Dacă mă întrebi ce căutam la Poiana Mărului, nu știu să-ți spun. N-am mai trecut pe acolo de câțiva ani buni, deși în tinerețe, pe când locuiam în Oțelu Roșu, trăgeam mereu câte-o fugă la sfârșit de săptămână, la un mic, o bere, mă rog, ce se găsea pe vremea aia la vânzare la Scorilo, hotelul ăla în care, acum, liniștit s-ar putea turna un film cu stafii. N-ar trebui să mă mir atât de mult căci, știi cum e în vis, într-o singură noapte poți să călătorești când în Honolulu și în Patagonia, când la dracu-n praznic. Așa și în cazul meu. Mă oprisem pe marginea drumului, jos era lacul, și admiram frumusețile patriei la sfârșit de august când, dintr-o dată, aud un huruit de motor. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, mă ia cu frică și, ce credeți, din spatele unei culmi, apare un elicopter. Întâi, elicea imensă, apoi cabina și în final coada și restul. Exact ca în filmele cu Rambo I, II, III, când Silvester Stalone interpreta rolul de salvator de camarazi căzuți în mâna dușmanului.
De-a dreptul m-am speriat. „Bă ce să fie, ce-i cu elicopterul ăsta care apăru după deal? E militar, că semne de SMURD nu are pe el. Ce face el aici? E în misiune sau doar în recunoaștere? O fi scăpat careva de sub escortă și-l caută or s-o fi înecat vreunul?” Vecinul de lângă mine, unul de-al locului, îmi făcu semn să nu mă agit: „Stai liniștit, că nu s-a înecat nimeni și nici nu e vorba de elicopter militar. E Dunca. Dunca al vostru de la Reșița”. Mă holbai la el, întrebându-l neîncrezător: „Dunca? Ce să caute președintele meu (de Consiliu Județean) în weekend la coada barajului?” Îl pufni râsul pe localnicul respectiv: „Păi pe ce lume trăiești domnule? În timpul lui liber, Dunca ăsta mai face și el un ban în plus, că vezi doar, că nimic nu merge în țara asta. Transportă bagaje și oameni de aici pe Muntele Mic.” Mă uitai la el lung, răspunzându-i neîncrezător: „Dunca, bă? Eu tot nu cred. În primul rând nu sunt convins că ăla din elicopter e don Romeo, că mi-ar fi spus, nu de alta. Apoi, nu l-aș vedea în stare să transforme elicopterul în maxi-taxi.” Mă bătu amical pe umeri, amuzat de naivitatea mea: „Cară bicicliști și motocicliști din ăia care aleargă prin pădure la enduro, ca bezmeticii, ce știi matale. Vara bicicliști, iarna schiori. Așa se face banul nene, nu admirând peisajul. Stai să vezi, cum vine, încarcă marfa și pleacă, apoi se întoarce. Și tot așa”.
Îl ascultam năuc, privind la elicopterul care, când cobora, când se ridica. De la distanța la care mă aflam, vedeam doar drăcovenia aia de aparat, nu și pilotul. Când să-l mai întreb încă o dată pe localnic dacă e sigură că omul de la manșă era chiar Romeo Dunca, a sunat alarma telefonului și m-am trezit tot speriat și transpirat. Așa că am rămas cu o nedumerire: să fi fost Romeo, să nu fi fost… Dar nu-i niciun bai, azi e ședință de Consiliu Județean și o să-l întreba la conferința de presă. Dacă o fost el, o să-mi spună, că nu e din ăla care ascunde adevărul. E cinstit și corect.
