Dar cu cât m-am apropiat de el, mi-am dat seama că nu seamănă, după haină, după port, cu un om al locului. Cu un ruscan care își plânge soarta lăsată de ce Cel de Sus, ci mai degrabă cu un învățat. Și ce făcea el acolo? Ședea și medita. La început am crezut că medita precum Grig Bivolaru, dar era mai mult decât atât. Mai mult, citea din Cartea Schimbărilor, Cartea Poeziei, Analele Primăverii și ale Toamnei. Și oricine ar fi trecut, și-ar fi zis: „Doamne, să nu-mi spui că mi l-ai scos în cale pe Confucius, bătrânul filosof chinez?” Că din profil semăna Confucius pe la 40 de ani. Oricui i s-ar fi făcut pielea de găină căci, totuși, Confucius e Confucius nu baș un președinte de organizație municipală care își schimbă doctrina și ideile în funcție de partidele pe la care trece.
Dar ce să vezi. Când am ajuns în dreptul omului care medita înconjurat de cărți, am exclamat ca un personaj din filmul lu’ Sergiu Nicolaescu: „E Felix, bă. E Felix al nostru! Felix, bă Felix, bă!” El nici măcar nu a ridicat privirea din carte. Nici măcar nu a dat un semn că m-ar fi auzit. Cu toate astea, eu m-am liniștit. Mi-a venit inima la loc. Înțeleptul primar de Caransebeș stătea la margine de drum și filosofa, precum Confucius despre care vorbeam. Repet, privit din profil, ai fi zis că era Confucius.
Despre ce filosofa? Despre o pupilă, despre un pupil. Despre șah și piesele de șah. Că pe astea le mută nu știu cine. Confucius nu le avea cu șahul, de aia Felix ar fi fost bun să fi trăit pe vremea lui. I-ar fi dat lecții. Pe fond Felix avea perfectă dreptate. Fiecare dintre noi avem la un moment dat o pupilă sau un pupil. Și Mocioalcă, și Vela au avut și poate încă mai au așa ceva. Asta este în esență ideea gândirii filosofice a lu’ Confucius de Rusca Teregova.
Doar că, dacă Marcel Vela n-ar fi avut un pupil (ci o pupilă) la vremea respectivă, Felix al nostru nu mai ajungea în veci primar. Ar fi bătut și astăzi mingea în curtea școlii și i-ar fi făcut campanie lu’ Marcelino și lu’ Mitru Rujan, lipindu-le afișele și distribuindu-le fluturașii electorali în oraș. Așa și cu Mocio, pe care îl pomenește chiar și când nu mai e în partid.
Chestia cu pupila ți se potrivește și ție. Că dacă nu erai tu, Stana nu ar fi ajuns niciodată să conducă Casa de Cultură, iar la Zilele Cetății și ale orașului, n-am fi văzut crac de manelist și nici manele cântate în centru, lângă fântâna lu’ Oprea. Asta, dacă tot e să vorbim despre pupili și pupile, Felix, bată-te norocul să te bată de Confucius ce ai ajuns tălică!