Ieri, Nicușor m-a făcut să mă simt din nou mândru de el. Un sentiment asemănător cu cel de la începutul anilor ’90, când, peste tot unde mergeai: nunți, botezuri, ziua națională, la rugi sau la sărbătorirea a nu știu câte veacuri de la victoria lu’ Mihai Viteazul la Călugăreni, auzeai cântările la modă din acea vreme: „Noi suntem români”, „Tu Ardeal, tu Ardeal”, „Sus române, sus”, și multe altele de genul ăsta. Așa și ieri. După ce am ascultat declarația lu’ Nicușor prin care ne-a dat vestea participării la Consiliul de Pace de la Washington, mi-a tresărit inima, bineînțeles, la modul patriotic cel mai posibil, și am zis în sinea mea: „Mai bine mai târziu decât niciodată.” În sensul că, e bine că i-a venit și lui mintea la cap în cele din urmă.
Sincer, după ce experiența cu Davos, mă așteptam să refuze invitația lu’ Trump. Că putea să se fi dat bolnav, de exemplu. Îl suna pe Donald și îi spune că i s-au inflamat gâlcile, că are frisoane tot la șase ore, că a încercat cu frecții, cu tot felul de ceaiuri, și tot degeaba. Sau, apela la metoda „general Stănculescu”, cea cu piciorul în gips. Că a alunecat pe gresia din baie și și-a fracturat piciorul. În fine, găsea el o minciună, cât de cât credibilă. Repet, după cât s-a moșmodit, schițând cu mâinile în aer cai verzi pe pereți, explicându-ne că deși se simte flatat de invitație, aceasta trebuie judecată și gândită, nu credeam că se va duce.
Mă bucur pentru tine, Nicușoare că până la urmă ți-ai învins frica și te duci. Ce mai contează că vei zbura cu un Spartan din al Doilea Război Mondial. Important că vei da mâna cu Trump, vei ciocni un pahar cu șampanie cu dânsul, veți mânca împreună un burger la Casa Albă (ai grijă să nu-ți pătezi sacoul cu ketchup, să te faci de rușine pe acolo), mai vezi și tu lumea, că ți s-o fi pus și ție să stai toată ziua la Cotroceni să semnezi decrete, să dai telefoane în stânga și-n dreapta, să faci pace între Bolojan și Grindeanu.
Bravo ție, ce să zic. De azi, ai devenit și tu cu adevărat bărbat. Să vedem cât o să te țină!
