Și ca schimbarea de look să fie completă, spre seară, și-a cumpărat dintr-un magazin select un compleu adolescentin, cu fustița de două palme, despicată în față, ca la echipamentul de tenis a lu’ Simona Halep, și o bluziță suficient de îndrăzneață, să i se vadă buricul. Într-un final, a trecut pe la raionul cu încălțăminte, de unde a plecat cu o pereche de sandale, joase, în două curele late, asortate la culoarea, deschisă, a compleului, și pe la cele cu pălării de damă de vară și poșete. A doua zi, scandalul cât casa în presa de mondenități: „Băh, baiatule, tu ești întreg la cap? Cum să te prezinți, băh, așa la școală de parcă ai fi din desenele cu Muppets? Băh, te-ai uitat în oglindă când ai plecat de casă? Te-ai uitat? Și dacă te-ai uitat, îți place ce ai văzut?”
V-ați prins. Ea nu era el, ci un el care se vrea o „ea.” Mare scofală. Câți nu sunt de ăștia în ziua de astăzi. Ne-am obișnuit atât de mult, încât chiar nu ne mai surprinde. Da, dar nu și în cazul în care el sau ea, sunt un lector, doctor pe deasupra, la Universitatea București. „Unde e multă carte e și și multă prostie”, ar fi zis portarul când a dat nas în nas cu responsabilul de educația studenților. „Da’, de ce zici, bă, una ca asta?” „De aia”, ar fi răspuns boactărul care, în prostul obicei al credinței străbune, mai trece din când în când pe la biserică. „Bă, dacă femeile poartă pantaloni, bărbații de ce nu ar purta fustițe și chiloței tanga? De unde discriminarea asta?” Că și asta e drept, de ce femeia are dreptul, iar bărbatul, nu?
Boacter, boacter, dar de loc prost, cu facultatea la zi, făcută pe bune, a răspuns: „Bre, s-a întors lumea cu curu-n sus și nu că ar fi de rău, ci că nu e bine să ne lepădăm de nădragii noștri, să îmbrăcăm fustițele fetițelor. Că cum ar fi să-i vedem pe alde Ciolacu și Ciucă venind în rochițe și fustițe la ședințele de guvern? Bine, la Ciucă fustița să fie peste genunchi că are picioare mai groase și dă urât la televizor, iar la Ciolacu, ras bine părul de pe picioare. Părerea mea!”
Responsabilul cu educația studenților l-a privit cu îngăduință, fraternitate și egalitate de șanse, spunându-și în sinea lui: „Niște țărani”, în timp ce se îndrepta țanțoș, ca un cocoș, spre locul de întâlnire cu puichițele, pardon, viitorii studenți.
Da, „Niște țărani”. Și mai avem pretenția să-i ajungem din urmă pe olandezi…
