Să ne bucurăm, aș zice, începem o nouă viață, asta de după Covid, deși, sincer, mă obișnuisem cu cea de până acum. A fost frumos, chiar haios pe alocuri și în anumite momente. Am muncit de acasă, nu am pierdut vremea în oraș la cafea, am reînvățat să completăm o cerere de mână cu ieșitul în oraș, ne-am săturat de somn, ne-am amintit că avem o nevastă, nu de alta, dar ne loveam toată ziua în casă unul de celălalt, ne-am făcut noi prieteni, cu sau fără mască, pe Facebook. Într-un cuvânt a fost bine.
Din păcate, acum începe partea nasoală. De readaptare la noul trai, pentru că nu va mai fi nimeni care să ne sfătuiască ce să facem când ieșim în oraș, pe unde avem voie să mergem, cât de mult să ne îndepărtăm de casă și ce să facem cu libertatea câștigată în decembrie 1989. Și parcă nu e bine să facem ceva de capul nostru când, de fapt, avem deasupra un guvern responsabil, niște politicieni care, de grija noastră, au uitat cum e să se mai gândească și la binele lor.
În plus, o să-mi lipsească aparițiile la TV și pe Facebook ale lui Marcel Vela, iar asta se va vedea în ceea ce voi scrie de acum înainte, emisiunea Starea Nației, a lui Dragoș Pătraru, articolele din Kamikaze și Cațavencu, bancurile cu miniștrii Guvernului Orban, ieșirile televizate ale lui Iohannis, taman la ora la care familia tradițională servea masa. O să-mi lipsească telenovelele siropoase, cu cai mângâiați, cu câini îmbrățișați și înfiați de guvern. O să le duc dorul popilor îndemnați să împărtă sfânta cuminicătură pe străzi, direct din portbagajul Matizului și Loganului, de Teodosie cel șmecher de la Constanța, de polițistul ieșit la dat amenzi, de distanțarea socială (mamă, mamă ce expresie metaforică), de acel mesaj celest cu „Dumnezeu binecuvântează România“, după care lăcrimam de fiecare dată când îl transmitea ministrul de Interne. Absolut tot o să-mi lipsească.
Nimic nu va mai fi ca înainte. Păcat. De cine o să mai facem mișto de acum încolo? Că era singura noastră bucurie oferită de acest guvern capabil și responsabil. Singura.