Pe dracu. Degeaba am sperat eu că se îndreaptă, că se face bine, că omu’ o ține tot pe a lui, parcă vrând să demonstreze că obișnuința este a doua natură. Că oricât ar încerca să fie și el în pas cu noi toți, neuronii din creier declanșează automat, independent de voința lui cum ar veni, un comportament bizar într-o anumită situație. Cel puțin aceasata e definiția dată despre obișnuință.
Ultima dată, la sfârșitul săptămânii parcă, în timpul vizitei lu’ Frau Ursula von der Leyen, la Constanța. În programul zile, scris în două limbi, era trecută și o vizită pe fregata Regele Ferdinand. Amirali, oficiali NATO și UE, militari de profesie, plus presă. Într-un cuvânt, lume bună. La puntea fregatei, inspectorul de la ITM, responsabil cu un scurt instructaj de protecția muncii: „Aveți grijă cum pășiți pe punte”, „Nu vă aplecați peste copastie, să vi se facă rău de înălțime și să picați în apă” și alte chestii de genul ăsta.
Dar n-a apucat inspectorul să termine instructajul, că Nicușor a zbughit ca din pușcă pe scară în sus: „Alo, Nicușoare, unde fugi omule? Păi e frumos, domnule, să mă lași cu ochii în soare în loc să-mi oferi brațul ca să am de ce să mă sprijin?” i-ar fi zis Ursula. Și Nicușor s-a rușinat, sau cel puțin a lăsat impresia, jucându-se cu degetele și colțurile vestonului ca în filmele cu Stan și Bran: „Ursula, iartă-mă și nu te supăra. N-am vrut să te jignesc, doar că n-am mai fost niciodată pe o fregată și eram curios să văd cum arată…” Ursula a zâmbit, apoi l-a bătut pe umăr jovial: „Bată-te cucu, să te bată, Nicușoare! Și eu care credeam că neuronii au început din nou să se agite…” „A, nu, a răspuns Nicușor uitându-se la ceas. E prea devreme. Poate peste două, trei ore, acum în niciun caz.”
Lucrurile fiind lămurite, Ursul și Nicușor au pășit braț la braț pe puntea fregatei, pe ritmurile fanfarei militare.
