Și apropos de daci, Zamolxes, Deceneu, Burebista și Decebal. La o întâlnire tovărășească, cu fanii săi, Călin le-a explicat pe înțelesul lor de ce se hrănesc oamenii: „Nu ca să aibă energie, ci ca să dea de mâncare la paraziți. Și atunci când ți-e frică, când ai neliniști, când ai oboseli ești parazitat energetic. Asta este. Nu mai ești tu, e altcineva.”
Călin le-a zâmbit și a continuat: „Dacii se hrăneau cu aerul munților și cu fructele pădurii.” Oamenii, muți, cu ochii holbați pe el. Așa ceva nu mai auziseră în viața lor. Până la el, toți avuseseră grijă (școala cu cărțile ei de istorie, în primul rând) să le spună cât de viteji, dârzi, cinstiți și onești fuseseră dacii. Nimănui nu-i trecuse prin cap să le spună oamenilor din ziua de astăzi ce mâncau dacii la micul dejun, prânz sau cină. „Ei, asta nu mai cred”, a sărit cu gura o jupâneasă durdulie, cu țâțele lăsate până la buric. „Dacă s-ar fi hrănit cu aer și cu fructe, n-ar fi avut vlagă în ei să se lupte cu romanii”
Calm, cu același zâmbet cu care a tâmpit milioane de creduli cu cinstea, onoarea și corectitudinea mioritică, Călin și-a continuat expozeul în fața lumii care îl privea extaziată. „De trei ori pe săptămână, dacii cutreierau pădurile ocoalelor silvice aparținătoare regatului în căutare de fructe de pădure. În funcție de fazele Lunii, de vremea de afară, de anotimpurile din vremea aceea, culegeau zmeură, mure, frăguțe, melci, scoici, și raci. Chiar dacă nu intrau în categoria fructelor de pădure, adunau și culegeau și coarne, și ciuperci, și flori de soc, ciuboțica cucului, talpa gâștii, mere sălbatice, pe care le uscau și le păstrau pentru iernile geroase. De căprioare, cerbi și mistreți nu se atingeau”. „De ce?” a întrebat unul curios. Gurul-apostol l-a privit cu îngăduință: „Pentru că și pe vremea dacilor existau parcuri naționale , rezervații naturale, ba chiar și o biosferă, cu legi aspre, pe care nu le puteai contesta nici măcar la CCR.”
Uite, bă, Gogule, de ce mi-a fost mie dor de Călinuț. Când alaltăieri i-au cântat „La mulți ani” în piață, mi-au dat lacrimile, nu alta. Cum ține lumea la el, chiar dacă n-a ajuns președinte, cât de mult îl iubește poporul. Câtă omenie și bunătate emană omul ăsta. Câtă inteligență și înțelepciune la un singur om. De asta m-am gândit, Gogule, să o sun pe Buzoianu de la Păduri să-i propun să-l pună șef la Romsilva, dacă tot nu a ieșit director cine ar fi trebuit. Să-l pună șef și o să vezi atunci, Gogule, cum scoate ăsta țara din rahat cu zmeură și mure, laba gâștii și ciuboțica cucului, cu melci și scoici, coarne și ciuperci.
