Vremurile au trecut, Țap de Bere a crescut mare și a devenit Halbă în toată firea, ia Che Gargara, a schimbat registrul melodic, alegând să cânte la trombon pe lângă cei care îl slujiseră până atunci. Onorific și fără simbrie, doar de dragul de a mai deschide o portieră, de a mai strânge o mână, de a înlătura o scamă.
Și anii s-au dus, unii după alții, ca norii de primăvară-toamnă, Halba cu bere s-a transformat într-o adevărată berărie, iar Che Gargara, dintr-un revoluționar idealist, într-un suveranist cu acte în regulă peste ape, munți și văi. Și în acest context profund găunos pentru amintirile care dor, dor al dracului de rău, s-au regăsit în același loc în care se făcuseră frați de cruce cu ani în urmă. Scoși de la naftalină, desprăfuiți, rași și parfumați, parcă erau noi. Lumea, cât frunză și iarbă, îl ovaționa în picioare pe Țap cu Bere, scandându-i numele în flamanda de baltă. Când unul l-a privit mai bine și l-a recunoscut într-un final, l-a întrebat pe vecin: „Bă, da’ ăsta nu e ăla care ne înjura de mamă, de tată și de morți?” Răspunsul a venit prompt: „Ba, el e. Și, ce-i cu asta? Că și noi l-am înjurat, mamă, mamă.” În tot acest timp de gutuie amăruie, Che Gargara stătea umil într-un colț, precum un patriot uitat de toți cei care i se închinau pe când ajunsese mare șef de trib.
La sfârșitul întrunirii de comină, Berărie, scuze, Țap de Bere, i-a poftit pe toți la o măslină, și la un mic cu garnitură de varză creață de Bruxelles. În timp ce toți pășeau veseli și comunicativi pe ritmurile Odei Bucuriei, Che Gargara dădea tonul la Deșteaptă-te române!
Din frăția lor de cruce nu mai rămăsese decât urma lăsată pe piele de lama Gillette, cea din alte vremuri!