Nimeni nu contestă că nu aveam porumb, că asta o știe și fostul golgheter al Europei, bulgarul Stoicikov, care, din dragoste pentru Hagi, Gică Popescu și spectatorii români, striga după noi „mamaliski”, care în traducere înseamnă mămăligarii. Grâul, că se semăna și din ăsta, nu era pentru mămăligari, ci pentru domni, nemții și francezii de la Paris.
Povestea asta cu grânarul Europei este de-a dreptul fascinantă. De pus în ramă și de spus nepoților care mâine, poimâine, vor mânca hamburgeri și pizza din aluat de făină de greieri, cărăbuși, lăcuste și ce s-o mai găsi pe câmpiile mioritice. Și nici nu trebuie să crezi că poveștile lui Petru Ispirescu sunt cusute cu ață albă, ca să-ți dai seama cât de departe suntem de adevăr. De adevărul real, nu de cel din cărțile de istorie scrise în funcție de regim și context internațional. Dacă România a fost grânarul de care se tot vorbește, atunci Ucraina, cu o suprafață agricolă de câteva ori mai mare decât a noastră, a cui grânar ar fi trebuit să fie? Al Asiei? Al Africii sau al Statelor Independente?
Chiar și acum, în plin război, Ucraina ne bate la curul gol cu producția ei la cereale. Și asta în condițiile în care țăranii fac agricultură între două atacuri cu drone sau rachete ori ascultând ultimele vești despre luptele din Bahmut. Vorbesc de ce se întâmplă astăzi, dar cu siguranță că și acum 80 de ani a fost la fel, dacă ne referim la grâu, orz, orzoaică și porumb.