Cum face una ca asta? Simplu. Dimineața zboară la Cairo, unde pune, sanchi, de o întrevedere cu un oficial local, bea o cafea la terasă, mănâncă un falafel, o șhaormă originală, adică de la mama ei de acasă, dă o tură prin bazarele arăbești, să nu se întoarcă cu mâna goală acasă, că nu e frumos, și fix la ora la care e programată zborul Cairo-București, e prezent la aeroport. Ghici, de ce?
Vă spun eu. Pentru că exact cu avionul ăla cu care se va întoarce el, urmează să vină în țară cei 103 de cetățeni români care până atunci fuseseră captivi în Fâșia Gaza. Ei, ce ziceți? Coincidența dracului, nu e așa? Cum e să te întâmpine prim-ministrul țării la scara avionului? Mișto, nu? Să te îmbrățișezi cu Marcelu și să plângi pe umărul lui? Asta chiar e tare! Ba, mai mult, să-i mulțumești pentru grija pe care ți-a purtat-o ca să treci cu bine peste momentele alea de groază. Sigur, ai fi putut să-i mulțumești la sosirea în țară, pe Otopeni dar, una e la București și alta la Cairo. Cu atât mai mult, cu cât cu aceeași cursă specială se nimerește să zboare doi, trei ziariști care vor imortaliza momentul?
Trucuri ieftine, care nu costă nimic, dar cu efecte mari pentru că, indubitabil, vor începe să curgă mulțumirile verbale și online, pe toate platformele și grupurile de socializare. Toți îi vor ura, ce se urează în astfel de situații, adică, să-i trăiască marea familie pesedistă.
Și atunci, cum să nu-l iubești, bă, Drulă, pe Marcelu? Că, vorba aia: „Bă, care prim-ministru din lumea a mai făcut una ca asta?” Bineînțeles, niciunul. Pentru că nici unuia nu i-ar fi trecut așa ceva prin cap. Și știi de ce? Ca să faci una ca asta trebuie să te cheme Ciolacu.