Cum se plimba el așa printre mesele pline cu haine groase de iarnă, cizme și șoșoni, aparatură electronică de tot felul aduse din Germania, ce să vezi: mai, mai să dea nas în nas cu Ciolacu care venise în târg cu suita de campanie. Campanie electorală. Degeaba o încercat el să se ferească, să se pitească după tarabele alea cu marfă, că Marcelu l-a dibuit din prima. Băiat salon, social-democratul nu s-a dus direct la el. S-a făcut că nu-l vede, lăsându-l să-i tihnească ziua liberă, micul și muștarul pe care le cumpărase de la o tarabă. A răsuflat ușurat abia când delegația de partid a PSD și-a încheiat vizita și l-a văzut pe colegul său Coaliție urcându-se în mașină.
A doua zi, la guvern, Marcelu i-a zâmbit ștrengărește, cum numai el știe s-o facă, iar nea Nicu și-a dat seama că n-ar fi putut să o dea întoarsă. „Asta e, m-ai prins. Pe vremuri mă duceam mai des în piață că, știi cum e, găsești și multe lucruri bune și ieftine, unele chiar cu etichetă pe ele. Dar eu nu pentru cămăși, pijamale sau chiloți m-am dus, că mi-e dulapul plin de ele, ci pentru o piesă de ceas. Am un ceas mai vechi, pe care l-am cumpărat pe când eram militar, căruia i s-a uzat o rotiță. Mi-a spus mie cineva că aduce unul de la Crevedia ceasuri și piese de schimb.” Marcelu l-a privit curios și tot la ferl l-a și întrebat: „Mă gândesc că e un ceas scump, dacă ții atât de mult la el.” Nea Nicu l-a tras de-o parte, să nu-l audă careva: „Pe dracu, am dat 900 de lei pe el.” „Doar atât?” „Doar atât, că l-am luat de la reducere. Înțelegi ce zic?” Lui Marcelu nu-i venea să creadă: „Păi bine, nea Nicule, matale cu ceas de 900 și a lu’ Batistuță de 30.000 de euro? Asta-i treabă? Ce-i cu indisciplina asta în PNL? Că la noi în PSD cine își permite haine, încălțări, ceasuri și iubite mai scumpe ca ale mele, zboară.” Săracul Ciucă s-a făcut mic de rușine: „Dă, bă, Marcele. Fiecare își cumpără ceasul pe care și-l permite. Important e să avem la mână ceas, să nu întreb toată ziua, bună ziua, pe unul, pe altul cât este ora.”
Auzi la el, „Fiecare își cumpără ceasul pe care și-l permite…” Ai dreptate, nea Nicule, n-ai cum dintr-o pensie de serviciu de 18.000 de euro să-ți cumperi ceas de mână de 30 de mii de euro. Oricât te-ai screme. Cu tot ce încasezi de la guvern, și tot nu ți-ai permite un asemenea ceas. Așa că, să nu vă mai aud vorbind în necunoștință de cauză când îl mai vedeți în piața de vechituri după rotița aia de la ceasul de 900 de lei. Că vorba lui: „Bă, dacă aș câștiga mai mult, aș lua unul nou, dar așa…”
