Și ca să o spunem pe-a dreaptă, mulți politicieni, comentatori și analiști politici priveau la cele ce se întâmplau în Piața Prefecturii, acolo unde se adunau zilnic mii de oameni, ca la o nouă revoluție. Și aceasta pentru că, revendicările sindicale începuseră să se amestece cu cele de natură socială. Șomajul făcea ravagii, uzinele și fabricile se închideau una după alta, inflația devenise galopantă, iar speranța de mai bine devenise tot mai mică. Fără să greșesc, Europa era cu ochii pe Reșița. O Reșiță muncitorească nemulțumită, care dăduse în clocot, și care putea fi un moment prielnic pentru înlăturarea lui Iliescu de la Cotroceni, a lui Nicolae Văcăroiu de la Palatul Victoria și a PDSR-ului de la putere.
Ce s-a întâmplat în urmă cu 29 de ani la Reșița, nu avea să se mai repete în România anilor ce au urmat. Cu o excepție și care, întâmplător sau nu, se numește tot Reșița, de data asta fiind legată de protestele celor de la CSR, actualul TMK. Tocmai din acest motiv mi se pare surprinzătoare tăcerea care i-a cuprins în aceste zile pe politicienii care conduc destinele acestui județ. Sincer, m-aș fi așteptat la o reacție din partea lor. Una de aducere aminte. O conferință organizată în comun cu sindicatele (alea care au mai rămas), o intervenție la radio, televiziune sau online, un comunicat de presă. Că așa ar fi fost frumos. Să-i cinstim pe cei care atunci, în decembrie 1994, chiar au crezut în rezolvarea problemelor de la UCM Reșița. În promisiunile lu’ nea Nicu Văcăroiu, zis Săniuță, a lu’ Hrebenciuc, alias Guzganul rozaliu, și ale celebrului DIP, ministrul Industriilor la acea vremea. Degeaba. Nici politicieni, nici sindicaliștii nu sunt în stare să facă recurs la memorie.
Ocupați cu pregătirile de Crăciun, mi-e greu să cred că cineva se va gândi la acest moment de istorie al Reșiței pe care o iubesc doar atunci când vin alegerile, Ziua Națională și tăiatul porcului, la un pahar în plus de răchie fiartă!