Astăzi, la 250 de ani de la redactarea Declarației de către Thomas Jeferson, America e departe față de noi ca în poezia lu’ Bădia Mihai:
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Adică, cea mai puternică, cea mai talentată și tentantă dintre toate țările ce se află sub soare, cea mai râvnită de către imigranții din toate cele patru zări ale lumii, țara cu oameni ajunși pe Lună, cu cei mai gustoși hotdogi, cu cele mai sexi majorete, cu cei mai mulți zgârie-nori, dar și cu cei mai dilimaci președinți.
Noi, care la vremea aia, aveam deja un avans de cinci ani, suntem unde suntem. Nu spun că suntem vai mama noastră că nu e frumos să vorbesc așa în anul în care sărbătorim 255 de ani de Industrie. De fapt, suntem doar în documentele timpului, în memoralistica de specialitate, în fotografiile decolorate ale vremii, în filmulețele cineclubiștilor, în expoziții, conferințe, în decernări de diplome, în discursuri înflăcărate care țin cu tot dinadinsul să ne amintească că Reșița și Industria ei au fost cineva în Europa.
Cine era ca noi, în țară, în Europa, în lume? Spuneai CSR, și toți se gândeau furnale, la laminoare, la șina de cale ferată, la milionul de tone de oțel elaborat într-un an, la Cetatea de foc a lui Davidoglu (dacă tot este să vorbim despre trecut). Sau când rosteai numele UCMR. Toată lumea știa că locomotivele cu aburi, motoarele navale și disel, turbinele cu bulb, Kaplan, Francis și Pelton, generatoarele și echipamentele hidromecanice erau marcă înregistrată a acestei întreprinderi. Că fiecare hidrocentrală din România poartă amprenta inteligenței creatoare a oamenilor locului.
CSR și UCMR aproape că nu mai există. Puțini știu cum se numesc astăzi cele două mândrii de altădată. Cine le este stăpân. Din cei peste 25.000 de angajați, înainte de ’89, dacă mai sunt 1.000 la un loc. Cât un schimb, în tura de noapte, pe vremuri. Înainte, în nopțile de vară, se auzeau până la Câlnic, bătăile ciocanului pneumatic de la forja mare de pe Platforma Mociur. Ceseriștii cunoșteau după culoarea fumulului ce fel de oțel se turna în acea zi. Nimeni nu pomenea de poluare, de condițiile grele în care se lucra de de sute de ani. Toți erau mândri de uzinele lor despre care astăzi se vorbește doar la timpul trecut. Pe undeva e și normal, că ce altceva ne-a mai rămas de făcut la împlinirea celor 255 de ani de industrie pe aceste meleaguri? Conferințe, întruniri, înmânări de diplome, medalii comemorative, titluri…
