Dar, vai, nu știu cum fac, cum nu fac, dar mereu îmi ies pe dos speranțele mele. Parcă sunt vorbiți unii medici, ca să-mi facă în ciudă. Nu mă mai întorc în urmă, să caut exemple în acest sens, exemple ce-mi arată că nu bat câmpii. Le avem lângă noi, de dată recentă. O femeie cu dureri abdominale se prezintă la Spitalul Județean de Urgență Tg. Jiu. Doctorii (hai să le zic așa) s-au uitat la ea, așa, peste umăr, deranjați că le-a stricat garda, dar nu i-au făcut nicio investigație (măcar din curiozitate), să fi văzut de unde veneau durerile. Era noapte și n-aveau chef de pierdut timpul cu prostii. Ce și-au zis: „după dureri, sigur are hernie. Cine știe ce-o fi ridicat prin gospodărie, că știți cum e la țară. Hai s-o operăm și după aia mai vedem noi dacă o mai doare.”. Zis și făcut. Au dus pacienta în sala de operații, au anesteziat-o și când s-o taie cu bisturiu, medicul chirurg (că pe dânsul a picat măgăreața) a avut o revelație: „bă, frate, o durea-o pe biata femeie acolo unde se ține cu mâna, dar nu are hernie, ci trebuie să nască.” Și a născut. A fost un caz care s-a terminat cu bine, nu înainte ca medicii să se fi făcut de cacao. Medici de doi bani, cu salariu de 5.000 de euro pe lună.
Nu același noroc l-a avut Alexandra, femeia de 25 de ani, mama a trei copii, care a murit pe un pat de spital din Botoșani, însărcinată în luna a treia. „Nu mai am aer!” a fost strigătul de disperare al unei gravide adusă la spital sângerând puternic și cu dureri de burtă, implorând să vină un medic să o chiureteze. Să-i salveze viața. Dar cine s-o facă? Ginecologii care nu erau la ora aia în spital și care nici măcar nu i-au răspuns la mesaje? Să fim serioși. Medici de două parale, care nu merită să le spui așa. Dacă ginecologii nu erau în gardă, ce au făcut ceilalți doctori din spital să o ajute pe femeia care striga disperată: „nu mai am aer!”? Nimic. Cam tot atât valorează și viața unui bolnav în ochii unora oameni îmbrăcați în alb, legați de meserie prin Jurământul lui Hipocrate. Dar, oare, îi putem numi medici?
Și ca să nu credeți că numai în spitalele de stat se întâmplă astfel de nemernicii, presa centrală prezintă un caz dintr-un spital privat, din București, unde la tot pasul întâlnești slogane demne de o cauză mai bună: „servicii medicale premium”, „excelență la nivel medical.” Spitalul de Pediatrie Ponderas – Regina Maria. Acolo, o zi de spitalizare costă în jur de 3.000 de lei, pentru o consultație după ora 8 ești taxat cu 800 de lei, iar o perfuzie pusă rapid (adică nu după o ora, două de așteptare), face 300 de lei. La banii ăștia te aștepți ca medicii și asistentele să stea zi și noapte la căpătâiul micuților bolnavi. Pe dracu. Astea sunt povești de adormit copii. O povestește mama unei fetițe în vârstă de 1 an și 11 luni care au stat cinci zile internate. Abia după 12 ore de la internare și 40 grade Celsius temperatura, medicii au constatat că fetița nu urinase și asta doar după ce mama semnalase acest lucru. Părinții spun că fetița ajunsese ca o legumă, aproape că nu se mai putea mișca, nu-și mai deschidea ochii. Până la urmă, doctorii au realizat că pacienta avea probleme urologice, dar numai după zile chinuri și suferințe ale părinților.
Concluzia mamei ne pune pe gânduri: „Ori sunt pur și simplu prost pregătiți, ori sunt dezinteresați, ori procedurile sunt prost făcute sau nu sunt respectate.”.
Cum o dai, tot de rău cazi!
Dezinteres total . Veșnicul slogan pur românesc : las-o Bha, ca merge și așa “ Nu sa le umplem buzunarele ci sa mărim pedepsele pt cei care nu își fac datoria . Asta e soluția!