Sigur, melodia asta nu era făcută nici pentru ritmuri de Cha, cha, cha și nici de rock and roll, ci era acompaniată de aplauzele ritmate ale asistenței: „Ceaușescu și poporul” ori „Stima noastră și mândria, Ceaușescu-România.” Pentru vremurile alea, era ceva fantastic și înălțător pentru unii, aberant și patriotard pentru alții. Minciuna devenise un leit-motiv și fiecare colectiv de oameni ai muncii, fiecare întreprindere socialistă și fiecare cooperativă agricolă de producție raportau realizarea cincinalului în patru ani și jumătate.
Astăzi, lucrurile în România capitalistă a lu’ neica Iohannis s-au schimbat. Nu mai vrea nimeni cincinalul ăsta (că vezi unde ne-a adus!), dar ideea legată de muncă s-a păstrat. Fără întreceri și angajamente ca pe vremea lui Ceaușescu, ci cu reducerea programului săptămânal de lucru. De la cinci zile, la patru. Sigur, cu păstrarea salariului negociat. Și, dacă s-ar putea, cu ieșirea mai devreme la pensie cu trei, patru ani!
Bă, ești nebun? Bă, ești prost? Cum să faci, bă, săptămâna de lucru de patru zile, când noi nu suntem în stare nici în șapte zile lucrătoare să astupăm niște amărâte de gropi din asfalt? De peste 30 de ani de chinuim să ducem o autostradă dintr-un capăt într-altul al țării și nu reușim. Dacă facem asta, se duce dracu de tot munca în România. Că după datina străbună, jumătate din ziua de luni o petrecem povestind ce am făcut în weekend, marți și miercuri ne socotim unde plecăm la sfârșit de săptămână, iar joi, prin tradiție, e zi scurtă. Și de muncit? Ne mai trebuie muncă? S-au dus vremurile alea în care Ionică și Mărioara erau îndemnați să se prindă în horă, frate, să facă cincinalu-n patru ani și jumătate!