Când la sfârșitul anului trecut televiziunile din China prezentau scene apocaliptice din Wuhan, cu sute de mii de oameni pe stradă, în metrou și la locurile de muncă purtând măști de protecție, părând mai degrabă creaturi din alte sfere ale universului, mi-am zis că la noi nu se va întâmpla niciodată așa ceva. Mă gândeam că molima îi luase în vizor doar pe mâncătorii de câini, pisici, șobolani și lilieci și avea să se consume doar între granițele Asiei. La vremea respectivă, în capul meu nu funcționa niciun fel de scenariu, cât de cât de luat în seamă, întrucât în țară niciun oficial nu vorbea despre temutul virus, toată lumea era focusată pe investirea Guvernului Orban.
Când la sfârșitul lunii februarie am văzut un filmuleț cu trei femei din Australia care se băteau pe câteva suluri de hârtie igienică, m-am amuzat teribil, convins că românii nu vor avea parte în veci de astfel de scene deprinse parcă din realitatea României de dinainte de 1989. Ca să te bați pe hârtie de șters la fund și să ajungi să o raționalizezi la vânzare pentru ca ea să ajungă la toți, iată un subiect demn de un film nominalizat la Globurile de Aur. Și, iarăși nu m-am agitat, pentru că dinspre Cotroceni și Palatul Victoria nu a răzbit niciun cuvințel despre Covid 19.
Nu m-am îngrijorat peste măsură nici când virusul a reușit să traveseze oceanul și a început să se întindă ca râia căprească în toată Europa. În subconștientul meu, occidentalii ăștia au spitale ca la carte, cu cei mai buni medici și asistente care nu te lasă să mori nici dacă vrei și, ca atare, vor reuși să-l răpună în cel mai scurt timp. Stăteam și priveam seară la televizor isteria ce începuse să-i cuprindă pe italieni, spanioli și nemți, aproape convins că noi vom fi ocoliți de așa ceva. Nu de alta, dar ce dracu’ să fi căutat coronavirusul ăsta în România? La ce i-ar fi trebuit sărăcia de la noi și mizeria din spitalele românești în care până și el s-ar fi infectat de la nozocomialele ce zburdă prin saloane și sălile de operații, precum iezii primăvara? În plus, responsabilii politici tăceau mâlc, iar eu mergeam pe mâna lor.
Uite că i-o trebuit. Coronavirusul ăsta nu a ținut seama nici de sărăcia sau mizeria din spitale, nici nu i-a păsat că liberalii chefuiau de mama focului după ce reușiseră să dea jos Guvernul PSD, și nici de faptul că poporul român nu ar mânca, oricât i-ar fi de foame, câini, pisici, șobolani, lilieci și alte lighioane. Nu ne-a întrebat dacă suntem pregătiți să-l primim. Și dacă ne-ar fi întrebat, tot degeaba ar fi făcut-o căci, în timp ce China, Asia în general, SUA și Europa de Vest se luptau ori se pregăteau să dea piept cu Covid-19, politicienii de la București se mâncau între ei și se dădeau de ceasul morții pentru alegerile anticipate. Nimic sau aproape nimic despre virus. Și ca o ironie, coronavirusul ăsta a început cu ei, bătându-le obrazul și trimițându-i la izolare.
Astăzi, supermarket-urile raționalizează hârtia igienică, oamenii se ceartă pentru o cutie de conservă sau o sticlă cu apă, carnea, lapele și ouăle dispar una, două din alimentări, s-au închis școlile, s-a decretat starea de urgență. Aparent, s-au deșteptat și guvernanții. Au început să se agite ca sifonul, apărând din oră în oră la televizor solemn, responsabil, incoerent. Președintele Iohannis a vorbit în aceste zile cât pentru un mandat de cinci ani, iar unii miniștri s-au băgat în seamă pe site-urile de socializare cu declarații, păreri și comentarii. E adevărat, măsurile nu au întârziat să apară, ele fiind asemănătoare cu cele luate într-o țară din vest, dar spre deosebire de aceasta, România a intrat în panică imediat și nu gradual, în pas cu decizile Guvernului. Și știți de ce? Pentru că locuitorii ăia din țara occidentală au încredere în autorități, încvredere câștigată în timp, pe când noi, românii, suntem sătui de lamentări, bâlbe și bule, indiferent de culoarea lor politică.
