Și mândru mi-s că porcul nostru a ajuns la fel de apreciat și de căutat ca și caracatița, melcii și scoicile macaronarilor. Bine, nu tot porcul, ci anumite părți din el. Printr-o publicitate agresivă, dar eficientă, jmecherii din așa-zisa industrie a produselor tradiționale, au făcut din clisă, șorici și jumări vedetele oricărui târg de iarnă, primăvară, vară, toamnă. Străinii, mai ales ăștia din zona mediteraniană, care simt că afacerile lor cu fructele de mare sunt în pericol, se întreabă care e secretul acestui boom culinar românesc bazat pe trioul respectiv. Răspunsul samsarului român este unul simplu: „Prețuri umflate, nene, prețuri umflate. Profităm de naivitatea cumpărătorilor și de politica noastră de marketing, cea cu obrazul gros.”
Până mai ieri, credeam că e o nebunie să dai 100 de lei pe un kil de jumări, ori 120 de lei pe șorici, așa cum cereau comercianții la târgul de la Reșița, dar iată că citesc în „Adevărul” că, dacă am poftă de așa ceva să cumpăr neaparat căci, în alte părți ele costă dublu. La Cluj, la un târg de toamnă, jumările au fost regina balului, doritorii trebuind să scoată din buzunare 190 de lei, iar pentru un kil de tobă 130 de lei. Să nu mai vorbim de parizerul de casă (în care se bagă de toate și mai puțină carne) care a ajuns să coste 90 de lei! Prețuri asemănătoare și la Tulcea, de parcă ar fi înnebunit toți cei care se laudă că prepară produsele astea tradiționale după rețete moștenite de pe vremea lui Ștefan cel Mare.
Acum, între noi fie vorba, nimeni nu se duce la târg să cumpere un kil de jumări. La prețul ăsta cumperi 100 de grame, cât să pui pe o măsea, sau 50 de grame, să le păstrezi într-o cutiuță și să le miroși, să-ți treacă de poftă. Și mai e ceva, o rugăminte către primul ministru al acestei țări: „Tati, când stabilești procentul cu care să crească pensiile și salariile, să ții cont de prețul jumărilor la Bursă.”
