Cine e prostul care mai fură astăzi în România doar un ou și o rață? Poate doar amărâții, lihniți de foame. Dar nici ăia toți. Cei mai mulți fură cu camionul, cu vagonul ori vaporul. Și nu orice. Fură uzinele, pădurile, proprietățile. Nu se joacă cu nimicuri că, dacă o fi să-i prindă careva, măcar știu pentru ce se duc doi-trei ani la mititica. Pentru câteva milioane de lei sau de euro. Doi-trei ani la răcoare, după care se întorc acasă și trăiesc ca-n sânul lui Aavram până la sfârșitul vieții.
Ați auzit să-i fi confiscat cuiva averile făcute din furăciuni? Din vânzarea unei uzine sau fabrici? A unei păduri și chiar a unui munte, cum se vorbește pe la noi? Să fi fost condamnat la ani grei de pușcărie? Eu, nu. I se pune sechestrul pe te miri ce, și doar după ce hoțul trece averea pe numele neamurilor, amantelor, nepoților nenăscuți. Pentru cât a furat și cu ce rămâne după aia, chiar merită să stai la pușcărie, să te relaxezi, scriind cărți, făcându-ți viața mai plăcută. Câteva luni acolo, cel mult doi ani, și gata. Redevine cetățeanul respectat, cinstit și onest, victima politicului, a clanurilor mafiote și a răzbunărilor de tot felul.
Au existat încercări în parlament de a vota o lege pentru confiscarea averilor. Ați auzit cumva să fi fost adoptată? Cum, corb la corb nu scoate ochii, a rămas doar dorința. Nema putirința. Altfel spus, în România lucrului bine făcut se fură în draci, cum se spune la noi la țară. Fură primarul, fură, consilierul, fură politicianul, fură ministrul. Fură toți, dar, în cele mai multe cazuri, de ajuns la pușcărie ajunge, ați ghicit, tot cățelușul cu părul creț.
