Oamenii nu aveau telefoane, nici măcar de alea fixe, televizoare ici, colo, ziarele se citeau pe apucate, nu auziseră de socializare și cu ce se mânca ea, deși seară de seară se adunau în drum, la bancă, și povesteau până noaptea târziu. Știau ce-i așteaptă a doua zi după cum li se zbătea ochiul stâng sau drept, îi mânca în palmă sau vedeau porcul cu paiul în gură. Vecinii se ajutau între ei, fără să aștepte să-i cheme cineva sau să ceară ceva la schimb, frații erau frați, împărțeau bucata de pâine sau de mălai, nu se certau și nici nu se băteau pentru nu știu ce averi.
Copiii jucau leapșa, lapte gros, de v-ați ascunselea, și alergau, desculți, cât era ziulica de mare după o minge de cârpe sau de cauciuc. Care mese la ore fixe? Ce ciocolată? Ce vitamine? Sau Tedi, la cutie de carton și alte sucuri sorbite cu paiul? Să fim serioși. Un căpăcel de sirop de vișine, mure ori căpșuni într-un pahar cu sifon era tot ce-și putea dori un copil. Portocale, banane, kiwi și mai știu eu ce bunătăți exotice? Toate astea au apărut mult mai târziu. Biscuiții, bomboanele cu lapte și caramelele erau în top, și alea la sărbători sau când furai câte un ou-două din cuibar și te duceai cu ele la cooperativa din sat. La ce ți-ar fi trebuit adidașii din filme, cât timp aveai teniși și bascheți chinezești ori de Drăgășani?
Astăzi, viața la țară, e altfel față de cea din vremurile de demult. Diferită de cea descrisă de Duiliu Zamfirescu ori de cea trăită de mine. Cu internet, laptop-uri, telefoane mobile deștepte, GPS. Ulițele sunt tot mai pustii de la o zi la alta, copiii au crescut și rătăcesc prin lume, iar bătrânii… Bătrânii se odihnesc acolo unde amintirile sunt de prisos. Satul de astăzi, acolo unde mai există sat, e plin de ifose, de apucături aduse de la oraș acolo unde nimeni nu cultivă în fața blocului ceapă, cartofi, morcovi ori păstârnac și nici nu crește porci, oi, bibilici și găini. Toate astea au dispărut. Doar guguștiucii au rămas. Mulți guguștiuci!