Viață grea, mon cherule, viață grea. Să prestezi trei ore pe săptămână (trei!!!) și 15, cel mult, pe lună, pentru 12.000 de lei, plus alte „mizilicuri” bănești, drept bonus, nu e de ici, de colo. Măsura e una corectă. La fel o gândit și Marcelu când i-o spus lu’ Ciucă:
– Decât să ținem ședințe cu doi, trei oameni, mai bine îi trimitem acasă. Că între noi fie vorba, sunt și ei oameni, nu mașini. Nu roboți. Să se bucure de primăvară, să se recreeze în sânul naturii, mai ales acu’ când, vorba cântecelului învățat la grădiniță: Înfloresc grădinile// Ceru-i ca oglinda// Prin livezi albinele// Și-au pornit colinda.
Nea Nicu, care nu-i iese din cuvântul lui Ciolo, l-a asigurat că așa e:
– Ai dreptate, Marcelule, i-ar fi zis nea Nicu. Să se ducă că au și ei nevoie de odihnă. Că m-am uitat la senatorii mei liberali, cât de supți sunt la față, cât de incoerenți sunt la interviuri. E clar, că sunt epuizați fizic, dar și psihic după atâta lucru. În ultimul timp i-am văzut tot mai apatici, lipsiți de vlagă. Nu mai performează, Marcelule, și asta mă îngrijorează. Că dacă ar ieși bătrânul Brătianu din cavoul lui și i-ar vedea… mamă, mamă. S-ar îmbolnăvi instant, nu alta.
– Nu te agita, mon cherule, că și ai mei sunt la fel. Lucrul ăsta l-o observat și bătrânul Iliescu, care m-o sunat într-o noapte, pe la două.
– N-avea somn, săracul de el… Reumatismul, cine știe!
– Stai să vezi ce mi-o zis: «Măi, dragă, Marceluș, că așa mă alintă el pe mine, îmi place cum combați, cum te implici peste tot. Îți admir destoinicia și cerbicia cu care abordezi orice proiect de țară. Repet, îmi placi, dar ți-aș recomanda să-i mai împingi de la spate pe ai tăi că s-au cam lăsat pe tânjală în ultima vreme.» Sincer, chestia cu tânjala nu mi-a picat bine, că tot așa îmi zicea și mie tata să pun mâna pe carte, că de nu ajung covrigar ca nea Costică, vecinul nostru.
Nu știam dacă bătea vreun apropo sau o spunea doar așa, să se fi aflat în treabă la ora aia. Eram în dilemă. Bine, nu în aia literară că, ți-am spus, eu toată viața mea am fost cu covrigii, cu hau, hau, nu cu reviste literare. Până la urmă, tot bătrânul m-a lămurit ce fusese cu telefonul ăla din miez de noapte.
– Cum așa?
– Că dacă mai merg zilele astea pe la Buzău, să-i aduc și lui câțiva covrigi cu susan, că de ăștia îi plac lui și lu tanti Nina, dimineața la cafea cu lapte.
– Și i-ai adus?
– I-am adus o plasă, de aia cu un leu și cincizeci de bani, dar nu asta am vrut să-ți spun.
– Nu te înțeleg, Marcelule.
– Ce-i atât de greu de înțeles, nea Nicule? După ce m-a sunat bătrânul mi-a venit ideea cu programul ăsta de lucru, în regim hibrid. Că ce e prea mult, strică și, zău, nu vreau, ca peste ani, să ajungă vreunul dintre ei să ne sune noaptea, să-i aducem covrigi sau vreo legătură de ceapă, de la țară. Că acolo te duce politica. Te îmbolnăvește, nu alta.
– Ai gândit bine, Marcelule. Că boală grea ca surmenajul ăsta nu e nimic pe fața pământului