Puzderie de turcaleți, care călare, care pe jos, mărșăluind într-o demonstrație de forță, nemaivăzută până atunci pe meleagurile moldave, de la bucătari, ospătari, grăjdari și eunuci, până la temuții ieniceri și spahii. Dar, exact ca în Scrisoarea a III-a a lu’ Eminescu al nostru, moldovenilor li s-a fâlfâit de dușmani și nu s-au temut o clipă de ei căci, așa cum consemna cronicarul în letopiseț, de partea lor au avut râul, ramul și iubirea de moșie. Ba, chiar și vântul, care începuse să sufle cu putere chiar atunci, în ziua aceea de vineri, 10 ianuarie, zi în care moldovenii postiseră și se rugaseră dimineața în biserică să termine repede și cu bine bătălia ca să aibă un weekend liniștit.

Calm, fără să-și piardă cumpătul, Ștefan cel Mare și Sfânt, i-a convocat pe cei mai destoinici generali ai săi, întrebându-i ce este făcut când a aflat că raportul de forțe era de 1 la 5 în favoare stră, stră, străbunicilor lu’ Ercep Erdogan și Fatih Terim, cel de la Galatasaray. „Luptăm, Măria Ta, asta facem. Chiar dacă raportul ăsta are o marjă de eroare de plus, minus 3 la sută, tot ne vom da viața pentru țară și popor și al său conducător. Adică, pentru tălică”

Zis și făcut, moldovenii au luptat ca niște lei paralei, după cum aveau ei să se laude peste veacuri, deși nu văzuseră în viața lor un asemenea animal de safari. I-au atras pe otomani mai la deal de Vaslui,  într-o vale mlăștinoasă și urât mirositoare, de la gropile neconforme cu gunoaie menajere,  și au început să-i căsăpească ca pe hoții de cai. Pe unii i-a făcut șnițele de la atâtea lovituri cu parul și ciocanul, iar pe alții i-a tocat mărunt, mărunt, ca pentru pârjoale moldovenești. Nechezau caii, croncăneau ciorile, chirăiau otomanii, mlaștina aia se făcuse roșie de la atâta sânge vărsat, iar cerul se înnegrise de la corbii pregătiți de festin. Pe scurt, turcaleții au luat bătaie la curul gol și puțin a lipsit ca însuși Suleiman Pașa să fie luat prizonier și prezentat ca trofeu de război în cetatea de scaun a lu’ Ștefan cel Mare.

550 de ani mai târziu, istoria se repetă. Cu o singură observație, nu mai e vorba de invazia urmașilor lu’ Suleiman Pașa, ci de un atac cu o dronă rusească. Război modern. O dronă care a survolat Dobrogea, apoi județele Tulcea și Galați. Armata a trimis două avioane de luptă în urmărirea ei. Drona, când apărea, când dispărea de pe radare. Piloții și-au dat seama că era blândă, inofensivă, că nu venise să ne facă pagube ca-n Ucraina, ci doar să observe dacă fermierii au terminat arăturile și însămânțările de toamnă, și au lăsat-o în pace. Și bine au făcut, că dacă trăgeau cu tunul sau lansau vreo rachetă, cine știe ce nenorocire se mai întâmpla. Că vorba lu’ Ionuț Moșteanu, primul soldat neinstruit din istoria țării pus să conducă Armata:  „Nu putem să tragem fără să ne gândim la consecințe.” Ai dreptate, mon cher, când ți-o mai făta mintea, să ne dai și nouă un pui!

Până la urmă, drona s-a lovit de crengile unui corcoduș din gospodăria lui moș Gheorghe, un țăran autentic care a povestit cu lux de amănunte prin ce trecut în dimineața de marți: „Stăteam pe tronul privatei tradiționale din fundul grădinii butonând iPhon-ul 17 când, deodată am auzit un vuiet prelung, urmat de o bufnitură scurtă, dar zgomotoasă. Am sărit ca ars de pe tron și am ieșit repede din privată cu izmenele în vine. La doi pași de mine, un fel de lighean șifonat rău de tot, care piuia și pâlpâia slab. Sincer, mă așteptam ca de sub el să-și scoată capul omuleții verzi, dar nimic. Eu m-am uitat la dânsul, dânsul la mine, și la un moment dat mi s-a părut că a încercat să se ridice, așa că am luat un par și l-am pălit până când a amuțit. Apoi l-am sunat pe don primar, dânsul mai departe. Așa am aflat că arătarea aia care îmi violase mie proprietatea nu era  OZN, ci dronă. Seara m-a sunat don ministru Ionuț și m-a felicitat, spunându-mi că făcusem treabă bună. Ba chiar foarte bună, cât două avioane de luptă la un loc.

Puțini își mai amintesc de acele vremuri. De îndemnurile considerate  responsabile și patriotice. Poate că așa era pe atunci, când România avea și fabrici, avea și uzine. La tot pasul te împiedicai măcar de o fabrică de conserve de legume și pește sau de confecții. De una de îmbuteliat suc (celebrul Cico) ori de confecționat galoșii din cauciuc. Să nu mai vorbim de zecile, de fabrici și uzine de prelucrat fierul, de fabricat locomotive, trenuri, mașini, avioane,  de sutele de mine, unele ajunse până la noi pe filiera dacilor. E de înțeles de ce lozinca respectivă a făcut istorie în epoca de aur în care ni se inoculase un alt slogan, cel cu „uzina noastră, casa noastră.”

Astăzi, la ce ar mai fi bună o astfel de lozincă? Că vorba aia, fabricile de legume, pește și galoși din cauciuc au dispărut, cele de îmbuteliat Brifcor nu mai există nici ele, ca să nu mai vorbim de minele de aur, fier, argint, cupru și cărbune ori de cele de fabricat vapoare și locomotive. Nu mai există nici măcar ambiția de a construi capitalismul, așa cum scrie la carte, și nici dorința de a ne întoarce în timp într-o lume în care, pentru o bună bucată de vreme, „adidașii de porc” și ghearele de pui „frații Petreuș” reprezentau simbolul fericirii și bunăstării.

PSD are dreptate și nu prea. Uită că în urmă cu șapte-opt luni, funcțiile astea de care vorbește se împărțeau frățește la doi. Între PSD și PNL: una mie, una ție, două mie, două ție… Să nu se supere nimeni. Astăzi, se împart la patru. Ia și UDMR ceva, ia și PSD, ia și PNL. Oamenii lu’ Grindeanu au impresia că ai lu’ Fritz iau mai mult decât ei. Că sunt mai tupeiști. Mai fomiști, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Cu președinte ridicat din mijlocul lor, ar fi și păcat să nu fie așa.

Pe de altă parte, useriștii sunt încă la început de drum. Încă nu au apucat să dea loviturile alea răsunătoare, cu amante, verișoare și cumetre în posturi cheie.  Că dacă mă uit la ce numiri pe funcții au făcut, mă apucă râsul. De exemplu, soția ministrului Economiei, Miruța, a fost numită coordonatoare a ambultoriului Spitalului Județean și de Urgență Tg. Jiu. Să vă fie bine înțeles, fără nicio legătură cu funcția soțului. Că până n-a citit în ziar, domnul Radu nici n-a știut de o astfel de numire. Vorba dânsului: „Dom’le, eu nu am niciun amestec, soția mea este deșteaptă, harnică și devotată profesiei. Tot ce vă pot spune, e că în spitalul din Tg. Jiu, meritocrația se află la loc de cinste.” Domnu’ Radu, stai dom’le liniștit, nu e nevoie să te juri, ce dracului!

Soția ca soția, că pe aia o cunoști de acasă, însă lucrurile se schimbă când faci pe dracu-n patru s-o avansezi pe alta în față. Ioana Răduca, șefa comunicării pe vremea în care USR era condus de Drulă, iar mai apoi de Lasconi. Pentru început, domnu’ Radu a luat-o la cabinetul său, a ținut-o o lună, două să se obișnuiască cu bârfele de la minister, după care a considerat că venise timpul să facă un pas înainte, numind-o membru în Consiliul de Administrație al Orange. Nu că ar avea vreo calificare în domeniu, că ar avea vreo tangență cu ce se mănâncă Orange-ul ăsta, în afară de faptul că are și dânsa, ca tot omul, un telefon mobil, ci ca să ia și ea niște bani lună de lună, dacă tot e useristă. Nu mulți, vreo 2.500 de euro.

Și dacă a văzut că se poate, Cătă Drulă nu s-a lăsat nici el mai prejos și, pe principiu: „ce, bă, eu-s mai fraier decât alții?” l-a prostit pe Elie Beau Le Jean să-i angajeze cumnata, Alina Gârbea, ca secretar de stat în ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, despre care șeful dânsei, ministrul Dragoș Pâslaru, spune că nu-l interesează chestia asta, cât timp are un CV beton. Până și Fritz îi sare în ajutor și se bagă ca musca-n lapte: „Pentru funcția de la minister am propus-o eu, nu altcineva, și sunt mândru că a acceptat. La fel cum sunt mândru că dintre cei 8 secretari de stat care până acum au fost numiți din partea USR, 4 sunt femei. Mă bucur că România are astfel de femei competente pentru funcții publice. Avem nevoie de cât mai multe dintre ele. Și nu voi tăcea în timp ce jegoșii încearcă să le reducă la tăcere.”

 Bă, jegoșilor, ați înțeles mesajul ăsta elevat a lu’ Fritz, cel care se pregătește să dea examen pentru obținerea cetățeniei române? Așa că mucles și nu vă mai dați cu părerea dacă nu vreți să facă neamțu’ instrucție cu voi, amărâților ce sunteți!

Președintele la birou, cu capul cât banița și plin de tot felul de probleme. Șică Mandolină, consilierul prezidențial, în picioare, puțin obosit, după repetițiile pentru serbarea de Moș Crăciun din noaptea precedentă. Serbare în care ar trebui să interpreteze cântarea lu’ Bănică Jr., „S-o facem lată.” E melodia care îi place teribil președintelui, pentru că îi amintește de vremurile în care era un pârlit de o(e)ngist care mânca o singură dată în zi și-și număra mărunțișul din  portofel rămase până la leafă.

Nicușor ridică capul din hârtiile împrăștiate peste tot. Ridică mâna dreaptă și încearcă să descrie un semicerc. Exact, nici el nu știe de ce ar face asta. Așa îi veni în acel moment. Ridică și mâna stângă și vrea să spună ceva. Nu reușește din prima:

– Ăăăă… știi… nu… de fapt… de fapt ăsta este adevărul…

Apoi taie aerul cu mâinile amândouă: stânga-dreapta, sus-jos De fapt, încearcă să (de)scrie ceva inteligibil.  Ceva ce seamănă cu o fracție… A, nu, e un radical, dar nu știu din ce număr… Doar el știe că, vorba lu’ Gogu, e un exercițiu de imaginație, de mimă și pantomimă.

Șică îl privește holbându-se. Deși nu este la prima experiență de acest gen, îți pierde răbdarea și-i zice:

– Hai, rupe-o odată și nu mă mai fierbe atât, că am atâtea de făcut astăzi. Spune ce ai de spus.

Nicușor zâmbind, dar nu cum ne-a obișnuit, cu toată dantura la aparatul de fotografiat și camera de luat vederi. Un zâmbet scremut, de om constipat.

– Ăăă… știu că… na… așa e în viață… cum să spun… ăăă… (se scarpină încurcat) deci… ca să înțelegi… eu… adică noi…

Și iar trasează în aer un arc de cerc sau o diagonală de dreptunghi (doar el știe ce-o fi), încercând să explice și pe înțelesul lu’ Șică. După atâta scremut, ies și cuvintele din el:

– Știi, după multe zile și nopți de… ăăă, în fine, am ajuns la concluzia că eu, tu și o umbrelă. Pardon, ăla era titlul unui film cu Dan Spătaru. Eu, tu și Drulă nu ne (mai) potrivim. Nici din față, nici din spate, și nici din părți. Poate din lateral, dar nu e suficient… De fapt, mai mult tu, decât noi. Știu, îmi vei spune că în campanie ne potriveam. Aici, îți dau dreptate, campania a fost campanie, acum e altceva.

Șică, aproape dezorientat. Cine dracu o crezut că Nicușor e prost?

– Deci, ca să concluzionez, din acest moment, nu mai ești consilierul meu.

Moment de uluială. Președintele spune lucrurilor pe nume:

– Șică, tu știi cum e în politică: o încasezi de la cine nu te aștepți și când ți-e lumea mai dragă.

Șică, mai mult decât surprins:

– Bă, Nicușoare, tu vorbești serios sau e vreun rol ce trebui să-l joci la serbarea de Crăciun?

Președintele explică încă o dată de ce a luat o astfel de măsură, tăind aerul cu mâinile, ca un gângăvit, dar își seama că Șică este mai greu de cap decât ar fi crezut. În consecință, îi arată direcția, ușa pe care intrase. Nu înainte de a-l consola într-un fel:

– Știu că nu ai un loc de muncă, dar nu te speria. Drulă mi-a promis că dacă va ajunge primar se va găsi un post călduț și pentru tine. Poate la la Spații Verzi, dacă nu în altă parte. Asta ca să înțelegi că noi nu suntem ca alții și nu ne uităm niciodată prietenii. Niciodată nu-i lăsăm la greu.

Șică a făcut stânga-n-mprejur, hotărât să facă o mică modificare în programul artistic de la serbarea de Crăciun, reluând un hit vechi, adaptându-l la vremuri noi: „La palatul Cotroceni// Cântă cucuveaua// Nicușor și ai lui// Și-au găsit beleaua.” Că ce altceva i-ar putea aștepta după o astfel de discuție?