Nouă ne promit, contracost, cum altfel? drone de ultimă generație și că ne vor ține pumnii până se vor aduna și ei din cele patru colțuri ale lumii, atunci când va fi nevoie. Decât nimic, bun și atât. Nu le poți bate obrazul că te lasă cu pantalonii în vine când ți-e lumea mai dragă. Și nici să le spui, vorba lu’ Băsescu, că atunci când le-a fost greu, în Afganistan și Irak, nu am stat pe gânduri, am lăsat coasa din mână, iubita și soția înlăcrimate, ne-am ridicat de la masă și ne-am dus să le dăm o mână de ajutor, așa cum ne-am priceput noi. Și nici măcar nu ne-am întrebat ce căutam noi la mama dracului? Să luptăm? Da? Împotriva cui, că asta nu înțelegeau românii. Că până atunci Sadam ne fusese prieten, și încă ce prieten, că șiitul Hassan era însurat cu Tănțica de la Bolentinu din Vale și că sunitul Husein, ăla cu bișnița în căminele studențești, avea copii cu Mimi, strănepoata lu’ Mița Biciclista.

De asta zic, pentru noi parteneriatul militar, McDonald’s, filmele americane de cowboy, dar mai ales alea din seria Star Trek: Strange New Worlds, la care nea Nicu Ciucă se uita 24 de ore din 24, au contat mai mult decât prietenia tradițională româno-irakiană de dinainte de ’89. De aceea am mers după americani, ca Bubico după doamna de la oraș. Dar las’ că se întoarce roata. Și atunci să vedeți cum o să se mai roage nepoții unchiului Sam de noi. Da, da, o să le vină și lor roaga, în timp ce noi, cu punga de popcorn în mână, vom urmări la cinema un film cu Winnetou, cel mai viteaz, cel mai drept și cel mai vestit războinic de când e America. Mai drept și mai vestit chiar și decât Donald Trump, din ordinul căruia Tănțica și Maricica de la Deveselu vor rămâne fără iubiții lor din Bronx.

Cu toate acestea, oamenii legii nu și-au pierdut speranța. Urmașii milițienilor l-au asigurat pe Cătă Predoiu că cremenalul se va preda singur, împins de la spate de iarna ce stă să vie. „Să așteptăm să pice frunza, să cadă bruma și să se așeze neaua peste dealuri, munți și văi.”, a grăit în cor armata de plotonieri adjutanți, mascați, comisari și chestori, împuterniciți să rezolve cazul.  Garcea găsit și o explicație pentru întârzierea anchetei, așa cum e consemnată într-un raport de serviciu: Suspectul Gânj Emil, născut la data de…, în localitatea…,  fiul lui… și a ei… e mereu cu un pas înaintea elicopterelor, a câinilor dresați special, a dronelor, a învățat limba păsărelelor și sălbăticiunilor care îl pun mereu în gardă când ai noștri ca brazii sunt pe urma lui.

În orice țară normală la cap (la capul instituțiilor care o conduc), șefii Poliției și-ar fi dat de mult demisiile din funcțiile deținute, în semn de recunoaștere și asumare a neputinței de a-l apăra pe cetățean de hoți, tâlhari și criminali. La fel ar fi făcut și ministrul de Interne, garantul liniștei și siguranței țării pe timp de zi și de noapte. La noi se așteaptă să pice ultima frunză din copaci, să vină prima zăpadă și să fie sunați dimineața, când toți aceștia își beau cafeaua: „Alo, sunt Emil Gânj, criminalul. Cum facem, veniți voi să mă arestați sau mă predau eu de bunăvoie?”

De fapt, dacă îmi amintesc eu bine, Nicușor ne asigura nu de mult că o va face și pe asta. Să-și pună pirostriile pe cap alături de cea lângă care concubinează de ani și ani. Singura condiție e să aibă și timpul necesar. Iar dacă e să mă iau după ce-a spus Fritz, se pare că Nicușor e mai lejer acum: și-a pus pe iarnă varza și murăturile, zacusca și compoturile sunt pe rafturile beciului de la Cotroceni, și-a făcut provizii de cartofi și ceapă. Ce mai!

Președintele n-a părut să-l contrazică pe Fritz. Că a stat mult și s-a gândit cum să facă să fie bine. Să intre și el în rând cu lumea. Să nu-l mai bârfească babele seara la poartă. Mai rămân detaliile unui astfel de eveniment: petrecerea burlacilor, (unde Nicușor l-ar invita și pe Bolojan) locația (ar prefera una rustică cu specific mioritic) și muzica. Aici e mai dificil, în sensul că ar avea de ales între Viorica de la Clejani, dacă tot e să meargă pe specific românesc, Adi Minune, Salam, Jean de la Craiova și o formație de muzică nemțească tradițională care să-i cânte la ureche, celuilalt președinte, Fritz. Plus un cvintet de muzică clasică, cu o Fugă de Bach, o Sonată, ori un fragment dintr-un concert de coarde. Așa, ca să mulțumească pe toată lumea.

În mare, Nicușor pare pregătit să spună da în fața ofițerului de stare civilă care ar putea fi chiar Fritz primarul Timișoarei. În primul rând, pare pregătit sufletește. S-o fi săturat și el să tot stea holtei. Bine, holtei cu colega și partenera de apartament, dar în principiu e cam același lucru. Din câte vorbesc USR-iștii, Nicușor nu s-ar arunca la ceva wow. Ceva sofisticat, cu alai de mașini prin oraș, cu SPP-ul după el, cu alai de popi. Chiar dacă mulți ar considera-o nunta anului, președintele ar opta pentru același croitor care îi strâmta și scurta blugii, același frizer pensionar, care tunde ieftin și pentru aceeași florăreasă, o chivuță din Ferentari, de la care cumpără ani de zile ghiocei de 1 și 8 martie. O petrecere restrânsă, cu cei apropiați și dragi lui. Fără să se strige darul, dar cu plic la plecare că, deh, vremurile sunt de tot căcatul și orice câștig suplimentar e binevenit.

Dacă chestia cu nunta n-a fost o caterincă de-a lu’ Fritz, atunci să fie într-un ceas bun și, încă de pe acum, să le urăm însurățeilor o târnă cu copii, casă de piatră, mult noroc în viață, politică, ONG-uri și în ce le-or mai ieși în cale de acum înainte. Doamne Ajută!

Zău, bă? Cine ți-o zis că e imoral și neconstituțional? Președintele e președinte și când merge ca o jucărie trasă cu cheia, și când râde de unul singur. Pentru asta, el face ce vrea. La fel cum făceau Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân ori Mihai Viteazul. Sau crezi că ăia făceau altceva decât aveau ei poftă în ziua respectivă? Să fim serioși. Președintele face orice, numai să ne fie nouă bine.

El poate să dea curs reclamațiilor și sugestiilor venite din partea cetățenilor care reclamă lucruri neprincipiale, neconforme și nelalocul lor. Dacă pe e-mail-ul privat cineva sesizează faptul în Piața Amzei varza, gogonelele, mărarul și pătrunjelul se vând la preț de speculă, Nicușor se poate duce să verifice și să vadă cu ochii lui dacă lucrurile stau chiar așa. Întocmai ca domnul Cuza din scrierile cu ocaua și moș Ion Roată. Sau dacă are informația că în nu știu ce locație se adună duminică dimineața o mulțime de oameni e și normal că trebuie să meargă acolo, că de aia e președinte, să constate dacă nu se pune de rezmeriță, de un miting sau de vreun protest împotriva ordinii de drept.

Asta s-a întâmplat și ieri. De grija noastră, Nicușor s-a trezit cu noaptea în cap, și-a băut cafeaua cu lapte și când să treacă la omletă, a primit un measj pe WahtsApp legat de o adunare populară spontană. A lăsat totul baltă, s-a îmbrăcat repede, a chemat șoferul și dus a fost. Alarma a fost dată curvește de un dușman al președintelui căci, adunarea de oameni era de fapt adunarea USR-iștilor care îl lansau pe Cătă Drulă la Primăria Capitalei. De unde să fi știut săracul?

Când a intrat în sala respectivă și i-a văzut pe prietenii săi, n-a mai putut da înapoi. Ce-i drept, s-a bucurat să o vadă pe madame Țoiu, pe Drulă și mai ales pe Fritz care a dat tonul la distracție:„Dragi prieteni, vă rog aplauze, pentru colegul nostru, pentru președintele nostru, Nicușor Dan. Omul fără de care USR n-ar exista în această formă, omul fără de care Bucureștiul n-ar fi orașul dinamicii cu viziune ce este și omul fără de care România nu ar avea astăzi această atmosferă de speranță pe care o resimțim de câteva luni încoace. ” Ce frumos le-ai zis, măi tată, măi! Ptiu, pe tine, Fritzule, să nu te deochi!

Bă, Jorjelule, tu cum ai fi procedat în locul lu’ Nicușor? Ai fi făcut stânga-mprejur și te-ai fi întors la omleta de acasă, care oricum se răcise, considerând că e imoral, neconstituțional, ori  ai fi rămas, ca să nu creadă ăia că ești neam de straiță? Păi, vezi… Ș-apoi, ce-o greșit când a spus că se bucură văzându-și la un loc colegii de partid, prietenii și pe toți cei dragi lui? Tu nu te-ai fi bucurat? Ți-am mai spus, el ca președinte are tot dreptul să facă tot ce-i stă în putință ca nouă să ne fie bine. Și o face cu sârg și din dragoste pentru Fritz, Țoiu, Moșteanu și Drulă.

Dar, la urma, urmei, Jorjelule,  cu ce drept te legi tu de  domnu’ președinte? De Nicușoru nostru? De când și până când îi faci tu programul și îți permiți să te tragi de brăcinari cu dânsul? Bă, băiete, bagă-ți mințile în cap că în loc să dai toată ziua din gură, mai bine te-ai pune să faci o opoziție constructivă. Ei, drăcia dracului!

Moșteanu, de pildă. Ionuț Moșteanu, ministrul Apărării, care n-a ținut în mână în viața lui nici măcar un ZB, pușca celebră din al doilea război mondial. Ce să mai vorbim de o gamelă, o marmidă, o grenadă de mână, un AG, o lopățică. Și omul a explicat, sincer, de ce nu a făcut armata în vremea în care aceasta era (încă) obligatorie.

„În 1992 am intrat la facultate, apoi m-am apucat să muncesc. (ce? nu se știe!) Am zis că termin eu facultatea la un moment dat, Automatica. N-am mai terminat-o. (păi dacă muncea mai avea timp și de facultate? Să fim serioși, maitre!) După care, m-am apucat de o particulară, (ceva în genul: una cu sediul într-un garaj din Sectorul V.) am tot muncit (dragul de el.) Eu când am intrat de-a lungul vieții și am tot lălăit-o cu școala, cum se zice pe românește… (ptiu, să nu te deochi, deșteptu’ lu’ uica ce ești tu) După aia m-am angajat. De fiecare dată am fost head hunted (sculă pe basculă după care alergau patronii cu limba scoasă) au tras unii, alții de mine să vin să lucrez cu ei, ceea ce a fost convenabil.”

Și uite așa, prins cu școlile pe care le începea, după care le abandona, cu muncile la patron, apoi cu sarcinile trasate pe linie politică, anii au trecut și Moșteanu a scăpat și de ZB-uri, și de aviația la joasă înălțime, de salturi, târâșiuri, mâncare la cazan, pas de defilare,măsuratul  dormitorului cu bățul de chibrit, de tras la ținta „vacă”, de plantoane, gamele și toate cele ce țineau de armata obligatorie. Gurile rele spun că nici cu „Particulara” n-a dat-o prea bine, în sensul că, târîș, grăpiș, ar fi făcut-o, dar nimeni nu-și mai amintește dacă lucrarea de licență a susținut-o într-o universitatea adevărată ori tot în garajul din sectorul în care Vanghelie „Almanahe” avea să ajungă primar.

De ce ce spun toate astea? Ca să înțelegeți că există mereu o explicație pentru orice lucru, inclusiv pentru faptul că nu-ți trebuie multă școală, pricepere, vocație, sau îndemânare ca să ajungi cineva în viață. De exemplu, ministru’ Apărării.

Cum ar fi foamea de la un padoc din Reșița unde a apărut fenomenul de câ(i)nibalism. Sau cel puțin așa lăsa să se înțeleagă o doamnă parlamentară, cea care a descoperit acest loc al groazei în care câinii fără stăpâni sunt condamnați la moarte groaznică chiar din momentul capturării lor. Câini care se băteau pe leșurile altor câini. Imagini dintr-o altă lume, dintr-un alt timp, care au făcut turul rețelelor de socializare, al ziarelor, al poveștilor de groază. „Cum, bă, la Reșița cu tramvai și grădină botanică între căile de rulare, cu promenadă, cu pistă de bob și biciclete, cu funicularul ăla celebru, cu fântâna lu’ Lucaci, cu… Acolo se întâmplă grozăviile astea?” s-au întrebat unii convinși că ceea ce vedeau nu era decât un fake news ordinar, regizat, montat și distribuit de oamenii răi care au ce au cu primarul Popa și mâna sa dreaptă, în cea care ține trabucul, Dani Călin.

Da, acolo, că știți zicala aia cu „afară-i vopsit gardul, înăuntru e leopardul.” La drumul mare, tramvai, promenadă, plante perene, sau cum s-or numi ele, semafoare din cincizeci în cincizeci de metri, pădure de platani, stejari și salcâmi pe mijlocul benzilor de circulație, blocuri anvelopate, picturi murale, care îți iau ochii, te încântă și te fac să păstrezi amintirea unui oraș smart, inteligent sau cum vreți să-i spuneți.

În spatele a ceea ce vrea să-ți arate administrația, gunoiul băgat sub preș. Sau, Reșița cealaltă, cu Moniom, Cuptoare, Țerova, Doman, cartiere cu străzi de pământ, clădiri publice degradate, drumuri pentru care nu vor exista niciodată bani pentru a fi asfaltate, condiții de țară, deși taxele și impozitele sunt la fel ca cele de la oraș, și, peste toate, acest padoc al groazei.

De câteva zile, autoritățile locale mor de dragul bietelor dobitoace  rămase în viață. Au îndepărtat fecalele în care zăceau, au spălat și dezinfectat și sprayat cuștile, au pregătit adăpostul pentru frigul de afară, au făcut rost și de hrană, au luat legătura cu ONG-urile, îndeamnă populația să adopte câte un cățeluș cu părul creț.

A trebuit să vină o doamnă parlamentar, de care nimeni nu a auzise până atunci, să le bată obrazul celor din primărie. Cu atât mai rușinos, cu cât doamna respectivă face parte dintr-un partid, POT, care azi e, iar mâine s-ar putea să nu mai fie, căreia nu i-a fost indiferentă soarta câ(i)nibalilor de la padocul din Reșița. Ceea ce nu se poate spune același lucru despre autoritățile locale, asociațiile și ONG-urile care mor de dragul câinilor fără stăpâni.