Așa vorbeau unii participanți la evenimentul de ieri de la Biblioteca Germană „Alexander Tietz”, prilejuit de prezentarea revistelor „Nedeia”, redactor-șef Angelica Herac, și „Reflex”, fondată de regretatul Tavi Doclin și îngrijită în continuare de Ada D. Cruceanu, editate de CJCPCT Caraș-Severin. Public numeros, din păcate, cam același de ani de zile, de data aceasta, venit din tot județul. Scriitori, critici literari, editori de carte, oameni de cultură. Suficient pentru un eveniment reușit.

Sincer, m-aș fi așteptat și la o prezență din partea Consiliului Județean, cel care a suportat cheltuielile cu tiparul. Măcar un reprezentant a instituției să fi fost prezent, nu toți, în respect pentru actul de cultură. Nici pomeneală. Dar de ce să fi venit acolo unul ca Romeo Dunca, ca să dăm un exemplu? Din pură curiozitate, de aia. Că nu sunt convins că puiucul a mai fost la așa ceva vreodată. Că vorba lu’ Gogu, el e om de club. Loft, par eczampl, nu de biblioteci, locuri în care nu se consumă șampanie ținută în roaba cu gheață. Să avem pardon monșer, ce are sula cu prefectura? Că Romeo e pus acolo să repare drumuri, spitale și trenuri de maximă viteză, nicidecum să citească. Dacă i-ar fi plăcut cartea, s-ar fi făcut bibliotecar, dar lui i-a plăcut Buceaga și a ajuns șofer. Între noi fie vorba, e greu și cu cultura asta. În club te mai uiți după șolduri, posterioare și sâni de domnișoare, pe când la o lansare de carte și revistă te uiți ca mâța-n calendar, întrebându-te ce limbă străină vorbesc oamenii ăia de acolo.

Bine, dar cei doi vicepreședinți și consilierii lui pe probleme de cultură ce treabă or fi avut marți după masă de n-or venit la manifestare? Ce prostii îmi pot trece prin cap. Sunt convins că și-au ajutat nevestele la făcut zacuscă și gem de prune, că altfel, cu siguranță ar fi venit! Doamna Moise de la Cultură? Ei, de data asta, nu putem spune nimic rău despre dânsa. E plecată în vacanță, să se recreeze, că de asta e vară. Altfel, nu sunt convins că ar fi venit. Că dacă tot lipsește de vreo doi de la manifestări de acest gen, de ce ar trebui să fi venit acum?

În final, felicitări Erwin Țigla că ești mereu gazdă primitoare, un amfitrion de notă maximă, dar și celor care înțeleg că actul de cultură se poate face și cu bani puțini, prin dăruire și iubire pentru cuvântul scris.

De prisos să spun că știrea asta cu Tăiețelu și Zanzibarul  face ocolul internetului. Toată lumea vorbește doar despre cum o să ajungă Tăiețelu întreprinzător peste cașcarabetele africanilor „Că se face boier în Africa, de parcă aici nu putea.”, a continuat consăteanul meu. „La noi la Gogoșu Balta Verde, Ostrovu Mare și Buriluța toată lumea vorbește numai de asta. Că vinde tot ce are aici, pontonul de la baltă, apartamentul cu jacujii, tot. Inclusiv țoacla aia șmecheră. Mai șmecheră decât a lu’ Romeo al tău.”.

Amicul ăsta al meu turuia întruna și nu înțelegeam ce legătură avea el cu primarul nostru. Da’ până la urmă m-o lămurit: „Bă, de când cu povestea asta noi suntem fierți, ce mai. Că am auzit că vinde și fabrica de tăieței și nu numai că o vinde, dar ia și rețeta cu el, nu o lasă la nimeni. Asta e, ne ia rețeta și vom fi fiii ploii, că tu știi bine că la noi în sat toți fac supă cu tăiețeii lu’ Tăiețelu.”. Bă, frate, toți cu interese, nu alta. De unde dracu or fi scos chestia asta cu rețeta? Că ar lua-o cu el în Zanzibar.

Domnu’ Nelu, am uitat să-ți spun ceva. Prietenul ăsta al meu m-a rugat să-i faci un comision când pleci. Fi-su al mare e și el în Zanzibar, cred că tot în zona în care ți-ai luat tălică pământ. Stai liniștit, Costică nu e boier, e un biet barcagiu care plimbă turiștii de la o insulă la alta și de doi ani nu a venit acasă. Că n-are bani de avion. Așa că, te roagă dacă poți (da’ ce nu poți matale dacă vrei) să-i duci un mic pachet de acasă, să-i treacă de dorul lu’ mă-sa și a lu’ ta-su: un pui fript, o damigeană cu zaibăr și câteva fire de praz. Că-ți roagă de sănătate. Parol!

Dar, vai, nu știu cum fac, cum nu fac, dar mereu îmi ies pe dos speranțele mele. Parcă sunt vorbiți unii medici, ca să-mi facă în ciudă. Nu mă mai întorc în urmă, să caut exemple în acest sens, exemple ce-mi arată că nu bat câmpii. Le avem lângă noi, de dată recentă. O femeie cu dureri abdominale se prezintă la Spitalul Județean de Urgență Tg. Jiu. Doctorii (hai să le zic așa) s-au uitat la ea, așa, peste umăr, deranjați că le-a stricat garda, dar nu i-au făcut nicio investigație (măcar din curiozitate), să fi văzut de unde veneau durerile. Era noapte și n-aveau chef de pierdut timpul cu prostii. Ce și-au zis: „după dureri, sigur are hernie. Cine știe ce-o fi ridicat prin gospodărie, că știți cum e la țară. Hai s-o operăm și după aia mai vedem noi dacă o mai doare.”. Zis și făcut. Au dus pacienta în sala de operații, au anesteziat-o și când s-o taie cu bisturiu, medicul chirurg (că pe dânsul a picat măgăreața) a avut o revelație: „bă, frate, o durea-o pe biata femeie acolo unde se ține cu mâna, dar nu are hernie, ci trebuie să nască.” Și a născut. A fost un caz care s-a terminat cu bine, nu înainte ca medicii să se fi făcut de cacao. Medici de doi bani, cu salariu de 5.000 de euro pe lună.

Nu același noroc l-a avut Alexandra, femeia de 25 de ani, mama a trei copii, care a murit pe un pat de spital din Botoșani, însărcinată în luna a treia. „Nu mai am aer!” a fost strigătul de disperare al unei gravide adusă la spital sângerând puternic și cu dureri de burtă, implorând să vină un medic să o chiureteze. Să-i salveze viața. Dar cine s-o facă? Ginecologii care nu erau la ora aia în spital și care nici măcar nu i-au răspuns la mesaje? Să fim serioși. Medici de două parale, care nu merită să le spui așa.  Dacă ginecologii nu erau în gardă, ce au făcut ceilalți doctori din spital să o ajute pe femeia care striga disperată: „nu mai am aer!”? Nimic. Cam tot atât valorează și viața unui bolnav în ochii unora oameni îmbrăcați în alb, legați de meserie prin Jurământul lui Hipocrate. Dar, oare, îi putem numi medici?  

Și ca să nu credeți că numai în spitalele de stat se întâmplă astfel de nemernicii, presa centrală prezintă un caz dintr-un spital privat, din București, unde la tot pasul întâlnești slogane demne de o cauză mai bună: „servicii medicale premium”, „excelență la nivel medical.”  Spitalul de Pediatrie Ponderas – Regina Maria. Acolo,  o zi de spitalizare costă în jur de 3.000 de lei, pentru o consultație după ora 8 ești taxat cu 800 de lei, iar o perfuzie pusă rapid (adică nu după o ora, două de așteptare), face 300 de lei. La banii ăștia te aștepți ca medicii și asistentele să stea zi și noapte la căpătâiul micuților bolnavi. Pe dracu. Astea sunt povești de adormit copii. O povestește mama unei fetițe în vârstă de 1 an și 11 luni care au stat cinci zile internate. Abia după 12 ore de la internare și 40 grade Celsius temperatura, medicii au constatat că fetița nu urinase și asta doar după ce mama semnalase acest lucru. Părinții spun că fetița ajunsese ca o legumă, aproape că nu se mai putea mișca, nu-și mai deschidea ochii. Până la urmă, doctorii au realizat că pacienta avea probleme urologice, dar numai după zile chinuri și suferințe ale părinților.

Concluzia mamei ne pune pe gânduri: „Ori sunt pur și simplu prost pregătiți, ori sunt dezinteresați, ori procedurile sunt prost făcute sau nu sunt respectate.”.

Cum o dai, tot de rău cazi!

Ieri, spre seară, dădea „recital” la fostul complex reșițean, Victoria. Așezat pe un scăunel, cu spatele la o vitrină dincolo de care, la vedere, se lăfăiau toate bunătățile de pe pământul românesc: cârnați, slănină, costiță, carne tranșată pentru grătar. Lângă el, cutia instrumentul lui. Cânta. Ba o doină de pe la gugulani, ba un brâu, ba o horă. Nu făcea rău nimănui. Nici el, nici muzica lui, dimpotrivă. În liniștea și plictiseala serii cântările sale erau de-a dreptul reconfortante. O binecuvântare pentru sufletul trecătorilor. Unii se opreau să-l asculte, alții treceau nepăsători, grăbiți.

Șase, caraliiii!!! s-a auzit o voce a străzii. Până când Bobby să realizeze ce însemna asta, caraliul, pardon, polițistul local a fost lângă el din trei pași și două mișcări. Și l-a luat la împins vagoane. ’Geaba a încercat Bobby din Pipirig să-i explice că nu bagă mâna în buzunarul nimănui, că nu fură și nu tâlhărește, ci doar cântă. În Spania, Anglia sau Belgia, astfel de oameni sunt considerați artiști și trecătorii le răsplătesc munca cu un bănuț. La noi, unul ca Bobby e catalogat cerșetor. Un milog căruia nu i-a plăcut niciodată muncă. Pentru o faptă atât de gravă cum este aceasta, Bobby merită să fie amendat, trimis în judecată, condamnat pentru încălcarea liniștii și ordinii publice. Să se învețe minte. De data aceasta, caraliul l-a iertat. A dat dovadă de omenie. O. mein Gott! E drept, l-a muștruluit, l-a avertizat, însă nu l-a sancționat. Probabil o va face data viitoare când, mânat de cele mai curate intenții cultural-artistice, va ajunge din nou la Reșița.

Domnule Ciati. Părerea mea e să vă instruiți polițiștii din subordine. Să le spuneți să-i lase în pace pe acești artiști ai străzii. Explicați-le că muzica nu face rău, dimpotrivă. Ea vindecă suflete, alungă tristețile și aduce bucurii celui care o ascultă. De pe urma ei nu faci averi dovadă că, înainte de a-și lua saxofonul si să plece, Bobby din Pipirig mi-a cerut o țigară, dovadă că, ieri după-amiază susținuse un concert caritabil. Așa cum ne place nouă, românilor.

Pe dracu. În loc să scadă, că vorba aia e în plin de sezon, prețul de acu’ a crescut în comparație cu cel din anul trecut. Pepenii galbeni la 5 lei kilogramul, lubenițele-3 lei kilul. Poate a scăzut la sursă, la Dăbuleni, Unirea sau mai știu eu, acolo unde am auzit că prețul e o bătaie de joc în comparație cu cel de pe tarabă. În piață nici vorbă să scadă. Poa’ să strice lubenița el rămâne neschimbat. E adevărat, țăranii le vând en-gross, numai să scape de ele. Să nu le arunce la porci sau să le lase să pe câmp. Din toată afacerea câștigă samsarii pe care îi vedem în piețe pozând în fermieri. Doar ei.

La fel stau lucrurile și în cazul roșiilor. Într-o vreme, kilogramul scăzuse la 6 lei, ba chiar și la 5. Acum văd că urcă din nou spre 8, 9 și 10 lei. Cică sunt roșiile producătorilor locali. Roșii de grădină (aproape) bio, nu ca ale oltenilor care le stropesc nu știu cu ce substanțe să crească mari și frumoase pe dinafară, dar crude pe dinăuntru. La ardei kapia și gogoșari prețurile rămân sus pentru mulți dintre cei care vin la piață. Vin să le admire, nu de alta. Să-și amintească cum era odată, în copilăria și tinerețea lor, când roșiile se vindeau și cu 50 de bani kilul.

Situație asemănătoare și la fructe. La piersicile turcești, nectarinele grecești, perele chinezești, bananele aduse de la mama dracului. Fructe românești? Da, sunt și din astea: coricovele de Cornereva și prunele (cine știe de unde or fi aduse), și alea scumpe de parcă toată ziua nu ai altă treabă decât să sapi, să plivești  buruienile și să uzi la rădăcină prunii din grădină. Ar fi multe de spus, dar ce rost are, că de schimbat tot nu se schimbă nimic.

Noi să fim sănătoși, că de restul se ocupă guvernul pesedisto-liberal. Că nu ne lasă Marcelu pe noi să murim de foame, pupa-i-aș mintea aia cu care gândește să ne fie bine!

Acesta este contextul generării neliniștii de care vorbeam. „Și apoi, și-ar fi zis el în gând, și Luca ăsta nu se mai satură! Ce-i mai trebuie, că are de toate: și bani, și avere. Acu’ o lasă pe Marieta în locul lui, de parcă primăria ar fi a lor, nu a noastră, a cetățenilor. O ia și ăsta pe urmele lui Marius de la Teregova. Că și ăla e la fel. Tot ei și nevestele lor, de parcă alți candidați n-ar mai fi la Oțelu și Teregova. Ei, drăcia dracului. Să ne mai lase bă, cu vrăjeala asta, că noi suntem proști și ei deștepți”.

Și după ce s-a sfătuit cu toți strategii de la AUR care i-au trecut pragul casei din Marga, cică Lăiță ar fi luat decizia istorică care e pe cale să bulverseze politica de pe Valea Bistrei, dar și prietenia care îl lega de Luca. Adică să candideze de primar la Oțelu Roșu, după principiul antic și de demult: „doar n-o fi Marieta mai cu moț decât mine.”. „Măi, dragă Lăița, i-ar fi transmis prin viu grai, la o cafea, un fan Luca Mălăiescu. Mă, tu nu știi cu cine te pui sau vrei să intri în Oțelu Roșu doar cu pașaport?”.

Se pare, ca asta cu pașaportul l-a ambiționat cel mai tare, fiind hotărât să facă pe dracu-n patru să intre în lupta cea crudă și nedreaptă împotriva prietenului său de-o viață, chiar dacă ar fi să-și cumpere elicopter, să nu mai treacă cu mașina pe drumurile asfaltate de Luca. Bineînțeles, ar face-o pentru binele oțelarilor din Ohaba, Cireșa, Colonie, Valea Ohăbii, Mal, Rozelor și Căminelor.

Deci, Marcelu s-a separat de mama copilului său. Până acum nu s-a auzit că și-ar fi băgat dracu’ coada, momindu-l ca și pe Livache cu o Irinucă de 20 și ceva de ani. Dar tot la fel de adevărat e că nu e timpul pierdut și că n-o să meargă la mănăstire când în jurul său roiesc atâtea femei frumoase. N-o fi el Făt Frumos sau Florin Piersic din vremea în care se iubea cu Angela Similea, dar totuși… Un președinte de partid face cât toată agenția lui de modeling a lu’ Botezatu. Așa că…

Un adevărat gentleman, așa cum îl știu toți buzoienii, dar nu numai, Marcelu i-a lăsat totul fostei: casă (un fleac de vreo 250 de metri pătrați), afacerile, inclusiv celebrul chioșc de pe urma căruia s-a îmbogățit vânzând fursecuri, cozonaci, prăjituri, sticksuri bio, cornulețe cu gem și câte și mai câte, pentru a se dedica politicii social-democrate, renunțând la naveta zilnică Buzău-București. Că, între noi fie vorba, la câte are pe cap de când a făcut rocadă cu nea Ciucă, eroul de la Nasiriyah, numai de navetă nu-i mai arde: pleacă dimineața cu noaptea în cap, întoarce-te acasă la ora când unii sunt sătui de somn. Și asta doar pentru faptul că fosta lui nevastă nu vrea să se mute în București. E mai conservatoare și mai atașată de valorile perene ale locului. Că i-ar fi zis acestuia, mai de mult: „Marcelu, tu du-te și fă ce-ți place la București, că eu rămân să am grijă de chioșcul nostru. Că dacă te dau ăștia afară din PSD, să avem din ce trăi la bătrânețe.”.

Lăsând răutățile la o parte, ar fi nedrept să nu recunoaștem că omul ăsta chiar are de gând să se sacrifice pentru binele meu, al tău, al nostru al tuturor. Să nu fim răutăcioși și să înțelegem că, uneori, separarea soților duce la progres și bunăstare, două puncte importante trecute în Programul de Guvernare al PSD, partid pe care cu onor și responsabilitate îl conduce don Marcelu.

E plin internetul de anunțuri de  genul:  „Vrei să te implici în comunitatea ta? Vrei să schimbi lucrurile în Caraș-Severin? Ești gata să faci o schimbare în localitatea ta?” Uau, ce interesant sună a provocare, a implicare, a schimbare! Cum dracu să nu vrei când vezi ce se întâmplă în jurul tău. Când vezi ce au făcut, pardon, ce nu au făcut ăștia de la putere, de când Cîțu te-a scos în șuturi de la guvernare? Oferta e mai mult decât tentantă. Nu necalificați la roabă, săpători  de șanțuri ori responsabili de vidanjă. Locuri de muncă care să te ambiționeze, să te facă să visezi frumos: „Alătură-te echipei USR Caraș-Severin și fii primarul sau consilierul USR, din localitatea ta, în 2024!.”. Ce tare! N-am mai văzut o asemenea ofertă până acum.

Tot ce trebuie să faci e să te înscrii, să completezi un formular, cu opțiunile de moment: consilier local, consilier județean, primar sau viceprimar. La alegere. Posturi de simplu membru nu sunt. Din păcate. După ce completezi chestia aia, cu nume și prenume,  adresă electronică, număr de telefon, etc, te pui și aștepți, că îți trimit ei mail sau te sună: „Alo, domnu’ Pandelică? Suntem din echipa domnului Drulă. Cătălin Drulă. Vă sunăm în legătură cu cererea dumneavoastră.  Să știți că ne-am mișcat repede, am discutat-o în regim de urgență cererea, dar din păcate nu avem post de primar liber. Deocamdată. Dacă vreți unul de viceprimar, ar mai fi o șansă, Așteptăm un răspuns de la un membru de-al nostru, din Gorj, Dar să știți că postul e ceva mai departe de casă. La Apateu, în Arad. De unde sunteți, domnule Pandelică? Înțeleg. E cam nasol, trebuie să faceți naveta zilnic: 250 de kilometri dus, 250 întors. Dar asta e, nu ai ce face. Politica presupune dăruire, abnegație, sacrificii și câte și mai câte. Vorbiți cu soția, copiii și dacă vă hotărâți, sunați la numărul afișat pe pagina de socializare. Dacă apare ceva mai bun, mai aproape de casă, sub 100 de kilometri, vă sunăm domnu’ Pandelică. Fiți fără griji!”.

Ghinionul dracului, să se roage ăștia de tine să te facă primar, consilier local sau viceprimar și să nu găsești un post liber pe o rază de 300 de kilometri, asta înseamnă să n-ai noroc în viață!

Tu ai crezut că dacă te duci la Mamaia în clubul ăla, LOFT, sau cum îi zice, nu te cunoaște nimeni? Bă, Romi, nu fii atât de naiv. Te știu băieții, de la portar, la barman. Să nu mai vorbesc de paparazzi, de consumatorii ăia de la clasa VIP. Și nu doar că te știu, ci abia așteaptă să te dai în spectacol. Să faci show. Să se distreze și ei un pic, că nu toată ziua au ocazia să vadă printre ei un președinte de Consiliul Județean. Și te-ai dat în stambă. Că bine ai făcut. Ce dracu’, o viață ai nu mai multe. Nu ai mai rezistat până în cameră la hotel.

Cum de unde știu? Păi din ce scriu ăia de la Cancan și din pozele postate. Sunt bestiale, puiucule. Bestiale! Sunt convins că nici Cruduța, care cât era ea de vedetă, nu i-ar fi trecut vreodată prin cap să se pozeze cu curu’ în roaba cu gheață. Și nu pentru că i-ar fi fot teamă să nu fi răcit la ovare, ci din respect pentru cuburile alea de gheață care țineau șampania rece.  Sau să se fi pus capră pe capota BMW-ului. Ferească Dumnezeu și Maica Precista! N-avea dânsa școală multă, dar la chestii de genul ăsta nu punea botu’. Pentru că avea un simț al măsurii în tot ce făcea.

Și acum ce faci, Romi? Ți-ai făcut damblaua, deseară, probabil, o să apari și la televiziuni, numeri like-urile și mesajele de încurajare de la liberalii de acasă care sunt mândri că au un asemenea președinte, nu-i așa? Apoi, te pui din nou pe ăștia de la PSD. Pe Mocio, Hurduzeu, Crina, Popovici. Dă-le în freză și vaită-te ca o babă, că din cauza lor nu-ți merge ție bine la CJ.

A, și încă ceva, vorbește cu paparazzii de la Cancan că dacă tot ți-au făcut pozele cu roaba și mai știu și cu mașina din parcare, să-ți dea ție negativul fotografiilor, pentru Muzeul Cineastului Amator. Să ne amintim cu drag peste ani de tine și de vacanțele tale, puiucule!