O, Doamne, câtă zbatere, câtă durere pe ăștia care conduc Europa că îți vine să te duci să-i pupi mâna în semn de recunoștință lui Manfred Weber sau lu’ alde Scholz pentru simplu fapt că a avut curaj să-i dea peste ăluia de la Viena, spunându-i că: „România aparține Spațiului Schengen.” Vai, neicușorilor, după ce v-am auzit spunând vorbele astea, m-am liniștit ca prin minune. Mi-a revenit tonusul dintr-o dată și mi-am sunat prietenii speriați și ei ca și mine: „Uite, domnule, doi oameni, vorbitori de limbă germană, ne susțin moralul și nu ne lasă să dăm în depresie de pe urma votului Austriei. Hai să ne întâlnim la cafeneaua din colț, să le redactăm o scrisoare de mulțumire în numele istoriei noastre, că nici ei nu vor sta cu mâinile în sân și ne vor mai trimite două, trei convoaie cu haine second-hand, să avem ce pune sub bradul de Crăciun.”

Domnu’ Manfred, Herr Olaff, domnilor, doamnelor. În numele istoriei noastre și al porcului de Crăciun, vă mulțumim pentru tot ce faceți pentru binele, liniștea și speranța în ziua de mâine, de poimâine și în lunile și anii ce vor urma de acum încolo. Nu vă grăbiți cu deciziile legate de blestematul ăsta de Schengen care, iată, bagă doar zâzanie între noi, că nouă ne-a trecut supărarea după ce neamțul ăla austriac a zis „pas”. La început am fost revoltați, aproape ca la 1907, când mai, mai să punem mâna pe furci, topoare, pari și alte corpuri contondente, dar președintele nostru drag, și vărul vostru pe ramura salamului săsesc, ne-a spus cu vocea lui blajină: „potoliți-vă, bă, băieți, și bă fete. Fără boicot și fără gesturi necugetate care să-mi supere neamurile în postul Crăciunului.”

Că drept are nea Iohannis, cum am trăit secole fără Schengen, trăim și de acolo înainte un an, doi, zece sau câte o fi. Important ce să ne bucurăm și de acum înainte de grija lu’ domnul Manfred și a lu’ Onkle Olaf, că asta face cât două spații Schengen la un loc!

Să nu vă imaginați că aceste două momente de referință au fost provocate de cei pe care i-am văzut trecuți pe afișul generos. Episcopia, în frunte cu Prea Sfințitul Lucică ori Primăria Caransebeș, prin Casa de Cultură „George Suru”, poate au avut inițiativa, dar nu mai mult de atât. E drept, înaltele fețe bisericești au încercat să ia caimacul, urcând pe scenă, îmbrățisind artiștii, rostind spiciuri, primind aplauzele unui public educat și manierat.

Toate acestea ar fi fost de prisos dacă un om, unul pe care mulți localnici îl hulesc, nu ar fi băgat mâna în buzunar. Sau, mai elegant spus, nu ar fi umblat la economiile sale. Că între noi fie vorba, nimeni nu-ți vine să-ți cânte pe ochi frumoși. Nimeni. Nu numai la nuntă sau botez, dar nici la ocaziile festive. Ei, bine, managerul Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș nu s-a uitat la bani. Nu a negociat cu niciunul dintre artiștii prezenți la Caransebeș, plecând de la dorința de a aduce un strop de bucurie în sufletul localnicilor. Nu s-a uitat la bani și nu este prima dată când face lucrul acesta.

Unii vor spune să nu-l plângem pe Adrian Dumbravă că are bani să-i întoarcă cu lopata. Bine, și care e problema? Doar nu i-a furat și nici măcar nu i-a moștenit pentru a-i risipi fără niciun regret. A muncit pentru ei, i-a fugit mintea să-i înmulțească și a avut grijă să fie mereu în pas cu vremurile. Și alții au bani mulți în județul ăsta (unii sunt chiar milionari în euro, conduc instituții reprezentative, folosesc elicopterul în loc de mașină), dar pentru asta nu sar cu banul nici măcar în momente de acest fel. Spre deosebire de unul ca Romi, să iau un exemplu, care și-ar mânca de sub unghii și nu ar veni la ziua mea nici măcar cu un desen pe o coală de hârtie A 4, Adrian Dumbravă ne arată că poate mult mai mult de atât. În timp ce puiucul de pe Muntele Mic nu a învățat decât adunarea, managerul spitalului știe să împartă cu alții micile bucurii ale vieții, ceea ce este mare lucru într-o lume în care fiecare e pentru el și nimic mai mult.

Prin urmare, nu-l mai huliți pe la colțuri, pe Facebook și pe unde apucați. Dacă nu puteți să-i vedeți din cauza bârnei și părțile bune, măcar nu mai trageți în el cu toate frustrările lumii. Acum, în Postul Crăciunului când, cu siguranță, vrem să fim (cel puțin în aparență) mai înțelepți, mai buni și mai curați sufletește. Cu siguranță, Adrian Dumbravă știe ce face și, tot cu siguranță, va repeta astfel de momente înălțătoare și cu alte prilejuri.

Până nu de mult, existau cazuri izolate, ici-colo un primar care, nu că nu vrea să îmbătrânească, ci mai degrabă să impresioneze domnișoarele și doamnele nemăritate cu podoaba lor capilară. Cu timpul, precum pesta porcină, boala a  scăpat de sub control, iar astăzi în județ au apărut adevărate focare, după principiul „Eu-s mai fraier decât el?” Chiar așa, frate, tu ești mai prost decât alții? Cum să te uiți la ăla care n-are decât un singur mandat în fruntea primăriei, iar tu cu trei, patru să rămâi chel toată viața? Păi e corect? E drept să fie așa? Eu zic că nu. E adevărat, nu chelia (la fel ca haina) face pe om, dar una e să te fotografiezi cu ea zi de zi, că n-ai încotro, și alta-i să-i bagi în boală pe cârcotași. Adică să-ți tragi look nou cu care să te plimbi toată ziua, bună ziua pe bulevard, pe uliță ori pe Facebook. Va fi un adevărat șoc pentru unii care de o viață te știu chel și, dintr-o dată, te văd cu părul  dat pe spate, a la Elvis când juca în filmele alea de la Acapulco și Las Vegas, ori cu freza pe partea dreapta.

La urma, urmei ce mare scofală e și asta? Să i se ia păr de la subsiori, de pe fese sau mai știu eu de pe unde să i se pună pe frunte. Că între noi fie vorba, după atâta muncă pentru binele obștii, merită și ei săracii tichia de mărgăritar, mânca-v-ar tata pe ei de băloși. Pardon, de frumoși ce sunteți voi!

Dar până să vină Moș Crăciun, cel cu barba de vată și sacul cu care gazda cărase varză sau cartofi la Ziua Recoltei (altă poveste din vremurile în care aveam de toate… și nimic), „spectacolul” era desăvârșit de tradițiile strămoșești legate de sacrificatul porcilor. Nu vorbesc de obiceiul de la Prilipeți, Crâșma sau Gogoșu. Nu, mă refer la tradiția urbană născută din necesitatea supraviețuirii, apărută și dezvoltată între blocuri. Da, între blocuri, cu porcul înjunghiat (nu se inventase moda cu asomatul, sic!), cu pârlitul lui Ghiță, unii îl pârleau chiar cu paie, cică șoricul ieșea mai fraged, alți cu lampa cu benzină sau cu butelia. Cu spălatul în troacă și tranșatul pe „cuier”, cu cârnații, sângereții, pateul și caltaboșii preparați acolo, sub geamul vecinilor. Nimeni nu se supăra și nici nu se simțea deranjat de vălătucii de fum ori de mirosul ăla autentic, pentru că era în firea lucrurilor de atunci când, pentru cei ce nu știu, puteai să cumperi porc doar pe bază de buletin, dacă nu aveai bani. Dădeai buletinul țăranului (fermierii au apărut mai târziu) și plăteai când intra avansul sau lichidarea de la făbrică.

Mi-am amintit de toate acestea, în timp ce citeam un material legat de o întâmplare  care a avut loc zilele astea la Baia Mare. Un porc tăiat după tradiția urbană despre care spuneam că se încetățenise în conștiința orășeanului. Dar nu între blocuri, nici măcar în scara blocului. Nu, că ar fi fost prea nu știu cum. Fără haz și savoare. Așa că l-au suit pe acoperișul acestuia. Cum și cu ce? Habar nu am. În niciun caz cu liftul, la un bloc cu doar patru etaje. Nu știu dacă acolo i-au luat și beregata, cert e că sus, la înălțime l-au pârlit, l-au căsăpit și i-au dat un look nou, transformându-l cârnați și jumări, dup care l-au pus pe Facebook, să vadă toți băimărenii cum se tăiau pe vremuri porcii la bloc. Și ca la orice pomană a porcului, au mâncat, au băut și au jucat după cum le cânta ceterașul. Polițiștii locali erau în ziua lor liberă, așa că nu s-a pus problema să-i deranjeze careva!

Trăind așa, ca pe vremea lui Pintea, stai și te întrebi dacă Schengenul ăsta mai e o prioritate pentru mulți români. Că, vorba aia, ce ne trebuie nouă Schengenul, că doar nu ne aduce  lapte, carne, brânză, ouă, drob de sare în spinare, mălăieș în călcâieș, smoc de flori la subsuori. Nici măcar pensii ori salarii mai mari. Și, atunci, de ce să ne îndepărtăm de tradițiile astea strămoșești cu care ne-am născut, am crescut și am făcut mișto ori de câte ori soarta ne-a fost crudă?