– Nea Nicule, nu te lua după mine, că eu mai treabă la guvern, i-ar fi spus Ciolo.
– Păi și eu am treabă, vin cu tine, mergem pe jos, mai povestim de una, de alta…
– Vino, dar vezi că eu trec pe la cumătrul meu ce-o fost în weekend la Buzău, care m-o sunat să mă duc că mi-or trimis ai mei o placă cu câteva legături de ceapă verde și usturoi, ouă de casă și câțiva covrigi. Așa că tălică poți să rămâi, să socializezi cu coloneii și generalii, să închini un pahar cu șampanie, i-o spus prim-ministrul înainte de plecare. Dacă nu vrei, te iau cu mine, dar trebuie să aștepți în fața blocului până urc eu la 7. E bine așa?
– E foarte bine, Marcelule. Vin și eu, că știi bine, eu carne nu mănânc, că țin post, de băut nici atât, că mă cam supără ficatul de la o vreme. Și ca să-ți spun pe-a dreaptă, n-am niciun chef să-l ascult pe Iohann cum se laudă că va ajunge mare în NATO.
– Poate ajunge, nea Nicule, de unde știi matale că n-ajunge?
– N-ajunge, Marcelu, ascultă la mine. Că ăsta nu-i bun de nimic, nici armata n-o făcut-o. Și dacă o fi făcut-o, la termen redus, cum era pe vremuri dacă intrai la facultate din prima, te aigur că a uitat cum se ține o pușcă în mână. Să-l fi avut sub comanda mea în Irak, scoteam untul din el, nu alta.
Marcelu bănuia unde avea de gând să bată prietenul său: bătălia de la Nasiriyah, din 2004, când el conducea Batalionul „Scorpionii Roșii.”
– Și chiar așa rău a fost, nea Nicule, cum am citit și eu pe net? Că au dat năvală șiiții ăia peste matale ca turcii peste Ștefan cel Mare?
Ciucă, oprindu-se în loc și oftând:
– Chiar mai rău de atât, Marcelule. Că turcii când au năvălit, moldovenii au incendiat câmpurile cu grâu, orz și orzoaică, au otrăvit fântânile și au asmuțit asupra lor toți câinii fără stăpân din Moldova, pe când eu și scorpionii mei ce să fi incendiat? Ce fântâni să fi otrăvit, că apa o beam din peturi. Că în jurul nostru era numa’ nisip cât vedeai cu ochii! Cum îți spuneam, ne pregăteam de culcare. Ne-au luat ca din oală. Trăgeau cu AG 7 și ne șuierau pe la urechi proiectilele și gloanțele kalașnikoavelor. A fost iadul de pe pământ.
– Bă, frate, ce mi-e dat să aud. Citisem eu ceva pe net, dar nu mă gândeam la o grozăvie ca asta. Uite cum mi se zburli părul de pe braț.
– Să-ți spun ceva în premieră. Ceva ce n-am mai spus la nimeni. Când au terminat gloanțele și proiectilele au început să tragă cu praștii asupra noastră, de am crezut că e sfârșitul lumii. Cu pietre cât oul de porumbel. Nu știu de unde le luaseră, dar aveau buzunarele pline cu pietre.
– Bă, nea Nicule, așa ceva parcă numai în filme vezi. Acum înțeleg de ce te-au făcut ăștia erou. De fapt, doar au zis, că de făcut încă nu te-au făcut. O să vorbesc eu cu ăia de la manualele alternative de clasa VIII-a să te pună măcar lângă Mircea cel Bătrân. Față în față, el pe pagina cu număr impar, matale pe cea cu număr par.
– Faci mișto de mine, Marcelule, dar să știi că chiar așa au stat lucrurile..
– Cum să fac, bă, nea Nicule mișto de tălică? Că matale ești neprețuit.
Și au tot mers la pas prin București, până au ajuns în fața blocului în care locuiește cumătrul lu’ Ciolo. Iar de acolo mai departe, până la guvern, răspunzând la salutul oamenilor muncii, semn că aceștia îi iubesc și îi prețuiesc în egală măsură pentru ideea cu listele comune la europarlamentare.