La școală ne spuneau că îl chema Moș Gerilă și asta pentru că era tare bătrân și foarte friguros. Acasă ne povesteau că de fapt era Moș Crăciun, dar la vârsta aia nu înțelegeam de ce unii îi spuneau într-un fel, iar alții într-altul. Tot ce-mi amintesc, e faptul că era un moșneag bun la suflet care, din sărăcia lui ne aducea daruri. Nu mare lucru. În general, o punguță cu câteva saloane, și alea din zahăr, turtă dulce, caramele, biscuiți, un măr, nuci, o păpușică, pentru soră-mea, o mașinuță-jucărie, din tablă, pentru mine. Uneori, mai scotea din sacul ăla peticit, ce semăna izbitor cu cel cu care tata mergea să cumpere toamna varză pentru pus la murat, o pereche de ghetuțe noi, o hăinuță, un paltonaș, A, era să uit, nu știu de unde auzise el că mie îmi plăceau la nebunie bomboanele umplute cu lapte, că de fiecare dată îmi aducea așa ceva. Lucruri din astea ieftine, ce găsea și el de pe unde le cumpăra.
Noi ne mulțumeam și cu atât, dovadă că îl așteptam cu nerăbdare lângă brăduțul (luat direct din pădure) de ale cărui crenguțe, „ninse” toate cu vată, atârnau două, trei globuri (de care aveam grijă ca de ochii din cap), câteva nuci date cu bronz, și agățam niște lumânări pe care le aprindeam în loc de instalația electrică din ziua de astăzi. Îl așteptam, convins că primise și îmi citise scrisoarea pe care i-o trimisesem cu două, trei săptămâni înainte. Aia cu: Moș Gerilă toți îți spun// Că ești darnic și ești bun// Eu îți scriu de mai-nainte// Că-s un băiețel cuminte// Și-ți mai scriu, așa să știi//Că eu nu-ți cer jucării// Cum ți-ar cere alți copii// Însă nu m-aș supăra// Dacă tot mi-ai da ceva. Era singura poezie la care nu mă poticneam niciodată, de teamă că altădată n-avea să mai vină, așa cum mă amenința săraca mamă: „dacă nu iei note bune la matematică și nu înveți poezia asta ca pe Tatăl Nostru, la anul n-o să mai vină.”. Poezia o învățam, cât despre matematică…
De atunci, am întâlnit o grămadă de moși Crăciuni, care mai de care mai haioși, mai emancipați, dar niciunul ca cel din copilăria mea, încălțat cu cizmele care semănau leit cu ale lui nenea Ioji, vecinul nostru, purtând mănușile croșetate de mama și ducând în spate sacul ăla peticit a lu’ tata. Nostalgie? Poate. Mâine seară îl voi aștepta din nou pe Moș Crăciun. Nu-i cer multe, ci doar dacă ar putea să-mi aducă punguța cu bomboane cu lapte, turtă dulce, mere, nuci și caramele, pe mama, pe tata și pe nenea Ioji, oamenii copilăriei mele în care Moș Crăciun era Moș Gerilă.
