Așa-s obiceiurile lăsate, lucru valabil pentru  toate lumea. Inclusiv pentru pensionarii, pardon, seniorii patriei noastre dragi, pentru familiile defavorizate, pentru cei cu veniturile mici și foarte mici că, între noi fie vorba, Hristos a fost Mântuitor și pentru unii, și pentru alții, nu numai pentru cei bogați, șmecheri și ciorditori. La asta s-a gândit și Guvernul lu’ Bolojan când a hotărât să-i sprijine, în două tranșe, cu bani pe cei amărâți, pe ăia cu pensiile și veniturile care depind, în principiu, de ajutoare de la stat. „Le dăm și lor niște bănuți în plus, să se bucure de sărbători. Că și ei sunt suflete”, ar fi zis Bolo pe care l-am putea bănui de orice, dar nu și de empatie față de cei amărâți.

Zis și făcut, doar că, s-au tot căcăit domnii din guvern, gândindu-se la cum să facă să fie bine, legal și să nu afecteze inflația și deficitul bugetar, până când au rămas cu propunerea netrecută în buget. „E groasă, fraților. Groasă și cu păr. De unde să scoatem bani să le dăm ajutoare înainte de Paște? Că nu putem să luăm de la gura altora să le dăm lor, că ne-ar acuza ăștia de la AUR de mită electorală. Și nu sunt puțini cei care așteaptă ceva bănuți în plus. Sunt câteva milioane. La urma, urmei, așa ne trebuie, domnilor colegi, că i-am învățat rău să le tot dăm, de parcă guvernul ăsta are o fabrică de căcat bani și nicidecum de dat ordine, dispoziții și ordonanțe.” Și toți au fost de acord cu acele vorbe înțelepte.

Și tot discutând ei acolo, în ședință de guvern, întorcând problema pe toate fețele, unul mai deștept (bine, toți miniștrii sunt deștepți, însă ăsta e mai deștept decât toți) ar fi zis: „Bă, decât să încălcăm legea ori să provocăm o criză economică din care să nu mai ieșim zece ani de acu’ încolo, nu credeți că ar fi mai bine să le dăm prima tranșă din banii ăștia după Paște? Să mai aibă și ei puțintică răbdare două, trei săptămâni. Că n-o fi foc și nici nu s-o face gaură în cer dacă nu primesc bani înainte de Paște. Eu știu că frumos ar fi fost să le dăm, dar de unde, bă, dacă țara e săracă lipită pământului? De unde? De la noi de acasă? Din pușculița noastră, aia cu porcul de porțelan? Că între noi fie vorba, ce faci, bă, cu 2-300 de lei în plus? Cu  sau fără banii ăștia, mare brânză nu fac.” S-au uitat lung unii la alții și au aplaudat propunerea, exact ca în faza aia cu: „trăiască idiotul.” Deci, „Pachetul de solidaritate” rămâne valabil, dar prima tranșă nu vine de Paște, ci după Înviere.

Bă, nu v-ar fi rușine obrazului, ghiolbanilor ce sunteți. O fi frig afară, mai ales dimineața și seara, mai ninge la munte, că de aia e primăvară, mai suflă vântul ca pentru cod galben, însă cu toate astea nesimțirea e în floare în țara asta. Cum să-i dai bă, amărâtului banii în luna mai, după ce trec sărbătorile? Voi sunteți întregi la scăfârlie? Cum ați putut, bă, deștepților lu’ pește prăjit să vă treacă prin cap una ca asta? Doar la voi vine Paștele? N-ar pune și el pe masă un cozonac, un ou roșu sau măcar un picior de miel fript la cuptor? Să vă fie rușine, bă, că v-ați gândit doar la burdihanele voastre. Rușine, bă, azi, în Joia Mare. Rușine!  

La început la fel am crezut și eu, chiar dacă presa vuia despre dosarele penale ale lui Voiculescu, ăla care s-a încurcat în numărarea dozelor de vaccin anti-Covid, și ale lu’ madame Clotilde. Că i-am zis și lu’ Gogu meu stând într-o dimineață la cafea și o gogoașă în loc de croissant: „Oameni răi, bă, Gogule, oameni răi. Mai ales ăștia de la PSD care nu suportă oamenii cinstiți și corecți, care nu ar ciordi niciun capăt de ață. Oameni iubitor de țară, munți și văi, ape și păduri, trotinete electrice și biciclete fără lanț, care, printr-un proiect european, vor să facă din România grădina Maicii Domnului.” Și Gogu mi-a dat dreptate: „Da, nene, așa e cum zici. Sunt cei mai brava dintre bravii conducători de astăzi: Nicușor la Cotroceni, Țoiu la Externe, prietenă bună chiar și cu Trump, Miruță la Apărare. Ce mai, oameni de toată isprava. Poa’ să vorbească pesediștii cât or vrea, că o fac degeaba.”

Bă, și pe fondul ăsta de încredere totală în forța USR-ului în coaliția asta de guvernare, ăștia răi, care toată ziua dau din clanță, bagă bățul prin gard. Că un userist a făcut nu știu ce, că altul a ocolit legea, că doamna aia de la Păduri și Mediu ar vrea să-l schimbe pe șeful de la Romsilva pe motiv că n-ar fi câștigat examenul cine ar fi trebuit. Numai și numai tâmpenii de genul ăsta, cu scopul de a destabiliza guvernarea și discredita Uniunea. Chestii pe care nici copiii nu le mai cred.

Mai nou li s-a cășunat pe amărâtul de Irineu. Irineu Durău de la Economie. Cum că ministrul ar fi favorizat-o pe una de-a lor. În câteva zile, doamna respectivă a sărit de la postul de funcționar public de execuție și consilier parlamentar, la cel de funcționar public special, fără să susțină vreun examen. Și că de fapt, ea conduce ședințele la minister cât timp ministrul e prins cu probleme la partid. Ea îi prelucrează pe angajați, de la secretari de stat în jos. Și ce e rău în asta? O face pentru că e capabilă, altfel domnul Irineu nu ar lăsa-o de capul ei.

Și chestia cu concursul, asta e culmea, atâta timp cât chiar ministrul i-a înlesnit avansarea, ar mai fi fost nevoie de vreun concurs? Mai ales că acum se aude că i-ar fi cerut lu’ nea Ilie Sărăcie s-o numească secretar de stat. Și nici nu-l poți bănui de nu știu ce pe domnul Irineu că vorba lui: „În Economie (unde dânsul e ministru) nu se lucrează cu scenarii politice.” Că bine le spui, dom’le, dai din matale ca dintr-un om bătrân și înțelept.

Ca un făcut, de parcă nu ar fi fost de ajuns că suntem vai de curu’ nostru, cu pensii tăiate, salarii la stat ciopârțite, cu prețuri la benzină și motorină de te iau cu amețeli, pierdem în primă instanță procesul cu Pfizer în dosarul dozelor de vaccin anti-Covid, achiziționate, dar neplătite. Prin 2021, România a comandat 52 de milioane de doze Pfizer și Mondena, dintre care jumătate au rămas neplătite. De ce neplătite? Aici răspunsul e greu de dat chiar și de  cei ce gestionau pandemia la vremea respectivă. Cu dobânzi cu tot, suma pentru care amărâtul ăsta de stat e bun de plată se ridică la vreo 650 de milioane de euro. Și cu Pfizer nu te pui. Te execută cât ai zice pește.

Cine va achita acești bani  dacă pierdem ca și naționala de fotbal toate celelalte etape ale procesului? Hai, să vă văd dacă știți răspunsul. Dar, vă rog, să nu vă gândiți la Cîțu, la Vlad Voiculescu, Ioana Mihăilă, ăștia trei au semnătură olografă la DNA, la nea Nicu Ciucă, ori la Alexandru Rafila. Ei doar au condus țara după indicațiile prețioase transmise de la Bruxelles. Și dacă ar fi vinovați vreunul sau toți la un loc, cum să plătească, dom’le? Unde s-a mai pomenit așa ceva în România? Să pui la plată, pentru prostie, favorizare ori șpagă un ministru, un premier sau o întreagă guvernare? Că doar nu trăim în pădure, între sălbatici.

Dacă din povestea asta tot mai avem o mică speranță fără să achităm banii ceruți de Pfizer, în privința dronelor englezești, comandate în 2021, nu există nici cea mai mică șansă. Și știți de ce? Pentru că o minte luminată (la fel de luminată ca și cele din dosarul vaccinului) a plătit deja achiziția în valoare de 400 de milioane de euro, încă de acum patru ani, fără ca în hangarele armatei române să fi ajuns dronele respective. Măcar una, una singură, lângă care generalii cu patru stele să-și fi făcut selfie.  Englezii au motivat faptul că între timp a intervenit o urgență într-o altă parte a lumii, cu conflicte militare, și au direcționat dronele în direcția respectivă.

A, și ne-au mai spus să avem nițică răbdare, că doar n-au intrat zilele în sac. Răbdare pe banii noștri. 400 de milioane de euro. Nu mai mult. De patru ani așteptăm poștașul să ne aducă înștiințarea despre  sosirea în gară a primului colet cu drona comandată pe vremea premierului britanic Boris Johnson. Așteptăm că altceva mai bun de făcut nu avem doar că, la ce se cere în ziua de astăzi în materie de războaie gen Ucraina, Iran, Israel și Liban, nu ar fi exclus ca dronele britanicilor să le fie bune doar la evenimente speciale, nunți, botezuri, la promovarea echipei de fotbal Steaua București în prima ligă ori la ieșirea la pensie a câte unui general al bravei Armate Române. Decât deloc, e bine și atât!

Receptivi la tot ce e nou, noi l-am inventat pe Călin Georgescu. Alții i-au scos la interval pe Zelenski și Lamine Yamal. Noi am mers pe mâna lui Călin Georgescu. Am mizat pe elementul surpriză, că până în urmă cu un an și jumătate, doi, mulți nici nu auziserăm de el. Cine o fi, cine o fi? ne întrebam curioși și surprinși la like-urile fără număr la postările sale despre aer, apă, energie, ciupercuțe, fructe de pădure. Practic, l-am scos din jobenul Tik Tok-ului, acolo unde tot ce zboară se mănâncă, iar prostia e ridicată la rang de virtute. Cu el la cârmă, am sperat să ne calificăm la un campionat european sau mondial, să nu ne mai poticnim în fața lu’ Kosovo, Andora și Malta.

Dar vorba cântecului doinit de Traian Jurchelea: „Omul bun și pomul copt, ăștia n-or avut noroc!” Prea deștept pentru vremurile noastre, prea temerar și prea direct Călin a ajuns să fie luat în derâdere, să facă lumea bâză de dânsul, să fie apreciat mai degrabă ca un actor de stand-up comedy, decât unul la fel de vizionar precum Petrache Lupu din Maglavit. Să râdă până și copiii de el. Și cum să nu se amuze lumea când îl aude debitând enormități de genul: „Vom funcționa cât de curând, nu cu telefoane, ci prin telepatie, așa cum funcționează păsările, animalele și este absolut firesc să fie așa. Exact cum funcționa viața pe vremea lui Ștefan cel Mare. Adică, ne vom întoarce la rădăcini.”

Alo, don Călin, chiar e adevărată chestia asta cu Ștefan cel Mare? Da? Ce tare, dom’le, ce tare! Deci, tălică ai informații clare și precise că în viața lor de zi cu zi răzeșii lui Fane Babanul (scuze, așa e alintat de popor marele domnitor) nu stăteau toată ziua în cârciumi, ci mai și munceau. Că își deschiseseră SRL-uri și AF-uri cu profil de parapsihologie? Adică vrei să spui că renunțaseră la telefoanele clasice și comunicau telepatic, la fel ca ciorile, veverițele, cintezoii, urșii? Bă, ești tare rău. Acum înțeleg de ce te-au împiedicat ăștia să ajungi președinte. De ce toți îți sunt potrivnici. Că ești mai deștept decât ei toți la un loc.

Auzi, don Călin, când ți-o făta mintea, dă-mi și mie un pui.

Evaluarea din acest an ne arată că vor mai trece ceva ani până vom apela la sintagma de „analfabeți, analfabeți”. Deocamdată suntem la faza de analfabeți funcționali. Adică, te uiți ca pisica în calendar și nu înțelegi nimic din ce citești. Dar nu-i bai, chiar și așa, tot se mai găsește un post călduț pentru posesorul unui astfel de apelativ, pentru o nepoată, o verișoară, o amantă.

Ca de fiecare dată, nu toți copiii și-au dat silința să se trezească cu noaptea în cap, să se mai uite încă o dată peste tematică înainte de a intra la simulare. Nu, unii nici măcar nu s-au sinchisit să pună ceasul să-i trezească dimineață. Au preferat să trândăvească în pat, să se scarpine în cur sau să citească pe Facebook, Tik Tok și Instagram postările cu divorțul lui Armin. Armin Nicoară,, biscuitul în dungă, cum l-au numit unii, care se visează șeic înconjurat de cadâne. Și n-au fost puțini care au ales varianta asta. Vreo 40.000. Aproape o treime din numărul total. O altă treime, nu a reușit să ia un amărât de 5 la limba română și mate, în timp ce 14% s-au dovedit elevi de cel mult nota 6!

Dacă la simularea asta de evaluare nu au excelat, la postările alea cu divorțul lui Armin au înroșit net-ul, încurajându-l pe licuriciul ăla să trăiască ca-n Dubai, însurat cu șapte neveste și înconjurat de tot atâtea amante și cămile. La așa ceva nu-i întrece nimeni. Sunt cei mai prima. Idealul lor în viață, unul ca Armin ori ca Puștiu Minune, înconjurați de femei, bani, mașini bengoase, De aici și până să ajungă prost grămadă, unui astfel de elev nu-i mai trebuie mult.

Asta făceau doar în timpul liber căci, în rest, cei doi munceau din greu pentru o felie de pizza, o farfurie de macaroane și ceva bănuți puși deoparte. Câteodată, mergeau la barul din centro comunale unde serveau un caffe macchiato, ea, și un expresso, el. Și nu doar că păreau fericiți, ba chiar erau, și lucrul acesta li se citea pe chipurile lor când, în loc de suc, goleau două, trei pahare de Chianti roșu.

Așa au făcut și de 8 Martie. Gentil, cu tradițiile mioritice la purtător, Vasilică și-a poftit concubina la barul lu’Don Renato, la o cină romantică. Femeia a acceptat bucuroasă, dar i-a picat fața când a văzut că el venise cu mâinile în buzunar. „Bă, măcar cu floare să fi adus și tu, dacă de altceva nu ai fost în stare. Că așa se face de Giornata internazzionale della donna!”

Vasilică a pus capul în pământ, semn că vorbele ei de ocară chiar îl atinseseră la corason, dar a întors-o repede, mai ceva ca la Ploiești, când pe ușa barului lu’ Don Renato a intrat un ragazzo care vindea loz în plic. Îl cheamă la dânsul și cumpără un loz cu 5 euro (din ăla ca ale noastre care se răzuiau), apoi îngenunchează în fața femeii: „Maricico, fato, înjură-mă, omora-mă, calcă-mă în picioare, fă ce vrei cu mine. Nu știu unde dracu’ mi-o fost capu’ ăsta ăl prost de am uitat să-ți cumpăr flori. Uite, ține lozul ăsta în locul buchetului și îți promit că data viitoare n-o să mai uit.”

Maricica s-a aplecat asupra lui și i-ar fi spus printre dinți: „Fir-ai tu al dracu’. Lasă că ți-o coc eu, când ți-o fi lumea mai dragă!” L-a iertat, dar a amuțit, apoi și s-a albit la față când a răzuit drăcovenia de loz cu care a dat lovitura în Peninsulă: 500 de mii de euro. Jumătate dintr-un milion de euro, nu alta. De bucurie, au dat de băut la toți care erau la ora aia în cârciumă, au cântat, au jucat sârbe de pe la noi și i-au promis băiatului cu lozurile că nu-l vor uita niciodată. De fericire, Vasilică s-a făcut muci. Nici el, săracul, nu știe, cum a ajuns acasă.

A doua zi, ia-o pe Maricica de unde nu-i. A căutat-o la locul de muncă, unde lucra ca badantă, într-un parc, unde se mai plimba din când în când, la o altă Maricică, că e plin satul ăla de Maricici, și nimic, de parcă intrase în pământ El să se dea de ceasul morții că, cică, înțelegerea lor  fusese ca să împartă câștigul pe din două. Că așa ar fi fost corect. Ea, nu, că doar îl primise cadou de Giornata internazzionale della donna!

După câteva zile de tăcere, Maricica îl sună, dându-i de înțeles să-și pună pofta în cui. Vasilică face plângere la autorități, carabinierii îi explică, pe înțelesul lui, că la ei, în Italia, câștigul este al celui care deține lozul în momentul încasării banilor, și nu al celui care îl cumpărase. Ghinion curat pentru Vasilică, vorba lu’ Iohannis. Dar nu se lasă și fuge la o televiziune renumită pentru emisiunile ei, gen „Acces direct” de la noi. Să-l vadă o țară întreagă. Să-l compătimească sau să râdă de el. Mai mult, a apelat și la un avocat, s-a plâns unui procuror. Niente, niente!

Și când te gândești că totul a plecat de la o floare. De la o amărâtă de floare…

La Plevna și Smârdan, Peneș Curcanul și ortacii săi i-au bătut de le-a sunat apa în cap. I-a făcut una cu pământul, i-a jucat în picioare sub privirea indulgentă a arbitrului care nici măcar nu i-au avertizat verbal pe plăieșii tricolori, darămite să le arate cartonașul galben. Pentru asta, însă, turcii n-au înclinat steagul. Au ridicat capul, au scrâșnit din dinți, au strâns pumnii, s-au însurat cu nepoatele lu’ Ștefan cel Mare, au făcut bișniță cu aur și blugi și au mers mai departe.

Așa ar trebui să facem și noi, nu să-l bârfim pe Hagi, prințișorul, că s-a afișat cu o geantă de firmă de 40 de mii de euro. Nu știu de unde or fi scos-o și pe asta cu geanta, că eu n-am văzut nicio eticheta la vedere. Și chiar dacă ar fi așa, ce-ați vrea, bă? Să poarte echipamentul într-o geantă cu fețe de mușama cum era a lu’ tătâne-su pe când juca la Sportul Studențesc? Sau nu ar fi o rușine națională ca el să servească prânzul la „Împins tava”, la fel cum o făcea Gică, regele, în cantonamentul de dinaintea plecării la campionatul mondial din Italia?

Bă, mânca-v-aș eu ochii voștri, ce tot aveți, bă cu bietul Ianis? Ce vă tot frecați de copilul ăsta? Ce rău v-a făcut, bă, de îl tot bârfiți? Că e așa și pe dincolo. Să se lase de sportul ăsta și să se apuce de jucat tenis cu piciorul pe plajă. Voi credeți că dacă alt coleg de-al său, mai tatuat, ras pe la tâmple și cu părul prins ăn codiță ar fi purtat banderola de căpitan am fi câștigat meciul de aseară? Da de unde. Atâta poate. Până să ajungă rege ca ta-su, mai e mult. Dacă vrea să ajungă, trebuie să aibă răbdare. Să ia exemplu lu’ Charles care a așteptat o viață întreagă să fie încoronat. Că dacă nu murea mă-sa bătrână, și azi tot prinț ar fi fost. A așteptat, dar a meritat.

Și apropos de daci, Zamolxes, Deceneu, Burebista și Decebal. La o întâlnire tovărășească, cu fanii săi, Călin le-a explicat pe înțelesul lor de ce se hrănesc oamenii: „Nu ca să aibă energie, ci ca să dea de mâncare la paraziți. Și atunci când ți-e frică, când ai neliniști, când ai oboseli ești parazitat energetic. Asta este. Nu mai ești tu, e altcineva.”

Călin le-a zâmbit și a continuat: „Dacii se hrăneau cu aerul munților și cu fructele pădurii.” Oamenii, muți, cu ochii holbați pe el. Așa ceva nu mai auziseră în viața lor. Până la el, toți avuseseră grijă (școala cu cărțile ei de istorie, în primul rând) să le spună cât de viteji, dârzi, cinstiți și onești fuseseră dacii. Nimănui nu-i trecuse prin cap să le spună oamenilor din ziua de astăzi ce mâncau dacii la micul dejun, prânz sau cină. „Ei, asta nu mai cred”, a sărit cu gura o jupâneasă durdulie, cu țâțele lăsate până la buric. „Dacă s-ar fi hrănit cu aer și cu fructe, n-ar fi avut vlagă în ei să se lupte cu romanii”

Calm, cu același zâmbet cu care a tâmpit milioane de creduli cu cinstea, onoarea și corectitudinea mioritică, Călin și-a continuat expozeul în fața lumii care îl privea extaziată. „De trei ori pe săptămână, dacii cutreierau pădurile ocoalelor silvice aparținătoare regatului în căutare de fructe de pădure. În funcție de fazele Lunii, de vremea de afară, de anotimpurile din vremea aceea, culegeau zmeură, mure, frăguțe, melci, scoici, și raci. Chiar dacă nu intrau în categoria fructelor de pădure, adunau și culegeau și coarne, și ciuperci, și flori de soc, ciuboțica cucului, talpa gâștii, mere sălbatice, pe care le uscau și le păstrau pentru iernile geroase. De căprioare, cerbi și mistreți nu se atingeau”. „De ce?” a întrebat unul curios. Gurul-apostol l-a privit cu îngăduință: „Pentru că și pe vremea dacilor existau parcuri naționale , rezervații naturale, ba chiar și o biosferă, cu legi aspre, pe care nu le puteai contesta nici măcar la CCR.”

Uite, bă, Gogule, de ce mi-a fost mie dor de Călinuț. Când alaltăieri i-au cântat „La mulți ani” în piață, mi-au dat lacrimile, nu alta. Cum ține lumea la el, chiar dacă n-a ajuns președinte, cât de mult îl iubește poporul. Câtă omenie și bunătate emană omul ăsta. Câtă inteligență și înțelepciune  la un singur om. De asta m-am gândit, Gogule, să o sun pe Buzoianu de la Păduri să-i propun să-l pună șef la Romsilva, dacă tot nu a ieșit director cine ar fi trebuit. Să-l pună șef și o să vezi atunci, Gogule, cum scoate ăsta țara din rahat cu zmeură și mure, laba gâștii și ciuboțica cucului, cu melci și scoici, coarne și ciuperci.