Pentru mulți, Întâi de Mai trimite cu gândul la sărbătorile comuniste, la spectacolele megalomanice, model nord-coreean, de pe stadioane, la defilarea oamenilor muncii, la tribuna cu conducătorii iubiți, la steagurile tricolore purtate cu mândrie patriotică, la poemele de dragoste nețărmurită închinate tovarășului Nicolae Ceaușescu, erou între eroii neamului românesc, și tovarășei Elena Ceaușescu, mamă iubitoare, om politic și savant de renume mondial, la carele alegorice, la șoimii patriei și pionerii care urcau la tribună, la cincinalele în patru ani și jumătate, la grija partidului față de clasa muncitoare, țărani și intelectuali, la unitatea de monolit în jurul partidului la angajamentele ferme de a construi societatea socialistă multilateral dezvoltată.

Asta pe de-o parte pentru că, Întâi de Mai era și despre serbările câmpenești, micii și berea la sticlă. Neaparat, bere Timișoreana, în sticlă verde. Dacă nu ajungea la toți sau fluxul tehnologic era programat pentru „export”, era bună și berea noastră de Ciclova. Și bere fără mici… Nu mai conta că așteptam în soare (pe vremea aia chiar era soare și făceam baie la ștrand) până te lua cu leșin pentru doi, trei mici. Mulți vor spune că mici mai buni ca ăia n-au mâncat în viața lor. La fel ca berea aia clocită. Și știți de ce? pentru că aveai parte de ei doar de două ori pe ani: la 1 Mai și la 23 August. Și mai era și despre distracție. Avea grijă sindicatul ca de la serbările câmpenești să nu lipsească taraful sau orchestra de muzică populară a întreprinderii, brigăzile artistice și de agitație, competițiile sportive. Ce, mai, sărbătoare în toată regula, cât să fi fost de povestit de la Întâi de Mai, până la 23 August.

Astăzi… Astăzi, nu mai avem sindicat, și chiar dacă o fi, nu se vede. E doar cu numele. Fiecare e cu aia mă-sii. La terasă, în familie, în curte, nicidecum la iarbă verde cu colegii de muncă, prietenii, vecinii și rudele. Nu ne mai bucurăm decât în gând de sărbătoarea muncii și a primăverii, căci dacă povestești cum era altădată de Întâi de Mai, o să te privească toți ca pe un nostalgic al vremurilor de mult apuse. Și cu toate astea, în pofida vremii de afară și vremurilor ce le trăim: „Râde iarăși primăvara// Peste câmpuri, peste plai// Veselia umple țara// C-a venit Întâi de Mai.”

Cum ar veni, mirii se prezintă la ofițerul stării civile, unde vor fi întrebați: „Ce fel de căsătorie doriți? Pe cinci ani sau până când moartea vă va despărți?” Răspunsul va fi dat în funcție de emisfera cu care gândesc cei doi: stânga sau dreapta. „Bă, decât concubinajul, la modă până și la Cotroceni, mai bine modelul de cinci ani.” Corect. O perioadă de probă, timp suficient să se acomodeze unul cu celălalt, să constate dacă mai e sau nu la modă căsătoria din poveștile lui Ispirescu în care nunțile se terminau după trei zile de beție, strigatul darului, manele, dansul cearceafului și constatarea că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Inițiatoarea ideii SRL-ului în cuplu este de părere că o căsătorie pe termen scurt îi responsabilizează pe miroi. Devin mai atenți și mai grijulii la nevoile partenerului, mai echilibrați și mai afectuoși, pe ulița lor va curge lapte și miere (neaparat, de salcâm), flacăra iubirii va fi mai intensă, iar ei mai fericiți chiar și decât Romeo și Julieta când se iubeau pe ascuns.

După cinci ani, mirii, deveniți soț și soție între timp, se vor prezenta obligatoriu în fața ofițerului de stare civilă, care îi va întreba dacă vor sau nu să mai continuie căsnicia. Dacă da, vor redacta un act adițional la cerificatul de căsătorie, după modelul contractelor comerciale. Cică, dacă o iei de la capăt, e ca și cum ai simți din nou fluturi în stomac, cu precizarea că devii mai responsabil, mai grijuliu, mai echilibrat, mai afectuos. Dacă nu, își vor strânge mâinile, își vor mulțumi unul altuia pentru că s-au suportat atât amar de vreme, apoi, ura și la gară. Simplu ca bună ziua. Ce să te mai chinui o viață întreagă plină cu scandal, cu bătăi, cu infidelități, cu postări pe Facebook, când poți rezolva totul din condei.

Asta ne mai lipsește în România, că în rest avem de toate!

Ăia trec Tisa sau culmile munților cu baxuri de mahorcă ieftină, iar ai noștri au grijă ca țigările să ajungă la fumători. Și relațiile bancare s-au multiplicat și diversificat în ultimul timp, dovadă fiind numărul mare de Volodimiri care se strecoară în România ducând cu ei saci cu euro, dolari și alte valute. Cei care își țin la ciorap economiile, preferă concediile la marea noastră, unde și acolo există cluburi pentru cheltuit bani pe plăceri lumești, inclusiv  păcănele și fetițe dulci ca-n București, care n-au noroc să-și găsească un job într-o fabrică de confecții sau o întreprindere de mecanică grea.

Una peste alta, civilii de la nord de Maramureș și Suceava, par să o ducă binișor, dacă nu chiar bine, lucru ce nu se poate spune și despre soldații care luptă cu dronele, tancurile, rachetele și damful de vodcă ce răzbate din tranșeele rușilor. Exasperați de războiul care nu se mai termină și de mirosul ăsta de samagon, un fel de țuică de-a noastră fiartă în cazanul din fundul grădinii, pe care îl simt din plin atunci când bate vântul dinspre est spre vest, acești sunt cu moralul la pământ. Au încercat generalii să le spună că după terminarea războiului îi așteaptă acasă CEC-uri cu milioane de grivne, mașini la poartă și alte surprize, dar degeaba.

Pe fondul ăsta al disperării, al pierderii încrederii în propriile forțe, Zelenski l-ar fi sunat pe Nicușor:

– Salut!

– Salut!

– Ce faci, bătrâne, cum e vremea la București?

– Cum să fie… Alaltăieri a cam bătut vântul, ieri, pe la amiază, a plouat. Acu văd că se înseninează…

Zelenski amuzat

 – Bă, Nicușoare, nu asta am vrut să știu. Dacă bate vântul sau nu. Tu, ce mai faci, cum te împaci cu Bolojan, Grindeanu și Fritz

Nicușor râde

– Păi… ăăă… (râde) eu… așa, eu… am fost în Cipru

– Păi de asta te-am și sunat, că mi-ai plăcut că i-ai binedispus pe toți cu felul tău de a fi. Cu glumele tale.

– Serios? Chiar ți-a plăcut sau doar zici așa…

– Nicușoare, tu chiar așa părere proastă ai despre mine? Dacă ți-am spus că mi-ai plăcut, atunci așa e. Doar nu suntem copiii.

– Mulțu, Volodea, mulțumesc. Mă bucur dacă… Cum să-ți spun… Adică…

– Da, mi-a plăcut mult, de fapt, ceea ce faci tu, nu e în stare oricine.

– Ce fac eu? răspunde Nicușor râzând.

– Da’, câte nu faci, Nicușoare. Faci omul să râdă, să se simtă bine, să nu se mai gândească la nu știu ce probleme…

– Nu mi-am dat seama. Sincer. Eu așa sunt de felul meu. De când am fost mic am tot râs chiar și fără rost și a fost bine. Râdeau toți de mine, și eu eram fericit. Bine, dar cu ce te pot ajuta Volodea? Că nu m-ai sunat de flori de măr.

– Cum le știi tu pe toate, Nicușoare. Uite, te-am sunat să mă ajuți într-o treabă, iar dacă accepți îți rămân veșnic recunoscător.

– Dacă se poate să te ajut, cu drag o fac…

– Nicușoare, te rog frumos să-ți iei o săptămână de concediu de la Cotroceni și vino în Ucraina.

– Ce să fac, Volodea, în Ucraina?

– Să te duci pe linia frontului…

Moment de pauză. Nicușor nedumerit.

– Să le ridici moralul soldaților noștri, la fel cum o făcea nu știu care regină a voastră în primul război mondial.

– Tu vorbești serios?

– Da! Ai din partea noastră masă, casă, un pachet de țigări la zi…

– Țigări, nu, că nu fumez…

– Bine, fără țigări. O sticlă de votcă…

– Nici votcă. Suc, da.

– Cola la 2 litri?

– Nu Cola că are mult accid și prea râgâi și îmi vine pe nas.

– Deci, accepți?

– De dragul UE, NATO și al tău m-aș prinde, dar n-am mai făcut niciodată așa ceva. Și nici nu aș ști ce să spun, că doar n-o să stau doar cu mâinile în sân.

– Nu-ți fă griji, comportă-te normal: râde mereu, dă din mâini, uită-te după ciori, bate pas de defilare pe lângă covorul roșu, fă-te că dai mâna cu ei. Dacă faci asta, sunt convins că îi vei face să râdă, să lupte cu alt moral, încrezători în forțele lor.

-Nu știu ce să zic. Să mă mai gândesc, că știi cum e…

-Gândește-te și dacă faci asta pentru mine, îți promit să te fac cetățean de onoare al Kievului.

-Vorbești seios?

-Ce dracului, bă, așa mă știi tu pe mine?

Gata, dați cep la butoiul cu vin, încingeți grătarele, chemați lăutarii și să înceapă petrecerea. De astăzi, România e a voastră. Doar a voastră. Pohta ce-ați pohtit, reformele vă așteaptă să le transformați în fapte, proiectele de țară în istorie. În loc de asfalt, să curgă lapte și miere în toate hârtoapele de pe întinsul patriei noastre dragi. Gata cu șobolanii, umpleți cămările cu bucate alese, să ajungă la tot norodul pe care îl stimați, îl iubiți și pentru care vă spetiți zi de zi, ceas de ceas. Dați-vă mâinile, uniți-vă inimile și gândurile, puneți-vă inteligența la bătaie, împărțiți-vă sandvișul cu care veniți de acasă, uitați de cașcavalul la care tânjesc toți cei care ajung acolo sus. Prindeți-vă în hora bucuriei, cinstei și corectitudinii, amintindu-ne de hora aia mare de la Focșani, cea cu strigături: „Iarba rea din holde piară, piară hoția din țară și între voi să nu mai fie decât decât zâmbet și armonie.”

Și acum, fraților, puneți mâna pe lopeți, târnăcoape, canciocuri, mistrii, înălțați schele, macarale care râd în soare și faceți țara boboc. Așa cum ați visat, ați promis și v-ați dat cuvântul de onoare, dar n-ați putut din cauza lu’ alde Grindeanu, Manda și Olguța. Aveți acuma ocazia să ne arătați ocazia cât de corecți și cinstiți sunteți. Faceți ce știți voi mai bine, că de-ai sunteți deștepți și sunteți unde sunteți, dați-vă peste cap, faceți tumbe, dansați la bară ori pe sârmă. Treaba voastră ce faceți, pe noi nu ne interesează decât să ne faceți mândri de voi. De azi nu mai aveți nicio scuză, oaia neagră a turmei a ales să pască în altă parte, lăsându-vă pe voi cu pășunea cea mai grasă și mai gustoasă.

Ole, ole, ole, PeSeDeu’ nu mai e!