Ieri, înainte de primirea lui Zelenski la Cotroceni, consilierii prezidențiali, personali și de tot rangul au stat dis-de-dimineață cu gura pe el ca pe un fotbalist debutant în prima ligă: „Hai că poți că, poți Nicușoare, că vorba aia, doar ești pe teren propriu și ai o întreagă țară în spatele tău care îți face galerie. Ce naiba, doar nu ești copil mic să nu fii în stare să mergi pe covorul ăla!” A tras adânc aer în piept, după care și-a luat inima în dinți pășind țanțoș pe covor, ca un cocoș printre orătăniile din bătătură, alături de oaspetele din Ucraina, repetând în gând ce-l învățaseră consilierii: „Eu pot! Eu pot! Eu pot!”, atent la pașii pe care îi făcea: „Stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’.”

Și când toți se pregăteau să răsufle ușurați, în loc să facă stânga-mprejur după ce i s-a prezentat delegația ucraineană, Nicușor, fecioraș de la oraș a încurcat pedalele, călcând accelerația în locul frânei: „Stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’”, ieșind în decor, pe răzoarele Cotroceniului, pregătite pentru floricele pe câmpii, hai să le adunăm copii. Noroc cu aceiași consilieri care s-au pus de-a crumezișul în calea lui, dojenindu-l părintește: „Ce dracu, bă, Nicușoare, chiar nu ești în stare să ții minte nici măcar atât lucru?”

Zâmbitor și înțelegător, Zelenski l-a prins de braț, arătându-i calea cea bună: „Kolea, poky ty ne zakinchysh svih termin, ty tezh navchyshsya.” Mai pe românește: „Lasă, Kolea, până îți termini mandatul, o să înveți și tu pe unde trebuie să calci.” În patru ani de război, Volodimir a văzut atâtea și atâtea pe front și în orașele distruse de rachetele lui Putin, dar om mai speriat, ca de bombe, cum era Nicușor în acea zi, nu. „Boje zbav nas vid viiny z takym prezydentom”, a exclamat Zelenski către consilierii lui Nicușor: „Ferească-vă Dumnezeu de un război cu un astfel de președinte.” Nicușor nu l-a auzit ce spusese, el fiind atent la numărătoarea pașilor: „Stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’.”

Bucuria mea a rămas intactă, chiar și după ce i-am auzit pe cârcotași spunând că pentru fiecare eveniment cultural, artistic și cum vreți voi să-l numiți, se plătește o taxă de 150 de lei, cu condiția să nu depășească două ore. Ce depășește timpul alocat, alți bani, altă distracție, iar în cazul unei expoziții, pentru fiecare zi de expunere, taxa e de 100 de lei. Mă refer la o lansare de carte, un vernisaj cu lucrări în ulei, carioca și cărbune, o expoziție de scoici, melci, fluturi, fotografii și ierbare.

Cârcotașii, că e plină Reșița de ei, au sărit cu gura imediat: Că de ce taxa asta pe actul de cultură, că pe timpul lu’ Spiru Haret ori pe cea a lui Alexandru Papadopol Calimah, de acu’ 160 de ani, nu era așa. Nici măcar pe vremea Suzanei Gâdea nu se percepea o astfel de taxă. De ce Tocmai Tăițelu s-a găsit mai ghizdav și mai cu moț să facă una ca asta? „De ce, bă, Nelule, te porți așa cu noi. Huuuooo!” a răbufnit Gogu al meu.

De aia, bă, de aia. Că Tăițelu e prieten la cataramă cu Bolojan. Fan declarat. Mărește taxele și impozitele Bolo, mărește și Tăițelu. Inventează Bolo biruri noi, la fel face și Nelu al nostru. Că din ce să trăiască, bă, bugetul orașului? Că locuri de muncă nu sunt, investitori, canci, speranțe zero. La urma-urmei, ce sunt ăia, bă 150 de lei pentru artistul, poetul, povestitorul, curatorul care ține un eveniment acolo, își lansează o carte, deschide o expoziție? O nimica toată. Dar pentru bugetul primăriei e o sumă. Că Nelu și-a făcut o socoată (la capitolul ăsta stă foarte bine) : 30 de lansări de carte și vernisaje pe an = 4.500 de lei. Cu banii ăștia câte nu face o primărie? Plătește facturile la apă, curent, deficitul bugetar scade, pomii înmuguresc, florile înfloresc, toată lumea mulțumită. Că în condițiile astea nu o să mai lanseze nimeni cărțile acolo? Pagubă în ciuperci. Inventează Nelu ceva, nu-ți fă griji. Nu lasă el de izbeliște taman cultura.

Vezi, Gogule, înainte de a deschide gura și a arunca cu vorbe de ocară, e bine să face o analiză economică pe text, și o să vezi că îi vei da dreptate primarului. Pe mine nu vorbele tale mă surprind, ci faptul că Tăițelu nu s-a gândit ca pe lângă taxa asta de 150 de lei, să pună și bilet la intrare pentru toți participanții la manifestare. Că așa ar fi cinstit și corect în raport cu politica de reformă financiară promovată de Elie Beau Le Jean.

Uitați-vă la Grădinaru. La pasa de gol pe care i-a pus-o pe tavă adversarului pentru 3-1. Băiatul ăsta a avut vreo trei variante de a scăpa de minge (deși nu era presat de nimeni), să o trimită în corner, în aut sau la mama dracului, dincolo de stadion. Ar fi râs lumea de el cât ar fi râs, și totul ar fi fost dat uitării. Așa îl vom ține minte toată viața. A pasat în fața propriei porți, unde adversarul era singur-singurel. O pasă demnă de Casa Pariurilor, sponsor al fotbalului românesc. Totul în minutul 89. Dacă ăla rata, eu cred că Grădinaru ar fi fost în stare să-l ia la bătaie.

Gafă? Nu prea cred. Reluările de la televizor au arătat o stăpânire de sine și o determinare demnă de un fotbalist de liga a I-a. Blat, nici atât, Corvinul era deja cu cele trei puncte în buzunar și nu avea nevoie de golaveraj. Nici n-o să zic cum i-am auzit pe unii după meci scandând: „Să vină duba la băieți.” Sunt om serios și nu cred în poveștile legate de „pariurile online”, „pariurile live” sau „casa îți dă pasa.”

Altceva aș vrea să spun: Băbăieți, de ce nu vă lăsați voi de sportul ăsta? Că sunteți praf. Nu doar că nu aveți valoare, dar nici măcar nu știți să mimați ceea ce faceți în teren. De aia zic, în loc să vă înjure lumea toată ziua, bună ziua, să vă acuze că ați trântit meciurile, să vă facă proști sau cum îi mai vine la gură, duceți-vă fiecare la casele voastre și apucați-vă să munciți cinstit și lăutărește. Că mâine, poimâine vă lăsați de fotbal și o să constatați că sunteți rupți în cur și cu foamea-n gât. Și o să vă petreceți toată ziua la crâșmă înjurând guvernul că nu vă dă și vouă pensie. A venit primăvara, și în satele noastre e nevoie de oameni tineri, în putere, care să sape grădina. Sau, sus, sus, sus la munte sus. La ciobănit. Să nu vă fie rușine să faceți asta, dacă la fotbal sunteți tămâie. Părerea mea.

Nicușor tocmai își curăța cu peria de paie petele de grăsime de pe paltonul ăla pe care îl are de pe vremea studenției la Paris și era nervos că nu ieșeau ale dracului deloc. Pe deasupra, era în criză de timp, că și el trebuia să zboare nu știu unde, așa că i-o zis pe fugă ceva în genul: „Fato, lălăie-o și tu cât poți de mult – că o fi, că o păți, să mai așteptăm, să mai vedem – știi tu cum să pui problema, că dacă ai fi fost vreo încuiată la minte, crezi că te făceam ministră? Dar ai grijă să nu se prindă ăia că freci ridichea, că ne facem iarăși de rahat. Zici și tu ceva acolo, cum ziceai când erai mică de umblai cu Sorcova pe la neamuri și vecini.”

Când a auzit de sorcovă, Oana s-a luminat la față. A dat repede o fugă acasă, a luat sorcova, apoi avionul spre Londra, aterizând exact acolo unde Chatham House organiza un eveniment legat de război. Primită cu aplauze, draga noastră ministră de Externe a urcat la prezidiu de la înălțimea căruia a salutat sala, plină ochi cu invitați unul și unul: „E o onoare să mă aflu aici, deși nu am nimic nou de zis. Așa că, să repetăm ce știm deja!”

Asistenței i-a picat fața. Bă, frate, oamenii ăștia, de toate națiile și culorile văzuseră multe la viața lor, dar așa ceva nu și-au imaginat vreodată să audă nici măcar de la cetățeanul de rând al UE, darămite de la un ditamai diplomat de prim rang. E drept, că același personaj făcuse o declarație asemănătoare, pare-mi-se în Polonia, când a fost întrebată tot despre război: „Cea mai importantă informație, e că până în acest moment nu avem nicio informație.”, dar și-au zis că la mijloc a fost vorba de o neînțelegere de la traducere. Oana zâmbitoare, convinsă că oferise un răspuns deștept, echilibrat. Normal, doar vorbea ministra de Externe, iar prin ea România. Fată verde cu părul pădure, ai simțit, vorba ălora de la Phoenix, că privirea lor ar fi vrut să te fure de ai dat pe torogată astfel de inepții?

Și cât privește onoarea despre care vorbeai, șterge-te undeva cu dânsa, că dacă n-ai nimic nou de zis, cu siguranță nici de făcut nu ai. Așa că, până una, alta, fă bine și du-te și întoarce oile alea, că vine lupul și le halește. Și dacă le halește, ai… Așa, pe ciobănește. Cum, nu e treaba ta să întorci oile? Dar să scoți tâmpenii pe gură, e?  Hai, ia viteză și nu te mai holba atâta. Du-te și sorcovește, pardon, cântă la altă masă.