„O ce veste minunată” au exclamat fanii lu’ Felix aflați de față, care are ambiția să-l ajungă din urmă, și chiar să-l întreacă pe Marcel Vela la numărul de mandate. Când Pader Marcelu a cuvântat despre continuitate la primărie, fruntea Felix-ului s-a descrețit, fața i s-o luminat, iar nourii de deasupra Catedralei Episcopale s-au dat în lături, lăsând seninul cerului să binecuvânteze alesul pus să-i înfrunte pe cei de altă credință și ideologie sau, după caz, să taie cu paloșul din poveste, cele șapte capete ale balaurului, întruchipând răul din zilele noastre.

Și în timp ce fanii Preasmeritului se îmbrățișau și se țucau de zor, cei ce ar trebui să-i fie ortaci la drum de seară, își căutau cu greu cuvintele și încercau să-și revină din uluiala care-i cuprinsese dintr-o dată. Și nu pentru că ar avea ceva de împărțit cu acesta, (unora le e chiar simpatic, deși nu se arată ca să nu și-o ia în cap) ci pentru că fuseseră asigurați, de un pader mai micuț, că se vor face sondaje atât în cer cât și pe pământ, printre cei vii, dar și printre cei morți (dacă va fi cazul), iar cel mai lăudat dintre lăudații poporului gugulan ar urma să reprezinte cu cinste PSD la cea de-a X-a Ediție a Galei alegerilor locale ce va avea loc  anul viitor.

La auzul veștii, primul gând al Prealuminatului Damian a fost să-și recunoască înfrângerea și să-l felicite pe Preasmeritul Felix, așa cum văzuse el o dată, la televizor, la atleții de la Olimpiadă. S-a răzgândit, însă, zic unii, și cu ultimele puteri l-ar fi tras de-o parte, șoptindu-i  candid,  cu zâmbetul pe buze, ca ceilalți să nu se prindă: „Preasmeritule, să zici hopa-țupa abia după Bobotează, când  vom termina de umblat din nou cu crucea, pardon, cu sondajul prin târgul gugulanilor.” Primind dezlegarea la carne, răchie și la toate cele lumești, Preasmeritul i-ar fi întors spatele, sugerându-i să cânte la masa vecină, alta decât cea a PSD-ului din Caransebeș.

Vorbele au sunat ca un tunet, cerul s-a închis la loc, nourii negri s-au adunat din nou deasupra târgului, iar dinspre Gugu se anunța furtuna ce stă să se pornească!

Cu siguranță că se vor găsi destui care vor spune: „Ce tot îi dați cu Dumbravă ăsta? Că are bani căcălău. Că dacă nu ar avea, n-ar face asta. Îl tot ridicați în slăvi de parcă ar fi nu știu cine!” Sigur, Adrian Dumbravă are bani. Nu știu cât de pline îi sunt conturile și cât de mare îi este averea. Știu doar că Adi Dumbravă nu trăiește doar din banii de la spital. Are afaceri private și asta nu de azi, de ieri. E treaba lui și nici nu mă interesează cât de profitabile îi sunt aceste afaceri. Ceea ce trebuie reținut pentru cei care vin din urmă e că din prea plinul său bucură și pe alții, prin actele sale de caritate, prin manifestările spirituale gândite și puse în scenă în semn de prețuire pentru toți cei care trăiesc în Țara Gugulanilor.

Că are bani căcălău? Și alții au, poate chiar mai mulți decât el, dar, cu puține excepții, nu i-am văzut să procedeze ca el. Să se implice atât de mult, așa cum a considerat de cuviință să o facă și aseară pe scena Casei de Cultură „George Suru”, din Caransebeș. Un concert de colinde, de o mare ținută artistică, susținut de Grupul Psaltic „Ethos”, al Episcopiei Caransebeșului, Corala „Epifania”, din Timișoara, de interpreți și cantautori din Lugoj și Timișoara. Alături i-a fost, ca de fiecare dată, IPS Lucian, Episcopul Caransebeșului. Sala Casei de Cultură a fost plină, spectatorii bucurându-se de o seară de neuitat oferită de profesioniștii de pe scenă.

În semn de recunoștință pentru sprijinul financiar acordat de-a lungul timpului, cei din Corala „Epifania” i-au acordat o plachetă lui Adrian Dumbravă. Un gest mic, dar impresionant pentru cel care aduce bucurie în fiecare an în Ajunul Nașterii Domnului Iisus Hristos. Emoționat și fâstâcit ca un școlar felicitat de dascăl în fața clasei, Adi Dumbravă s-a apropiat timid de microfon și, după câteva clipe de uluială, abia a reușit să articuleze de două ori un „mulțumesc” spus din suflet.

Restul a fost magie. Magia colindelor care ne-a bucurat deopotrivă pe toți cei prezenți, datorită lui Adrian Dumbravă.

După ce s-a spălat pe dinți și a făcut gargară cu spirt medicinal trecut prin trei felii de pâine, vasluianul s-a dus glonț la primărie, unde a cerut de la asistenta-managera primarului o coală de hârtie, model A4, pe considerentul că avea de gând să se adreseze în scris primăriei comunei B. Apoi s-a așezat la un birou și a început să scrie.

                                                                Primăriei și Consiliului Local al Comunei B.

                                În atenția domnului primar Vasile.

Subsemnatul…….. născut, copilărit și trăit în comuna B., județul Vaslui, solicit prin prezenta cerere să-mi acordați în avans ajutorul de înmormântare de care beneficiază prin lege orice persoană din România. Precizez că nu cer mai mult decât mi se cuvine.

                                Cu stimă și respect,

                                Al dvs. consătean, Ghiorghiță

Petentul a cerut număr de înregistrare și o rezolvare cât mai rapidă, ținând seama că până la Crăciun nu mai este mult timp.

Primarul, om cu experiență, convins că le văzuse pe toată în viața lui, și-a făcut cruce, iar a doua zi l-a chemat la dânsul pe Ghiorghiță. „Măi Ghiorghiță, am luat la cunoștință cererea ta și înainte să o supun votului consilierilor locali, că așa cere legea lămurește-mă și pe mine, să nu mor prost: cum de ți-o trecut prin cap una ca asta? Că așa ceva e un drept al celor care mor, să li se poată face pomana de cei care rămân după ei.” Cu mintea limpede ca apa din fântână în care nu apucase să picure un strop de rachiu, Ghiorghiță a replicat cu o întrebare, care s-ar putea dovedi un precedent în materie de ajutoare de înmormântare: „Măi Vasile, la ce-mi trebuie bani pe lumea cealaltă? Eu îi vreau acum cât trăiesc. Și dacă e un drept al meu, de ce să nu beneficiez în timpul vieții?”

Genial răspuns, chiar filosofic, că vorba aia, dacă aici pe pământ și cât ești viu nu te poți bucura de grija pe care ți-o poartă statul, ce rost mai au toate astea pe lumea cealaltă? Că bine zici Ghiorghiță! 

Și ca să o spunem pe-a dreaptă, mulți politicieni, comentatori și analiști politici priveau la cele ce se întâmplau în Piața Prefecturii, acolo unde se adunau zilnic mii de oameni, ca la o nouă revoluție.  Și aceasta pentru că, revendicările sindicale începuseră să se amestece cu cele de natură socială. Șomajul făcea ravagii, uzinele și fabricile se închideau una după alta, inflația devenise galopantă, iar speranța de mai bine devenise tot mai mică. Fără să greșesc, Europa era cu ochii pe Reșița. O Reșiță muncitorească nemulțumită, care dăduse în clocot, și care putea fi un moment prielnic pentru înlăturarea lui Iliescu de la Cotroceni, a lui Nicolae Văcăroiu de la Palatul Victoria și a PDSR-ului de la putere.

Ce s-a întâmplat în urmă cu 29 de ani la Reșița, nu avea să se mai repete în România anilor ce au urmat. Cu o excepție și care, întâmplător sau nu, se numește tot Reșița, de data asta fiind legată de protestele celor de la CSR, actualul TMK. Tocmai din acest motiv  mi se pare surprinzătoare tăcerea care i-a cuprins în aceste zile pe politicienii care conduc destinele acestui județ. Sincer, m-aș fi așteptat la o reacție din partea lor. Una de aducere aminte. O conferință organizată în comun cu sindicatele (alea care au mai rămas), o intervenție la radio, televiziune sau online, un comunicat de presă. Că așa ar fi fost frumos. Să-i cinstim pe cei care atunci, în decembrie 1994, chiar au crezut în rezolvarea problemelor de la UCM Reșița. În promisiunile lu’ nea Nicu Văcăroiu, zis Săniuță, a lu’ Hrebenciuc, alias Guzganul rozaliu, și ale celebrului DIP, ministrul Industriilor la acea vremea. Degeaba. Nici politicieni, nici sindicaliștii nu sunt în stare să facă recurs la memorie.

Ocupați cu pregătirile de Crăciun, mi-e greu să cred că cineva se va gândi la acest moment de istorie al Reșiței pe care o iubesc doar atunci când vin alegerile, Ziua Națională și tăiatul porcului, la un pahar în plus de răchie fiartă!

Ce te uiți la mine ca la poarta nouă? Păi nu este așa? Că, vorba aia, fosta-i lele când ai fost: ministru, prim-ministru, președinte de partid. Cine mai era ca tălică când te plimbai pe la televiziuni, când ți se înfoia părul și purtai masca aia de protecție de ziceai că erai Toni Banderas ce-l interpreta pe Zorro. Cu moaca aia de salvator al României, i-ai fi făcut invidioși până și pe Ștefan cel Mare în lupta de Podu Înalt, și pe Mircea pe când se bătea cu turcalăii la Rovine. Chiar îi  ziceam într-o zi lu’ Gogu care ieșise la plimbare cu Goguță, nepotu-su: „Uite, bă, la Cîțu ăsta. N-ar lua un capăt de ață din biroul în care lucrează. Chivernisește fiecare bănuț, de parcă ar fi al lui și al statului! ”

Sincer, eu chiar am crezut în cinstea, onestitatea și corectitudinea lu’ Florinel, chiar dacă Gogu a făcut mișto de naivitatea mea: „Ce dracu, bă, nene, ai îmbătrânit degeaba. Tu de ce crezi că poartă masca aia? De corect ce e? Hai să fim serioși!” Mi-am amintit de vorbele lu’ Gogu când am văzut ce-au zis procurorii DNA. Că e complice la abuz în serviciu, cu consecințe deosebit de grave. Cine te-o pus Cîțule să cumperi doze de vaccin de un miliard de euro? Eu cred că numai Satana și-o băgat coada, împinși de pesediștii lu’ Marcelu, că ăștia numai de așa ceva sunt buni,

Vasilică, tată, e groasă rău. Chiar mai rău decât aia de care ne spuneai tu legat de subminarea economiei naționale de către PSD. Că acolo, dacă se adeverea, era pe un SRL, pe când în cazul tău e pe persoană fizică. În China astfel de situații se termină face to face cu băieții de la tir. Știi ce zic?