Dar am avut răbdare pentru că, cu fiecare zi care trecea, în jurul meu apăreau alte și alte blocuri, străzi betonate (pe vremea aceea cimentul se găsea pe toate drumurile) vedeam figuri noi. Ba, într-o dimineață m-am trezit lângă blocul meu cu un parc pentru copii, botezat după numele combinatului, în altă dimineață cu un tramvai, chit că pereții vagoanelor erau din carton presat, apoi cu un alt parc, cu un supermarket, ba chiar două și, dintr-o dată Micro IV nu mi se mai părea la fel de trist. Și nu doar pentru că eram tânăr și dornic de ceva nou. Dimpotrivă. Devenise prietenos nu doar cu copilul meu și al vecinilor, ci și cu cei care veneau cu treabă la rude și prieteni. Nimeni n-a crâcnit la ce se construia și ni se pregătea să o ducem mai bine. Și din multe puncte de vedere, chiar am dus-o mai bine.
În schimb, astăzi nu ne mai convine că încep lucrările în Mociur sau la tramvai. „Ce nevoie avem de mal sau de aquapark? Noi nu ne putem căca de foame și vrem mal. Numai avioane are în cap primarul ăsta” sau: „Asta ne trebuia nouă, tramvai? Bani aruncați pe fereastră. Mai bine locuri de muncă, decât prostii de astea.” Așa a fost și cu pistele de biciclete (o altă „prostie” pe care unii n-au înțeles-o!), cu străzile din Luncă ori cu platanii „fără număr.” Și vor mai fi, cu sau fără Nelu Tăițelu la primărie. Că așa ne place nouă, să ne băgăm nasul în toate.
Interesant este că toți care cârcotesc astăzi pe seama noului tramvai, a viitorului mal ori a centrului civic, nu ar fi făcut-o nici în ruptul capului în urmă cu 42 de ani, atunci când, într-o zi ploioasă de noiembrie, se împotmolise în noroi furgoneta cu mobila cumpărată de la depozitul de pe Calea Timișoarei. Atunci, în anii ăia de continuă tinerețe, ne bucuram de orice, chiar și de lucrurile mărunte pe care astăzi nimeni nu le-ar mai lua în seamă.
Ce repede trecură ani, mon cher!