În campania aia, din 2016, a fost de-a dreptul simpatic: „Spune, bă, Felix, și tu ceva. Nu sta ca mutu, că oamenii ăștia au venit să te asculte, nu să te privească cât de frumos ești”, îl îndemna Marcelino, cel uns cu toate alifiile post-decembriste ale politichiei. Iar el făcea ce știa mai bine: se amuza exact cum face astăzi Nicușor al nostru când trece în revistă garda de onoare. „Sunteți culme, domnule Vela! Ce să le spun? Vedem atunci, când o să ajung primar, când voi avea și eu realizări și notorietatea dumneavoastră.”, îi răspundea el râzând.

Obiceiurile cu râsul de unul singur și miștocăreala i-au rămas intacte. Agenda telefonului îi este plină de de tot felul de mozomaine, cu ăia pe care îl critică, de la consilierii locali și liderii de partid, până la colegii de partid. Pe undeva este de înțeles, ce să și faci toată ziua în primăria aia? Că la un moment dat, te saturi și de atâtea bancuri și bârfe spuse de trupa lui veselă cu care își omoară cele opt ore de lucru, de atâtea cafele, apă plată și de atâtea răspunsuri date la comentariile frustraților de pe Facebook. Acu’ ar trebui să-i fie mai greu că a rămas fără viceprimar însă, culmea, spune că dacă după o lună  se va obișnui fără el, până la sfârșitul mandatului nu va mai alege altul. Și are dreptate: cu sau fără viceprimar, tot aerian rămâne.

Nu mai departe de săptămâna trecută când, într-un live la Express de Banat, domnul respectiv încerca să convingă cetățenii urbei că:  „Orice spital poate să arate foarte bine, mai ales acum, cu banii din fonduri europene și din contractele cu Casa de Asigurări de Sănătate, care sunt foarte avantajoase. Lucrările făcute în spitalul din Caransebeș, pentru care există acel dosar la DNA, au costat 15 milioane de lei. Ieri, pe canale oficiale, aflăm că o bună parte din cei 15 milioane de lei reprezintă banii cu care Spitalul municipal ar fi trebuit să achite dările la bugetul statului, dar n-a făcut-o, din motive necunoscute. De unde să fi știut Felix lucrul ăsta că, vorba lui: „Ce treabă are primarul cu spitalul?”

Și mai e ceva. Ceva de care unii s-au prins, alții urmează se prindă într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Felix este pesedist doar când stă în apropierea lui Silviu Hurduzeu și a lui Sorin Grindeanu. În rest, este orice vrea el, numai pesedist, nu!

Toate astea până când, într-o zi, un nebun, că altfel nu poate fi numit, a decretat, arătând cu deștu’ spre industria asta, mai bătrână chiar și decât istoria oficială a SUA: „Un morman de fiare vechi.” Și în câțiva ani, combinatele respective au picat ca muștele. Rând pe rând s-au dus dracului laminoarele care prelucrau oțelul pentru fabricile de tractoare, mașini agricole, pentru bătrâna doamnă Dacia, pentru avioane, pentru instalațiile marine și centralele nucleare, pentru poduri de fier, șină de cale ferată, fier beton, profile pentru zecile de mine, mertrou, industrie de armament și construcții civile. Au fost tăiate bucăți și duse la fier vechi, spre satisfacția celui căruia textilistele de la APACA îi compuseseră, în numele flanelului pe care îl purtase la revoluție, un cântecel: „Nu vrem bani, nu vrem valută//vrem ca Petre să ne f…”. Și Petre așa a făcut. Dar nu pe ele, că oricât s-ar fi chinuit săracul nu ar fi putut face față la miile de muncitoare ce îl ovaționau, ci pe cei din combinatele siderurgice. Pe siderurgiști și, implicit, și pe noi, lăsându-ne orfani de una dintre cele mai importante componente ale industriei pe care, să ne fie clar, nu a inventat-o Ceaușescu, ci ăia din urmă cu aproape un sfert de mileniu.

Și pe când credeam că nimic nu mă va mai surprinde în materie de strategie în această ramură a industriei, o veste venită dinspre Ucraina îmi dă peste cap orice logică. ArcelorMittal, combinatul din Hunedoara care se pregătea să sudeze porțile de la intrare, să încuie cu lacăte ușile birourilor, și să comande soborul de preoți pentru slujba prohodului, primește o gură de oxigen. Și de unde credeți, tocmai din Ucraina, frate. Adică țara aia despre care noi aveam impresia că de patru ani de pe cerul ei au dispărut berzele, stârcii, rândunelele și au apărut dronele, rachetele și avioanele, în timp ce tancurile țin loc de tractoare și combine. Da, combinatul din Hunedoara primește tocmai de acolo materia primă care să ajute la reluarea ciclului de producție. Mai precis, blumuri turnate la Krivoi Rog, tot de la o uzină a celor de la Mittal, ce urmează să fie laminate la Hunedoara. Adică, cu oțelărie electrică și laminoare în bătătură, tu primești materie primă, blumuri, de la mama dracului. De la mii de kilometri depărtare. E de noaptea minții, nu alta. Iar cei care au făcut posibil să se ajungă aici, inclusiv domnul cu flanelul de revoluționar, sunt buni de trimiși la ospiciu.

Ilie Bolojan și Mihai Jurca sunt nominalizați la obținerea Trofeului „Cuplul anului în administrația centrală.” Ce au făcut cei doi de când unul este premier, iar celălalt, șef al Cancelariei prim-ministrului, e fără precedent în cei 35 de ani de guvernare a României. De la Petre Roman și până la Ciolacu, niciun alt prim-ministru nu s-a ridicat (pe vârfuri, da, dar nu profesional) la capacitatea lu’ Bolojan, croitorașul cel viteaz din basmele lui Ispirescu.

Dacă nu se supără fanii unor domnitori din cele trei Țări Române, pe Bolojan l-aș asemui cu Mihai Viteazul care își făcea cărare printre spahii cu barda ridicată deasupra capului, iar pe Jurca ăsta, cu Baba Novac, generalul de încredere al Banului Craiovei.  Că de când o pășit în Palatul Victoria, Marele Bolo de la Bihor, nu a făcut altceva decât să taie în stânga și-n dreapta: pensii, salarii, indemnizații, drepturi câștigate prin lege, să dea oameni afară din administrație, companii, regii, consilii de administrație. A dat ordin să reducă cheltuielile la sânge, să se taie coada la pisic, așa cum citise el într-o carte de povești cu Hagi Tudose. Se strică buda ori centrala pe lemne sau gaz într-o școală, care e problema? Rămâne așa (chiar și până la primăvară) până părinții fac chetă că, nu știu ce Ordonanță, dată tot de el, interzice folosirea banilor primăriilor de la capitolul „Cheltuieli curente.” La fel și cu reparațiile unei alei, a unei bănci în parc, a unui trotuar etc. Într-un cuvânt, s-a băgat cu reforma peste tot, mai puțin în eparhii, dar nu e timpul pierdut la câte are în cap.

Bomboana de pe coliva guvernării Bolojan o reprezintă interdicția primăriilor de a mai cumpăra certificate de naștere și de deces, securizate (formulare, cum ar veni) pentru că și ele intră la capitolul 54.02, furnituri de birou, art. 20.01.01, interzis prin aceeași Ordonanță ce reglementează cheltuielile bugetare. Pe la colțuri se aude că nea Ilie al nostru le-ar fi sugerat primarilor să vorbească cu oamenii, ca până în 2027, când se preconizează să se termine cu reforma sa, să nu se grăbească cu plecatul pe lumea cealaltă, că statul nu mai are bani pentru achiziționarea de certificate de deces. Valabil și pentru cuplurile care vor să aibă copii. „Să nu ne înțelegeți greșit. Noi nu vă oprim de la făcut dragoste, de la adus pe lume copii, dar certificate de naștere nu avem să vă dăm. Faceți cum credeți, dar să nu veniți să spuneți că n-ați știut. Vă nașteți și muriți, dar o faceți pe propria răspundere. Doi ani de acum încolo nu este mult, așa că aveți și voi puțintică răbdare până acoperim deficitul ășta bugetar. Fiți înțelegători că și patria vă fi recunoscătoare.”  

Și în timp ce Bolo își chinuia mintea cum să o scoată la cap, Baba Novac, șeful Cancelariei carevasăzică, a umplut parcarea Guvernului cu 17 mașini Duster pickup. O achiziție interzisă de lege. „Sefu’, lasă să fie acolo, în parcare, că nu strică.  Vedem noi cum le înmatriculăm, cum decontăm motorina, cui le dăm în primire, că de aia suntem la putere”, i-ar fi explicat Baba Novac Marelui Bolo care, de la o zi la alta, se convinge tot mai mult că România e ceva mai mare ca Oradea, oraș în care a tăiat și a spânzurat, băgând un milion de euro în publicitatea de la Antenele mult hulitului Voiculescu. „Bă, Mișule, astea sunt mașini de transportat marfă, nu de venit cu ele la serviciu, de mers la întâlniri.”, l-ar fi contrat Marele Bolo. „Ai dreptate, șefu, dar nu se știe niciodată când ai nevoie de ele. De trimis un pachet mai mărișor la Oradea sau de adus o damigeană de pălincă de acasă. Apoi ce contează că ăștia de la sindicat vor capul meu că eu nu-mi dau demisia, iar dumneata nu mă demiți.”

Fie doar și pentru atât, Bolo și aghiotantul său merită cu prisosință Trofeul „Cuplul anului în administrația centrală.”

Probleme are, însă, la mansardă, cum se spune pe la noi. Acolo, sus, ceva nu funcționează și nu de azi, nu de ieri, ci de pe vremea defunctei Lady Di. Și nu o spun tabloidele, bârfitorii și frustrații de la Palatul Buckingham, ci chiar fiul său cel mic, Harry, într-o carte, gen „Amintiri din copilărie”, a lu’ Ion Creangă. E drept, în amintirile alea Charles nu vorbește de Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, de Smărăndița popii, de Zdob și Zdub ori de pupăza din tei, ci despre băietul său cel mic. Zice Harry la un moment dat, că lu’ tac-su, prinț pe vremea ai, îi plăcea să-l necăjească, mai ales după ce lua la bord două, trei păhărele cu Martini, băutura lui preferată, spunându-i amuzat: „Dragul meu, cine știe dacă sunt chiar tatăl tău adevărat? Poate că tatăl tău adevărat este în Broadmoor, băiete dragă! Râdea și râdea, deși era o glumă remarcabil de proastă, având în vedere zvonul care circula tocmai atunci că tatăl meu real era unul dintre foștii iubiți ai mamei.”

Copil, copil, dar pe Harry îl afectau prostiile astea spuse de tac-su. Fugea repede la grandmother, cu lacrimi în ochi: „Mamaie, mamaie, auzi ce zice tata, că pe mine m-o făcut mama Diana cu cu nenea ăla maiorul, care a învățat-o să călărească.” Furioasă, regina mamă, Dumnezeu s-o odihnească în pace, îl liniștea, strângându-l la pieptul său, spunându-i în același timp, Ducelui de Edinburgh: „Filipe, ridică-te, dom’le din fotoliul ăla și du-te și ia-i lu’ fi-tu sticla aia cu Martini, că iar a început să vorbească prostii.” Și mare dreptate avea biata regină: cum să-i spui, domnule, așa ceva copilului tău? Că tu în loc să ascunzi rușinea lu’ Diana, să-l ferești să audă așa ceva, tu îi bagi în cap că nu seamănă cu tine doar pentru că nimeni din neamul tău nu are părul roșcat? Ce mai contează, bro, că mai târziu, când nu mai avea în față sticla cu Martini recunoștea că a glumit? Îți dai seama că micul prinț a copilărit, s-a înălțat și mers la prima întâlnire cu teama ca nu cumva fata aia să-l fi întrebat: „Al cui copil ești tu, Harry?

Ei, și de aici tot tărăboiul care l-a făcut pe bietul Harry să renunțe și la Buckingham, și la bani, la titlurile nobiliare și să-și ia lumea în cap, mutându-se la socrii din America. „Rămâi, tătucă cu glumele tale proaste, că eu mă duc în lume cu Meghan a mea.”, i-ar fi zis acesta la plecare, oferindu-i o lecție de viață lu ăla bătrân și încornorat.

În concluzie, regii sunt și ei oameni!

– Bon soir, Nicolas!

Luat prin surprindere, Nicușor dă să răspundă:

– Ăăă, ăăă, bon soir la dumneata, dom’le președinte. Ce surpriză! S-a întâmplat ceva de mă sunați la ora asta?

– A, nu. Nu s-a întâmplat nimic. Am vrut doar să știu dacă ești bine după întâmplarea de la Timișoara, că am urmărit și eu la televizor faza cu stânga-dreapta, înainte-înapoi, cu umbrela aia ce ar fi putut să-ți pice în cap. Sincer, m-am îngrijorat și imediat m-am gândit la ce e mai rău, la tulburare de memorie, știi ce zic…

Nicușor, amuzat:

– Stați liniștit, domnule președinte. Nu a fost vorba de nicio tulburare de memorie, de nicio amețeală ori cădere de calciu. Așa mă port eu de obicei și nu de când sunt președinte, ci de când eram la școală. Copiii râdeau pe seama mea, însă pe mine mă amuza faptul ăsta. Înțelegeți domnule președinte?

Macron cu voce caldă, părintească.

– S’il te plaît, Nicolas. Nu-mi mai spune dom’le președinte când suntem doar noi doi, ci Emma, cum îmi spun apropiații.

Nicolas, pardon, Nicușor, încurcat, dar și amuzat:

– Oricât aș vrea, nu pot domnule președinte, că la noi Emma e nume de tanti, nu de bărbat.

– Nicolas…

– Bine, încerc, dar nu promit.

– De fapt, eu te sunasem să-ți spun că mâine la Copenhaga o să mergem împreună la dineul regal cu aceeași mașină, după care, dacă nu te grăbești să te întorci acasă, facem și câteva poze cu Mica Sirenă, pentru albumul cu amintiri.

– Ce mă bucur, dom… ăăă, Emma.

– Stai aproape de mine, că o să am eu grijă de tine să nu te mai pierzi cu firea, că la cât ești de zăbăuc mi-e să nu faci iar vreo boacănă.

Zis și făcut. A doua zi, cei doi au coborât din automobil și au pășit pe covorul roșu, aproape ținându-se de mână. La capătul covorului, regele și regina. Învățat ca la Paris, unde nu (mai) sunt  regi și regine, Macron pupă mâna reginei, în pofida uzanțelor regale, apoi se bagă la poza de grup. Al nostru, speriat, face un pas lateral.

– Nicule, vino și tu la poză, îi spune regina, că nu e frumos să stai pe margine și să te uiți la noi.

Nicușor, crescut cu drag de România, de bunele maniere și de cei șapte ani de acasă, nu și nu:

– Faceți dumneavoastră întâi, că eu nu mă grăbesc.

– Hai, mă, îl îndeamnă și Macron, vrei să ne rugăm de tine? Vino aici și nu mai fă pe fata mare.

Sfios, Nicușor se așază lângă regină, care îl ține de braț ca nu cumva să mai facă vreo boroboață, și dintr-o dată începe să zâmbească amuzat, amintindu-și  de abordarea unui ziarist care l-a confundat cu Ilie Bolojan, când l-a întrebat: „domnule prim-ministru, ați dat liber la doborât drone rusești?”

Acu’ dacă l-a confundat cu prim-ministru, va trebui să-și schimbe look-ul, să arate ca el: tuns zero, ras în cap și încruntat ori de câte ori va deschide gura. Hai, primele două chestii, treacă, meargă, dar ce te faci cu a treia? De cine o să ne mai amuzăm atunci când nu avem subiecte serioase de presă? Și el e conștient de asta!

Auzi, da’ tot așa intransigent ai rămas cu noi toți? Cu puturoșii ăștia din primării, consilii județene, prefecturi? Cu pensionarii pe care îi caută moartea pe acasă, dar ei te înjură că le-ai tăiat pensiile? Cu studenții care s-au săturat de atâta bine? Că vezi și tălică cum sunt fraierii ăștia de români, că în afară de bani mulți, păpică bună și ieftină, curent și gaze de-a moaca, de s-ar putea, nu știu altceva. Că în loc să-ți fie recunoscători pentru tot ce faci pentru ei, să-ți trimită telegrame de mulțumire, să-ți pupe mâna când te întâlnesc pe stradă, dânșii te hulesc. Mai dă-o dracului de treabă, dom ‘le. Așa ceva numai în Românica noastră mai întâlnești. Unu nu ar pune mâna să dea cu sapa, să astupe, să facă ceva cu deficitul ăsta bugetar. Unu nu te oprește pe stradă să te întrebe cum ar putea el de la locul lui de muncă să ajute țara să iese din rahat. Că înainte vremea știai o treabă, toată țara era o continuă întrecere socialistă. Azi, nu tu fabrici și uzine, nu tu ogoare mănoase, întreceri pe ramură. De cincinale în patru ani și jumătate ce să mai vorbim.

Da’ și tălică, toată ziua, bună ziua tai locuri de muncă de peste tot. Locuri de muncă și drepturi câștigate prin lege de amărâții acestei țări. Tai de-a valma de la bugtari, pensionari, copii, studenți, sportivi, olimpici, persoane cu handicap, șomeri, asistenți sociali. De la partide, nu. Și nici de la parlamentari. Nea Ilie, te doare la bască de cârnații ăia, vorba unui amic de-al matale: șofer la scară, salariu cât zece pensii, păpica e păpică, căldură și curent moca, consilieri. Acum ți-ai adus și consoarta la Capitală. Nu te-am auzit o dată, o singură dată să vorbești de spitale noi, de locuri de muncă, de măsuri care să-i facă pe tineri să nu mai plece dincolo, ci doar cum să scapi de angajații din primărie. Cum să faci economii. Unii, prieteni de-ai matale, îți țin isonul. Cum e Nelu Tăițelu care spune că la Reșița se poate descurca și fără city manager. Ce veste minunată, don Nelu, când toți primarii se plâng că dau oameni afară, tu te lauzi că poți și fără ei. Nu fără toți, ci doar fără unii, dar de ce nu ai spus asta înainte să-și fi dat demisia administratorul public? Sau atunci nu ai știut că nu se poate și așa?

Ca atare, nea Ilie continuă ce ai început: taie, taie și iarăși taie până vei face scurtă la mână. Și când te saturi de tăiat, privește-te în oglindă să vezi cum arată un funcționar al statului obsedat de un singur lucru.