Carevasăzică, școlerul nostru asta a înțeles din basmul lu’ Bădie Creangă, că dacă tac-su n-ar fi primit un email de la Verde Împărat, care avea nevoie de un succesor în locul său, Harap Alb (ce nume ciuda a avut și ăsta) n-ar fi plecat din bătătura a lui și a lu’ mă-sa, unde se juca cu frații săi leapșa și lapte-gros. Și dacă n-ar fi plecat, cu siguranță nu s-ar fi întâlnit cu Spânu (un personaj dubios, cu multe condamnări pentru trafic de persoane, cămătărie, fără serviciu și fără nicio meserie) și, prin urmare, n-ar fi coborât în fântână. În consecință, ar fi rămas pe mai departe un băietan cu caș la gură, care, în cel mai bun caz, s-ar fi jucat „de-a mama și de-a tata” cu slujnicele angajate cu carte de muncă la bucătăria împăratului.

După această întâmplare, Harap Alb se maturizează cât de cât, apoi se ține de cioace, dovadă că, a trombonit-o pe Sfânta Duminica, (de aici se vede că nu era chiar nătărău, după cum credeau unii) la a cărei pensiune a tras obosit și flămând, să-l scoată din nu știu ce belea în care intrase. Norocul său a fost că a dat și peste câțiva ortaci simpatici și buni la suflet, precum Fomilă, Setilă și Păsărilă, că altfel ar fi rămas slugă toată viața la Spân.

Și dacă tot vorbește despre Ion Creangă, candidatul la diploma de bacalaureat își amintește cum acesta era membru de onoare al Clubului Junimea, un club exclusivist la vremea aceea, ceva în genul Clubului de la Roma al cărui membru a fost chiar Călin Georgescu. Ce făcea Creangă și prietenii lui seara în Clubul Junimea? Păi, ce să facă? Beau, bârfeau se îmbătau mangă și a doua zi se dregeau cu zeamă de varză acră, ca să fie apți la scris, pentru ca seara s-o ia de la început cu pui fripți, vinișor de Cotnari și fetițe din mahalaua dulcelui târg moldav!

Cât despre Ana, din „Moara cu noroc”, școlerul și-a amintit că fost o femeie cumsecade, o vecină săritoare la necazurile altora, cu frică de Dumnezeu, o fire blândă, cu mult caracter și cu mult bun simț cum rar se întâlnește în literatura noastră. Dar cum se întâmplă de cele mai multe ori, ea a fost victima tuturor bărbaților din nuvela scrisă de Ioan Slavici. Că știți cum e în viață: când te văd unii că ești prea bun te iau de prost. Pe ea au luat-o de altceva. De mână și au dus-o în poienița cu floricele, pruni și meri. Ba chiar au abuzat-o, în condițiile în care în acea vremea nu apăruseră ONG-urile, nici asociațiile care înfierau violența în familie. Iar despre feminism nici nu putea fi vorba. Altfel spus, într-o lume în care Lică Sămădăul era bossul acelor locuri, Ana nu a avut noroc, chiar dacă a fost distribuită să joace în rolul principal din „Moara cu noroc”.

Acesta este profilul viitorului plătitor de taxe din România de mâine. Sau, cine știe? al politicianului care ne va îndemna să strângem cureaua, să mai punem o pătură iarna pe noi, să mai renunțăm la nu știu ce viciu pentru a reduce deficitul bugetar și a face din România o nouă grădină a Maicii Domnului.

Nu cred una ca asta, a exclamat un ziarist de pe la noi la citirea știrii. Înțeleg, un ceai, o cafea mai merge de făcut, dar ca tu, Haaland, care câștigi milioane de dolari pe an din fotbal, să mături în casă, să dai cu mopul, să ștergi praful și să-ți pui mereu chiloții și ciorapii în coșul cu rufe murdare, e prea de tot. Pare de neimaginat. Totul are o limită. Tu, omul cât muntele (unul de pe la ei) să te cobori la treburile astea muierești (pentru că de aia e femeie să stea la cratiță, să facă și să crească copii) parcă e dintr-un film străin fotbaliștilor noștri. Să-i faci baie copilului, să-i dai să mănânce, să-l scoți la plimbare în parc. Într-un cuvânt, să-ți ajuți nevasta. Și nu râd colegii și prietenii de tine? Nu fac mișto când aud ce apucături de familist ai? Bă, ce oameni sunt pe la voi, bă?

Cum? nici nu ai o amantă, o gagicuță tinerică, urmașa a nu știu cărui lider viking? Și nici nu-ți petreci nopțile prin cluburi? Asta e chiar culmea. Păi ce vedetă ești tu, Haaland. Să nu scrie presa de scandal despre tine că te-a văzut pupându-te cu nu știu ce pițipoancă pe stradă, sau că nu i-ai făcut scandal nevestei când te-a pus să duci gunoiul sau să speli rufele? Spune? Și te mai lauzi că ai înscris de trei ori câte două goluri la campionatul mondial din America. Halal, bărbat.

Păi, bă, Erling, la noi în România fotbalistul e fotbalist și-n șanț, când se întoarce dimineața de la băut. Sau când trece prin geamul ușii de la intrarea în blocul în care locuiește amanta. La noi, fotbalistul nu e fotbalist dacă nu-i trage măcar o pereche de palme sau o bătută, cu strigături, nevestei. Nu trebuie să existe un motiv anume. Preventiv, Ce să mai vorbim de măturat în casă, de șters copilul la cur, de spălat vase. Că vorba aia, de aia e fotbalist!

Și ce mai spunea Haaland despre afirmația „Îmi ajut soția acasă”? Că pentru el, formularea este greșită. De ce? „Pentru că spălatul vaselor, făcutul curățeniei sau îngrijirea propriului copil nu reprezintă un ajutor. Sunt responsabilități normale într-o familie. Fără să considere că unul dintre ei „îl ajută” pe celălalt. Ci pentru că amândoi sunt părinți.”

Ce, v-am spus. Haaland ăsta e din alt film. Unul interzis fotbaliștilor din Superliga românească de fotbal.

Bă, să fi avut vacanța lu’ dracu, în Dubai, în Tenerife sau la Monte Carlo (ceea ce nu e cazul lu’ președinte de „turul 2 înapoi”) și tot n-ai fi renunțat la așa ceva, chiar dacă invitația a venit într-un vis. „Cristela, ceva, ceva trebuie să fie. E un semn divin, altfel de ce mi-a apărut mie în cale și nu lu’ Bolojan sau Grindeanu? Trebuie neaparat să mă duc să, mă întâlnesc cu dânsul, să mă învețe strategii noi pentru alegerile de peste trei ani.” Iar consoarta i-a dat dreptate: „Vis, vis, dar faptul că te-a alintat, ca pe un motănel, cu Călinuț, trebuie să fie o treabă serioasă. Du-te, nu mai sta.”

Și s-a dus. La Călugăreni, lume puhoi. S-au călcat în picioare, să-l atingă, să-l îmbrățișeze. L-au spălat cu atâtea pupături și i-au cerut să le vorbească, să le promită că atunci când va ajunge președinte, benzina va fi un leu, la fel și motorina, curentul și apa vor fi opționale, cine vrea să le plătească, bine, cine nu, nu, iar salariile vor crește tot la șase luni. „Să știți că încă de pe acum sunt create toate condițiile ca toate astea să devină realitate. Suverane și independente. E nevoie doare de voință și de patrioți”, i-a asigurat Călinuț.

Apoi, a mers să se întâlnească cu Mihai Viteazul, undeva pe malul drept al Neajlovului. Acesta ședea pe iarbă cu damigeana cu zaibăr lângă el, două fire de praz, o bucată de brânză și o halcă dintr-un berbecuț. Nu mânca, doar ofta și bea. Trist. Mai , mai să plângă. Auzise că Universitatea, echipa lui de suflet, pierduse și în Europa, și în campionat. „Băi, Călinuț, să te bată ăia cu ceafă groasă e inadmisibil. Sau milițienii de la Dinamo, să te umilească în halul ăsta… Dacă așa ceva se întâmpla pe vremea mea, ai cuvântul meu că nu mă mai luptam la Călugăreni. Pierdeam cu 3-0, scor de neprezentare și asta era. Că eu pentru ei am luptat când cu unii, când cu alții, până când mi-am pierdut capul, doar să le fie lor bine. Să aibă bani de deplasări, stadion nou, gazon englezesc, prime de joc în lire turcești. Și ei ce-mi făcură, Călinuț, că-mi vine să mor încă o dată, nu alta.”

Ar fi vrut să spună și el ceva, dar când s-o facă, ia-l de unde nu-i pe Mihai Viteazul. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, s-a frecat la ochi, dar nici urmă de domnitor, de Baba Novac și Frații Buzești. Parcă intraseră în pământ, nu alta. Nu doar că era speriat, dar parcă intrase direct în panică. În spatele său, ovații și scandări, în față, un coridor lung, cu oameni îmbrăcați în alb, alergând spre el cu o targă cu perfuzii.

Mi-am întors privirea spre locul de unde se născuse exclamația. Un bătrân, leat cu Bumbești-Livezeni, Salva-Vișeu și alte obiective minunate ale societății socialiste multilateral dezvoltate, venit la cumpărături, cu un coș pe jumătate plin. Nicio angajată la casele de marcaj. Un tinerel cu cască la urechi, precum comentatorii sportivi încercă să-l convingă să-și scaneze și să-și plătească singur cumpărăturile. Că, mai devreme sau mai târziu, tot acolo se va ajunge. Vrem, nu vrem, vor dispărea și celebrele casierițe, împreună cu casele de marcaj cu tot, iar despre lucrătorul comercial se va vorbi tot mai puțin, până când, într-o bună zi va veni un nepot să te întrebe: „Bunule, ce e ăla lucrător comercial?”

Seniorul (ăștia de acum, care ne conduc carevasăzică, nu te mai lasă să le zici bătrâni, moșnegi, boșorogi cum se spunea odată, că nu e frumos să folosești astfel de vorbe) l-a privit lung, aproape furios: „Păi dacă eu vă fac vânzare, eu vă plătesc și tot eu fac ce mi-ai spus să fac (era evident că „scanarea” nu e un cuvânt cu care să fi copilărit și crescut), voi atunci pentru ce sunteți plătiți? Pentru ce veniți la lucru.”

Înainte ca spiritele să se încingă, seniorul (să fiu și eu în ton cu vremurile) a executat stânga-mprejur, a golit coșul cu cumpărături și a părăsit supermarketul cu un aer victorios, gen Ferran Torres după golul din finala Spania-Argentina. Își vărsase năduful pe simplii angajați puși să execute niște ordine precise ale patronului cel mare, strigându-le, în cel mai pur stil românesc: „Gata, m-ați pierdut de mușteriu, dar ascultați ce vă spun: O să vă vină și vouă rândul să fiți depășiți de AI și ce o mai fi pe atunci. ’Re-ați ai dracu’ cu tehnologia voastră cu tot!”