Sau poate va mai fi, dar nu prea curând. Rezultatele obținute de elevii care învață în școlile din comunele și satele uitate de vreme și de autorități par să-mi dea dreptate. Evoluția la examenul național de evaluare este una catastrofală, deși mediile obținute de aceștia în clasele V-VIII sunt mai degrabă demne de premianți cu coroniță. Un exemplu, un elev de la o școală dintr-o comună cărășeană, s-a prezentat la examen cu media celor patru ani de gimnaziu, de 9,01. Cu o asemenea medie, elevul respectiv visa să intre la unul din cele două colegii din Caransebeș. Pe dracu, media de la evaluare, a fost de 5 (cinci!). Un alt școler, a terminat gimnaziu cu media 9,45, însă la evaluare a obținut doar 5,05! Și încă un exemplu: 5,12 la evaluare, 9,16 media celor patru ani de studiu în școala de la sat.

Acești copii au fost norocoși, pentru că mulți alți colegi de-ai lor n-au reușit la evaluare să obțină nici măcar un amărât de 5. Un elev cu 9,50 (!) în clasele V-VIII, la evaluare a avut media 4,57. Un altul, cu 9,48 a fost notat la evaluare cu 4,22. Alte exemple: 7,68 media V-VIII, 1,95 evaluare; 7,65-2,15; 8,23-2,45; 8,08-2,40. Și, dacă vreți, putem continua cu alte sute de exemple. La evaluare, repetent, în timp ce în gimnaziu a fost printre copiii foarte buni din clasă. Elevi cu medii „umflate” în timpul celor patru ani de gimnaziu, dar care în realitate nu știu nici înmulțirea, nici împărțirea, poate doar adunarea și scăderea.

Cine e vinovat pentru aceste rezultate? Școala, familia sau autoritățile locale care se mulțumesc doar să-i vadă pe copii strânși într-un loc în care să nu-i plouă, să nu-i ningă, să nu-i bată vântul ori soarele? Sau poate e de vină elevul care a avut ghinionul ca familia să-i fie plecată la muncă în străinătate, care nu are acces la internet, la un computer, o tabletă sau un telefon mobil. Și, mai ales, ce trebuie făcut într-o astfel de situație? Să ungem școala cu slănină, să o mănânce câinii sau să-i sancționăm pe dascăli cu tăierea salariului pentru lipsa performanței? De ce toate aceste întrebări? Pentru că din rândul acestor copii, mâine, poimâine se vor naște o parte din nulitățile care vor conduce România.

Decât să facă cu herzul, barosanul lasă marea și soarele și plaja, și cluburile de noapte. Nu și Romeo Dunca. Prietenul nostru Puiucu în care poți să dai, la propriu ca într-un sac de box că n-are nimic. Dovadă că, în oricâte belele l-au băgat paparazzi în ani trecuți, Romi se întoarce mereu și mereu în același loc.

Și anul ăsta s-a dus la Mamaia. Nu că nu ar avea bani să facă vacanța în tot felul de destinații exotice. Și chiar dacă ar fi așa, nu cred că Nelu Tăițelu nu l-ar invita pentru zece zile la reședința lui din Zanzibar. Moca, ca între prieteni, la o umbrelă de stuf, un pește la grătar și o baie în ocean. Numai că, Puiucu e îndrăgostit de marea noastră, de programul de guvernare a lu’ Bolo, ăla care promovează turismul românesc, la munte, la mare unde fetițele-s goale, vorba unui șlagăr nemuritor. Nici nu-i de mirare că tot drumul de la Timișoara la Mamaia a fredonat același cântec: „Mă întorc la tine, iar și iar, mare albastră// Cum se intoarce valul tau veșnic la mal.”Și s-a întors, dar n-a ajuns bine, că paparazzi au început urmărirea ca-n filmele cu James Bond: „Aici Pelicanul, aici Pelicanul vezi că obiectivul a ajuns pe plajă. Terminat.” „Pinguinu’, Pinguinu’, am preluat apelul. Egreta și Albatrosul sunt în aria mea vizuală.”

Treabă e asta, bă, Puiucule? Te duci cu fomeia în concediu, nu mai ai treabă cu… chestiile alea rușinoase din parcări, cu roaba plină cu șampanie, dansul pe mese, semne clare de maturizare, că ai venit să te odihnești, să-ți încarci bateriile, nu să te ții de prostii și, cu toate astea paparazzi te iau în colimator. Că de ce nevasta a încălțat platformele alea de 20 cm și nu slapi de gumă, de ce aceeași nevastă își etala în văzul tuturor bronzul și tatuajele și, mai ales, de ce tu stăteai ca popândăul, butonând întruna telefonul, și nu-i ziceai nimic?

Cum, ce să-i zici, bă, Puiucule? Ce-i… freca pe ei grija că doamna ta își aranja bikinii? Altă grijă n-aveau decât să se uite la bikinii ei verzi? Lipsă de profesionalism, ba chiar nesimțire curată să scrii așa ceva. Auzi, la ei, când țara arde, Bolo și Grindeanu se dau de ceasul morții să formeze un guvern, lu’ paparazzi ăia le ardea de prostii. Eu în locul tău, lăsam butonatul telefonului, mă ridicam de pe șezlong, mergeam la ei și le băteam obrazul. Tăios: „Bă, vouă chiar nu vă e rușine? V-am lăsat să trageți câteva cadre cu noi, să ne pozați din toate unghiurile ascuțite, drepte și obtuze, fără să vă cerem un leu, dar văd că voi nu aveți limită.” Și i-ai fi pus la punct. Le-ai fi dat peste bot și ai fi avut liniște tot concediu.

Dar nici așa nu e rău. Dacă și acum paparazzi sunt pe urmele tale când nu mai ești cine ai fost la Consiliul Județean și nici nu mai faci politică, înseamnă că ești mare Romi. Mare și tare. Cel mai tare din Parcarea Loft, acolo unde gloria e la ea acasă!

Chiar dacă n-a făcut nicio brânză pentru orașul pe care îl conduce, Grig al nostru e guralivul de serviciu, zi de zi, an de an. Chiar și atunci când nu are ce spune, tot dă ceva din el. Calm, calculat, sobru, răbdător, cu convingerea că oamenii îl vor înțelege, fericiți pentru viitorul luminos al zilei de mâine ce li se promite. Că dânsul promite. La asta se pricepe cel mai bine. La capitolul ăsta e cel mai tare. Promite câte-n lună și-n stele. De exemplu, promite să modernizeze străzile din oraș (până acum n-a reușit decât să repare strada pe care locuiește city-managerul, după cum vorbesc gurile rele), să facă nu știu ce la spital (nici el nu știe exact ce ar trebui), să demareze ceva proiecte legate de școlile din oraș, să stârpească buruienile, să cosească iarba de la „Scorileț”, să se împace cu viceprimărița, să…

E foarte bine, Don Grigorio că ți-e capul plin de schițe, planuri, desene, idei și ce-o mai fi. Că te gândești mereu și mereu (chiar și atunci când dormi sau te duci la baie) la fericirea și bunăstarea oțelarilor în general și, a celor din Katanga, în mod special. Meriți felicitat, zău așa, pentru toate aceste strădanii și neprecupețite eforturi puse în slujba celor ce te-au ales. Meriți chiar să te facă „Cetățean de Onoare” al orașului, dar nu înțeleg de ce dracu’ nu te apuci și tălică odată de treabă. Fă-le în ciudă ălora care ar exclama cu năduf: „Bă, e sfârșitul lumii. S-a apucat Grig de treabă. Nu-i a bună.” Fă-le în ciudă și pune mâna pe sapă (pentru început e chiar foarte bine) și arată-le că nu ți-e frică de muncă. Că știi să muncești, nu doar să te plimbi ca boier Bibescu. Să se vadă un lucru făcut de matale în ăștia doi ani de când ești primar. Ceva în afară de strada aia pe care locuiește city-managerul. Închide-le gura cârcotașilor care te tot beștelesc pe Facebook.

Hai, Don Grigorio, încearcă, că poți. Tălică poți orice. Inclusiv să joci în telenovele braziliene. Că dacă nu te-ai fi făcut primar, cu siguranță ar fi trebuit să joci în seriale. Cal îți dădeau producătorii. Și pălărie, și biciușcă, și cizme înalte. Matale, doar să fi interpretat rolul ăla de rupt inimile femeilor. De asta zic, chiar dacă nu ai nimic în comun cu administrația, străduiește-te și fă-le în ciudă ălora de la Cireșa, Mal, Ohaba și Colonia Veche, să le închizi gura. Hai, dă-i bătaie și nu mai fi țâfnos că acu’ se duce mandatul. Don Grigorio, Don Grigorio!

Până la urmă s-a dovedit că Burleanu a avut dreptate când i-ar fi spus lu’ Stoichiță, mâna lui cea dreaptă: „Nea Mișule (că așa îi zice el) ce să fi făcut noi la Mondiale? Că acolo se joacă fotbal, nu țurcă.”. Chiar așa, Răzvănele! Ce să fi căutat noi la mondiale? Să ne fi făcut de menune așa cum s-o făcut Brazilia și Germania, pierzătoare în fața unor echipe de trei lulele, trei surcele? Sau cum se vor face de acum înainte Spania, Belgia ori Franța că, vorba aia, nu toate pot fi campioane mondiale. Cum s-au făcut de cacao și Vinicius, și Neymar, și Neuer, și Musiala (ce nume neaoș de neamț, neamț) și Goretzka. Că gândiți-vă la ce i se putea întâmpla lu’ Ianis al nostru, Prințișorul, la cât e el de sensibil, la ta-su care îl antrenează. Meritau ei să pățească una ca asta? Să fi făcut vreo depresie, ceva și să fi renunțat de tot la fotbal. Doamne ferește, să fi pierdut finala ce ocară ar fi fost pe capul lor.

Supărarea e supărare, dar între noi fie vorba, ce ați fi preferat, o vacanță de o săptămână în America, că la ce fotbal jucăm noi nu am fi avut alte pretenții, sau să fi râs și curcile de Regele Hagi, așa cum au râs de Olanda și Turcia? Sau cum au făcut mișto de Messi după cele două penalty-uri ratate? Că ați văzut ce-au mai râs de el nemții și Ronaldo, de parcă ei nu ratează. A, voi ați fi vrut să fi jucat măcar ca Ecuador, Capul Verde și Congo sau Curacao. Da, nu sunteți deloc pretențioși, dar la ce fotbal avem, vom fi și noi la un mondial că ăștia atunci când mi-oi vedea ceafa, iar pe plaiurile mioritice în loc de pruni și țuică vor crește palmieri, cocotieri și papagali. Papagali adevărați nu de ăia crescuți în birouri, academii și cluburi finanțate cu bani publici.

Și unde există escroci, există și naivitate. La kilogram, la pungă, la ce îl duce capul pe românul de rând. Într-o astfel de Românie, de câteva zile ni se povestește la televizor despre „ororile” din cadrul Asociației Dumbrava-Bihor. Viorel Pașca și familia sa sunt descrise ca cele mai oribile personaje din câte au trăit vreodată în Biharia lu’ Gelu, Glad, Menumorut și Ilie Bolojan. Că Pașca ăsta ar fi pus la cale o schemă de îmbogățire fără să ridice un pai de jos, (mama lui de techergheu-bandit, în traducere liberă) ce nu s-a existat pe fața pământului, urmând exemplul politicienilor care se sfâșie între ei ca câinii. Cică ar fi profitat la maxim de naivitatea bolnavilor intenați la Dumbrava, de nesimțirea legiuitorului, incapabil să înțeleagă ce se întâmplă la talpa țării, de nepăsarea autorităților, fericite că dinspre Dumbrava cea (ne)minunată a lu’ Pașca nu existau reclamații referitoare la toxi-infecții alimentare, epidemii de bubat (varicelă, pentru domni), și nici cazuri de întâmplări, gen Pomohaci.

De douăzeci de ani, Vio e întâistătătorul azilului groazei, omul căruia reprezentanții statului din cele patru colțuri ale țării îi trimit pe cap toți amărâții, oameni fără acoperiș deasupra capului, bolnavi de toate felurile. Zeci, sute, mii de astfel de ființe vii, condamnate la suferință de statul care se roagă de Pașca: „Bă, Vio, ajută-ne și de data asta. Vezi și tu ce poți face cu ei căci, la noi nu mai sunt locuri nici măcar pe scaunele din fața azilului. Primește-i, că și așa nu mai au mult de trăit.” Și dintr-o dată, din bunul samaritean devine escroc. Poate chiar și criminal. Stau mărturie peste o mie de cruci în cimitirul satului, cardurile și buletinele din dulap ale celor trimiși de stat la Dumbrava, poveștile unora și altora. Norocul lui Vio e că în România nu mai există pedeapsa cu moartea. Altfel… Norocul statului în toți acești ani e că a existat un Vio Pașca. Altfel…

Una peste alta, dacă vrem să-l scoatem țap ispășitor pe acest profitor (ce l-ar mai strânge unii de… știți voi de ce anume) care și-a însușit până și verighetele, lănțișoarele, cerceii, portofelele (chiar și pe alea goale) ultimul mărunțiș din buzunarele bolnavilor, ajutoarele de înmormântare și mai știu eu câte cele, atunci să procedăm la fel și cu cei care organizează pelerinajele la racla cu moaștele făcătoare de minuni ale Sf. Cuvincioase Parascheva. Că și în acest caz e o formă mascată de înșelăciune chiar mai mare decât cea de la Dumbrava acolo unde, de bine, de rău, oamenii nu dormeau în câmp, nu îi ploua, nu îi ningea, nu înghețau ca un… Că și la Sf. Parascheva cineva bagă mâna în buzunarele naivilor (n-am auzit minuni făcute de sfântă), fără să taie chitanță, fără să țină o evidență a banilor strânși, cu complicitatea și sub privirea blajină și neputincioasă a aceluiași stat român care acum s-a gândit să facă dreptate.