Încurajare? „Bă, vezi că dacă îți trag două șuturi în cur, zici că n-ai avut noroc când ai fost convocat la lot.” Și astea sunt tot vorbe de încurajare? Sigur, limbajul lu’ musiu secretar este inadecvat vremurilor în care trăim. Vremuri în care mama elevului e mama și nu mă-ta, iar tata e tata, nicidecum tac-tu. Vremuri în care elevii nu mai sunt trași de perciuni, și nici la răspundere pentru că fumează în școală, vorbesc la telefon la ore și sunt lăsați tot mai rar corigenți (repetenți nici atât), de teamă să nu rămână școala fără elevi, iar dascălii fără obiectul muncii. Cam așa stau lucrurile și în sport: „Să nu te atingi de copilul meu că fac moarte de om. Eu plătesc echipamentul, deplasarea și câte și mai câte, tu trebuie să-l pregătești, nu să-l agresezi psihic.”. Are dreptate părintele, trăim vremurile în care dacă îi dai o bătută propriului copil, ești decăzut din drepturile părintești pentru rele tratamente aplicate acestuia.
Așa-i și în sport, indiferent de cum s-ar numi el. Chestia cu cearta sau cu bătaia care e ruptă din rai nu mai ține în ziua de azi, ci de vremurile în care Nadia primea prima notă de „1” din istoria gimnasticii, când nicio sportivă n-ar fi îndrăznit să povestească ce bătaie încasa la antrenamente de la Bela Karoly, de timpurile în care tenișii chinezești nu se comparau cu adidașii capitaliști și erai mândru că antrenorul îți trăgea câțiva Dumnezei și scatoalce pentru fiecare pasă greșită. Nu îndrăzneai să-i fi spus lu’ mă-ta (pardon, mamei tale) și lu’ tac-tu (tăticul din ziua de azi) că te luau și ei la poceală. Se spune că Halagian, care a câștigat trei titluri naționale de fotbal cu FC Argeș și Dinamo, avea obiceiul să-i lase pe unde se deplasa pe cei care jucau prost. Chiar dacă nu aveau o lețcaie în buzunare. Să se învețe minte. Unul nu l-a reclamat la club, la federație ori la tribunalul de la TAS. Și știți de ce? Pentru că trăiam în vremurile în care România făcea performanțe și în atletism, și în gimnastică, în box sau în volei, la handbal și la rugby, canotaj și scrimă. Și chiar și la fotbal. Titluri europene, mondiale și olimpice.
Ați auzit astăzi de vreo performanță majoră în sporturile de echipă? Nici măcar la oină, nu-i așa? Nu? Și știți de ce? Pentru că se trezește unul ca secretarul ăla de la federația de handbal și-l întreabă pe juniorul care se visează sa ajungă măcar ca Gruia, Gațu sau Birtalam: „Aici e naționala lu’ mă-ta? Faci ce vrei?”