Nostalgic după vremurile alea comuniste, nu-i așa? După petrecerile alea muncitorești la care nu conta că erai oltean, moldovean, neamț, ungur sau sârb, la care sticla cu bere sau răchie trecea din mână în mână, fără teama de a lua vreun virus de la colegul tău strungar, oțelar, lăcătuș, frizer? Da, nostalgic, și ce-i cu asta? Nu am dreptul să fiu? Sunt anii mei pe care nu-i reneg. Mai mult, după care îmi pare rău, pentru că eram atât de tânăr, iar mulți dintre cei cu care mergeam la iarbă verde erau la fel, dacă nu chiar mai tineri decât mine. Tinerețea acelor ani dădea savoare vremurilor în care oamenii erau săritori, împăciuitori, gata să împartă cu alții puținul pe care îl aveau. De asta sunt nostalgic, la fel cum vor fi și cei care astăzi, care nu înțeleg mersul vieții, arată cu degetul și râd de noi care am avut norocul (sau ghinionul) să prindem și altfel de vremuri.
Ceea ce uităm sau, poate mulți nu știu, 1 Mai înseamnă, în tradiția populară, ziua de Armindeni, simbolul vegetației sau Ziua Bețivilor, care semnifică începutul verii. Și atunci, cum să nu bei un păhărel cu tăriu, să nu te prinzi în horă și să faci o sârbă sau să dai cu basca de pământ? Și ca să revin la nostalgiile care mă chinuiesc, cum ar zice poetul, serbările câmpenești nu sunt o invenție comunistă, ci una americană, inițiate de sindicate. Care sindicate de la noi, după ce s-au văzut cu sacii în teleguță, au dispărut ca măgarul în ceața tranziției.
În cinstea acelor inițiative americane, a serbărilor câmpenești de altădată și a orice vă trece prin cap, să ne urăm din toți rărunchii, astăzi, de Ziua Muncii: Trăiască micul! Trăiască berea!