15 49.0138 8.38624 arrow 0 bullet 1 4000 horizontal https://subiectiv.net 25 0 1
theme-sticky-logo-alt
https://subiectiv.net/wp-content/uploads/2020/09/HURDUZEU.jpg
Editorial

A cumpărat un dosar cu șină pentru adeverințele de la locurile de muncă pe unde a lucrat. Și-a adunat anii de la școală la care a predat, pe ăia de la Cotroceni, de  la ședințele CSAT, din naveta București-Sibiu și vacanțele din ultimul deceniu, că i-ar fi spus lui un neamț bătrân: „Iohann, pune la dosarul de pensionare toată activitatea ta, inclusiv vizitele alea făcute în Africa, care sunt încadrate la grupa a I-a de muncă, vacanțele cu Frau, timpul pierdut cu fusele astea orare, cockteil-urile de la Palat. Tot.”

Și Iohann, ascultător, a strâns fiecare adeverință , cu sporuri, cu condiții grele de muncă (disputele lui cu Dragnea, Veorica de Videle și Orban intră în această categorie), și după o simulare a rezultat o pensie de vreo opt mii de lei. O cam strâmbat din nas neamțul, că s-ar fi așteptat la mult mai mult. Că numai pentru câți președinți de stat a primit pentru câte drumuri a făcut (pentru binele nostru) la Bruxelles, merita cel puțin dublu. Până la urmă s-a împăcat cu ideea că, vorba neamțului bătrân: „Cu ce mai câștigă Frau Carmen, cu ce mai scoateți din meditații, eu zic că e suficient. Că nu o să muriți de foame, oricât de mult se va scumpi kilowatul-oră și metru cub de gaze”.

Din partea mea și a lu’ Gogu, drum bun, cale bătută și să nu mai auzim de el, dar și aceeași veșnică nedumerire: „Cum dracului ai reușit, bă, Iohann să ne prostești de te-am votat în două rânduri? Parcă ne-a luat careva mințile când ne-am dus la vot, că altfel nu se explică.” Că între noi fie vorba, doar te-am văzut ce ți-a putut piele în primul mandat și cum ai îmbârligat lucrurile că nici dracu nu le-a mai descâlcit după aia, dar pentru asta tot nu ne-a învățat minte.

În fine, ’geaba regret, că timpul nu-l mai putem da înapoi, să îndreptăm ceva. Bine că scăpăm de tine, Iohann, du-te unde o dus mutu’ iapa și și-a înțărcat dracul copiii.

Nostalgic după vremurile alea comuniste, nu-i așa? După petrecerile alea muncitorești la care nu conta că erai oltean, moldovean, neamț, ungur sau sârb, la care sticla cu bere sau răchie trecea din mână în mână, fără teama de a lua vreun virus de la colegul tău strungar, oțelar, lăcătuș, frizer? Da, nostalgic, și ce-i cu asta? Nu am dreptul să fiu? Sunt anii mei pe care nu-i reneg. Mai mult, după care îmi pare rău, pentru că eram atât de tânăr, iar mulți dintre cei cu care mergeam la iarbă verde erau la fel, dacă nu chiar mai tineri decât mine. Tinerețea acelor ani dădea savoare vremurilor în care oamenii erau săritori, împăciuitori, gata să împartă cu alții puținul pe care îl aveau. De asta sunt nostalgic, la fel cum vor fi și cei care astăzi, care nu înțeleg mersul vieții, arată cu degetul și râd de noi care am avut norocul (sau ghinionul) să prindem și altfel de vremuri.

Ceea ce uităm sau, poate mulți nu știu, 1 Mai înseamnă, în tradiția populară,  ziua de Armindeni, simbolul vegetației sau Ziua Bețivilor, care semnifică începutul verii. Și atunci, cum să nu bei un păhărel cu tăriu, să nu te prinzi în horă și să faci o sârbă sau să dai cu basca de pământ? Și ca să revin la nostalgiile care mă chinuiesc, cum ar zice poetul, serbările câmpenești nu sunt o invenție comunistă, ci una americană, inițiate de sindicate. Care sindicate de la noi, după ce s-au văzut cu sacii în teleguță, au dispărut ca măgarul în ceața tranziției.

În cinstea acelor inițiative americane, a serbărilor câmpenești de altădată și a orice vă trece prin cap, să ne urăm din toți rărunchii, astăzi, de Ziua Muncii: Trăiască micul! Trăiască berea!

Nimeni nu l-a tras de mânecă să-i spună: „Mai, ho, Romeo, că rămânem fără oameni. Mai potolește-te, ce dracu, ești om în toată firea.”  Și dacă nimeni nu avut inspirația sau curajul să-i spună asta, Romică fără frică a continuat să facă ce știa el mai bine: să se războiască cu toată lumea, mai ceva ca Baba Novac, căpetenia credincioasă a lui Mihai Viteazul. Sătui până peste cap de prostiile sale, au început primarii să plece din partid, rând pe rând. Și nu doar primarii, ci și simpli membri de rând, adevărați liberali care și-au dat seama că Romi duce partidul în derizoriu. Și oamenii aveau dreptate căci, niciodată în cei 34 de ani de istorie post-decembristă n-au plecat atâția primari, consilieri județeni și locali din PNL. Și nu să se înscrie în USR sau Forța Dreptei a lui Orban, ci în PSD-ul mult „hulitului” Hurduzeu. Mai mare rușine pentru istoria liberală, nici că se putea.

Și, iarăși se vor găsi destui deștepți să-i sară în apărare, să spună că au plecat oportuniștii, fripturiștii și lingăii și au rămas adevărații liberali. Da, „fripturiștii” și „oportuniștii” gen Ghiță Roma, de la Slatina și Rusu-Spicu, de la Ezeriș, cu care PNL se mândrea peste tot. Puiu Paica, cel mai vocal dintre consilierii gugulani. Dumitru Ursu, de la Oravița, Brian Filimon, de Măureni și mulți alți primari sătui de scandalurile lu’ Puiuc, căruia toți i-au cântat în strună.Cum poți să faci oportunist și fripturist pe unul ca Marius Beșliu-Kelu care a creat zeci de locuri de muncă la Oțelu Roșu și a acceptat să candideze la Consiliul Județean, convins că va face bine oamenilor?

Puiuc, oare de ce or fi plecat atâția liberali la PSD? De ce te-au lăsat în curul gol, expresia nu-mi aparține, taman acum înaintea alegerilor?  Te-ai întrebat vreodată ce i-a determinat să facă pasul ăsta spre alt partid? Întreabă-te în nopțile tale în care nu ai somn și postezi de zor pe Facebook despre fripturiști, oportuniști, hoți și bandiți.

Dar până atunci, te întreb: Puiuc, tu cu cine votezi în data de 9 iunie?

Și cum stăteam eu și îmi plângeam de milă, hop și Raluca Turcan, care se dovedește o demnă urmașă a lu’ Veorica. Raluca are ambiții mari și o doză de incultură de stă pisica în coadă. Și nu oriunde, baș la ministerul Culturii pe care i l-o încredințat Iohannis cu mesajul: „Nu te speria că ești mai tută ca Veorica de la Teleorman, că și eu am fost la fel. Și nici acuma după zece ani de râncezit la Cotroceni, să nu crezi că sunt mai breaz!”

Și din momentul ăla, s-o pus Raluca să gafeze, să recupereze avansul consistent ce-o despărțea de  Veorica de la Videle. Și-o sumes mânecile la bluzița de mătase, a tras aer în piept, propunându-și ca la fiecare discurs, la fiecare întâlnire cu presa și ori de câte ori este solicitată să vorbească în public, să scoată din gură o perlă. Una sigură, ca să fie sigură că o ajunge din urmă pe Veorică, ba chiar să o și întreacă.

Și iată ce a putut să dea din ea, la un cockteil cu cei care gândesc și hotărăsc soarta țării: „Noi, liberalii, am susținut întotdeauna că, pentru a crește standardul de viață al oamenilor este nevoie de investiții străine de calitate, investiții publice materializate în drumuri rapide, în drumuri moderne în care să petreci mai mult timp în trafic.” Ce tare, domnule, ce tare! Cum poți, bre să vorbești de investiții în drumuri moderne în care să petreci mai mult timp în trafic. Cum dracului vine asta Raluco? Păi dacă tu crezi că modernizăm drumurile ca să petrecem mai mult timp în trafic, atunci n-ar fi mai bine să le lăsăm cu gropi ca să ajungem mai repede unde avem treabă? Ce zici? Că după mintea ta, cam asta ar trebui. Fato, tu te auzi ce spui sau dai din gură doar să te afli în treabă?

Bă, Iohann, tută, tută, dar nici chiar așa!

 Sunt ani buni de când și-o terminat repertoriul, a lăsat microfonul ș-o coborât de pe scenă. E trist că o așa femeie, care a lăsat în urma ei atâtea creații memorabile demne de cultura de baltă, a ieșit din politică. Putea să mai fi rămas ani buni și lângă Ciolacu, dar a ales să se dedice Finanțelor, să ne vorbească de bani, investiții și de Banca Monetară, pardon, Banca Mondială.

Râdem, râdem, dar cât de bine ne-ar fi prins Veorica acuma, în campanie, mamă, mamă! Nu de alta, dar ne-am fi distrat și noi ca la filmele alea mute cu Stan și Bran. Nu ne-ar mai fi trebuit mită electorală, era suficient să o vedem seară de seară la televizor. Îmi amintesc că, la o întâlnire simandicoasă, a spus de cinci ori „imunoglobină”, în loc de „imunoglobulină”. Exasperat, un apropiat de-al dânsei, profesor universitar, i-a șoptit la ureche forma corectă. Și pentru a șasea oară în două minute a spus tot  „imunoglobină.”. În pauză, i-a explicat profesorului: „La noi pe Vlașca și Teleorman așa se spune, că cuvântul vine de la gloabă și nu de la globul ce-l atârni în brad la Crăciun. Dacă vă duceți la blocul de la care m-a luat Liviu să mă facă prim-ministru, nimeni nu va ști ce-i globulina. Că până și Liviu mi-o zis: «Tu, Veorico, să nu uiți niciodată de unde ai plecat, vorbește teleormăneana veche, ca la noi, la Videle, să înțeleagă și tanti Saveta de la 5». Și v-am spus: Nimeni de pe aleea pe care eu locuiam nu îi zice la imunoglobulină, altfel decât imunoglobină”.

E adevărat, o avem pe Șoșoacă în campanie, între noi fie vorba Doamna Dy e în campanie de când a intrat în politică, dar  nu se compară nici măcar cu Raluca Turcan, ministra Inculturii, cea care s-a dus cu un buchet de flori și o cutie cu ciocolată să-l gratuleze de ziua lui pe Baronul Samuel von Brukenthal, mort de 200 de ani. Ei, ce cuplu de succes ar face astea două în campania electorală! Stela și Arșinel ar fi fost pistol cu apă pe lângă Veorica și Raluca. Cu rezistența lor la gramatica și cultură, ar sparge orice concurență și ar umple stadioanele de susținători, mai ales acum când PSD și PNL și-au dat mâinile pentru binele nostru al tuturor!

În cinstea și memoria acelor vremuri, AUR, prin vocea  copreședintelui său, Claudiu Târziu, am fost asigurați că în Programul de guvernare al lu’ Jorjel există expres trecut un punct important, oarecum asemănător. Unul de angajare patriotică, pentru binele și bunăstarea oamenilor muncii de la orașe și sate. Cum minele s-au închis, colectivele au dispărut, iar țăranii și-au vândut pământurile primului venit din Europa lu’ Macron și Karl Nehammer, lozincele acelea au sucombat și ele. În mod logic, au apărut sloganuri noi, adecvate vremurilor în care trăim și campaniilor electorale la care suntem spectatori din patru în patru ani. Și uite așa, în laboratoarele de creație ale AUR s-a născut lozinca: „Să dăm țării cât mai multe policlinici și spitale.” Să stopăm exodul de medici și de asistente.

Câte policlinici și spitale? Ei, câte. Multe, să ajungă la tot natul. Câte un spital nou în fiecare județ și o policlinică la 25 de mii de cetățeni ai patriei.  Cu o marjă de eroare de plus, minus 2%. Ca în sondaje.  În județul nostru ar trebui să apară vreo 15 policlinici noi-nouțe, în timp ce în toată țara va fi ca în remarca aia cu: „Viața bate filmul” Bă, ești prost? Bă, ești nebun? E adevărat, și minciuna e o vorbă, mai ales înainte de alegeri, dar nici chiar așa.

Înțeleg, o găleată, un bax cu ulei, o minge de fotbal, un pliant cu programul Campionatului European de Fotbal, dar parcă poporul ăsta nu e pregătit să-l cumperi în campanie cu o policlinică sau un spital. Și mai știu că niciodată nu-i târziu să promiți și altceva în afară de vesela din plastic  și potolul servit în pungile de 1 leu și jumătate bucata, E adevărat, și minciuna e o vorbă, mai ales înainte de alegeri, dar ce-i prea mult strică. Că, vorba lu’ Gogu, ce-o să ne facem, dom’le cu cu sutele de policlinici, că nici în Germania nu sunt atâtea pe cap de neamț.

Cîrstoiu e constant. El nici nu urca, nici nu coboară în clasament. Cică locul III pentru un neica nimeni, debutant în politică, e mai mult decât onorant. Până la câștigarea alegerilor, pentru că acesta-i obiectivul pe care și l-a propus, încearcă să-l ia peste picior pe omul lui Voiculescu, despre care la un moment dat a spus: „Sunt mai șarmant decât Piedone!” Remarca doctorului, candidat PSD-PNL, s-a dovedit atât de subtilă încât nimeni n-a râs. Nici măcar n-a zâmbit careva din anturajul său. Băiat de cartier, alde Popescu-Piedone i-a dat replica pe loc: „Despre sterilete poate să vorbească oricine, ca să vorbesc în termeni medico-legali”. Și uite așa a mai adăugat câteva procente la zestrea sa din sondajele care îl dau favorit pentru București.

Cel mai probabil, Cîrstoiu se va întâlni astăzi cu Marcelu și nea Nicu Ciucă. N-ar fi exclus ca să-i strângă mâna și să-i mulțumească pentru timpul pierdut alături de ei în aceste două luni. Asta nu înseamnă că îi vor da papucii, cum vor încerca unii să speculeze momentul.  Nu. Îi vor spune să nu-și piardă speranță și că vor păstra o relație de amiciție. Sau, cum i-ar zice Ciolo: „Doctore, te trecem în rezerva noastră de cadre și când o fi să fie, te sunăm noi. Până atunci, însă, rezolvă-ți problemele cu incompatibilitatea și cu declarațiile de avere.”

Apropos de primărie, cică dacă o va câștiga, Piedone promite să deschidă o școală de șmecheri și una de confecționat roabe cu care să-i care pe cei care au impresia că primăria e pentru orice prost.

Această stare de „lasă-mă să te las” i-a pus pe gânduri pe Ciolo și Ciucă. Ba, și-au pierdut și răbdarea. Marcelu a fost chiar vehement.  Între întâlnirea cu șeicii și shopinngul în mall-urile din Dubai, i-a spus verde-n față doctorului: „Bă, clarifică-ți problema cu incompatibilitatea, că de nu căutăm alt candidat. Nu te juca cu noi că nu ține. Nouă ne trebuie un om curat, chiar sărac, dar cinstit. Că asta e lozinca noastră, a PSD: fără furăciuni, șmenuri și alte potlogării.” Cătă Cîrstoiu s-a jurat mai ceva ca în poezia aia cu cățelușul cu părul creț și rața rămasă singură în coteț că e o neînțelegere la mijloc în povestea aia cu firma soției sale. O invenție de-a nu știu cui, cu scopul de a-i bara ascensiunea fulminantă în politică.

La câteva minute după discuția cu doctorul, Ciolo a fost sunat de Popescu-Piedone: „Bă, Marcelule, văd că te-ai luat și tu după Ciucă și declari că nu te încurci cu independenți ca mine. Bine, bă, fie cum zici tu, dar să nu-ți pară rău. Că, știi cum e vorba aia: cine râde la urmă, râde mai bine.” Ciolo n-a mai apucat să spună nimic, că Piedone i-o tăiat macaroana: „N-am timp de stat la povești cu tine. Pe mine mă așteaptă țara și poporul, nu ca pe tine și pe fra-tu Ciucă. Hai, pa, și sună-mă în seara de 9 iunie, când șprițul îl dau eu.”

După discuția asta, Ciolo s-o făcut negru de supărare. Ce tupeu la Piedone! Chiar nesimțire! La întoarcere în țară, i-a povestit lu’ nen-su Ciucă ce i-o zis Piedone: „Nea, Nicule, hai, dom’le, să-l punem cu botu’ pe labe pe Piedone ăsta. Să-i arătăm cine e PCR în țara asta!” Ciucă, căruia de obicei îi pică fisa mai greu, l-a privit cu ochii mari și blânzi, fără să înțeleagă ceva. „Fii atent aici., i-o zis Ciolo. Vorbește tălică cu generalii ăia de la Armată să-l concentreze vreo două luni, începând cu 1 mai, să-l ducă oriunde, numa-n București, nu. Să se învețe minte să vorbească gura fără el. Să vedem atunci dacă mai câștigă alegerile.”

Pe chipul eroului de la Nassiriya a apărut curcubeul, ba chiar a prins culoare în obraji, ochii i s-au umplut de bucurie, apoi și-a deschis larg brațele pentru a-l strânge la pieptul său: „Vino să te pup pe fruntea aia lată și plină cu idei deștepte. Ce m-aș face eu fără tine, Marcelule, ce m-aș face?

Viață grea, mon cherule, viață grea. Să prestezi trei ore pe săptămână (trei!!!) și 15, cel mult, pe lună, pentru 12.000 de lei, plus alte „mizilicuri” bănești, drept bonus, nu e de ici, de colo. Măsura e una corectă. La fel o gândit și Marcelu când i-o spus lu’ Ciucă:

– Decât să ținem ședințe cu doi, trei oameni, mai bine îi trimitem acasă. Că între noi fie vorba, sunt și ei oameni, nu mașini. Nu roboți. Să se bucure de primăvară, să se recreeze în sânul naturii, mai ales acu’ când, vorba cântecelului învățat la grădiniță: Înfloresc grădinile// Ceru-i ca oglinda// Prin livezi albinele// Și-au pornit colinda.

Nea Nicu, care nu-i iese din cuvântul lui Ciolo, l-a asigurat că așa e:

– Ai dreptate, Marcelule, i-ar fi zis nea Nicu. Să se ducă că au și ei nevoie de odihnă. Că m-am uitat la senatorii mei liberali, cât de supți sunt la față, cât de incoerenți sunt la interviuri. E clar, că sunt epuizați fizic, dar și psihic după atâta lucru. În ultimul timp i-am văzut tot mai apatici, lipsiți de vlagă. Nu mai performează, Marcelule, și asta mă îngrijorează. Că dacă ar ieși bătrânul Brătianu din cavoul lui și i-ar vedea… mamă, mamă. S-ar îmbolnăvi instant, nu alta.

– Nu te agita, mon cherule, că și ai mei sunt la fel. Lucrul ăsta l-o observat și bătrânul Iliescu, care m-o sunat într-o noapte, pe la două.

– N-avea somn, săracul de el… Reumatismul, cine știe!

– Stai să vezi ce mi-o zis: «Măi, dragă, Marceluș, că așa mă alintă el pe mine, îmi place cum combați, cum te implici peste tot. Îți admir destoinicia și cerbicia cu care abordezi orice proiect de țară. Repet, îmi placi, dar ți-aș recomanda să-i mai împingi de la spate pe ai tăi că s-au cam lăsat pe tânjală în ultima vreme.» Sincer, chestia cu tânjala nu mi-a picat bine, că tot așa îmi zicea și mie tata să pun mâna pe carte, că de nu ajung covrigar ca nea Costică, vecinul nostru.

Nu știam dacă bătea vreun apropo sau o spunea doar așa, să se fi aflat în treabă la ora aia. Eram în dilemă. Bine, nu în aia literară că, ți-am spus, eu toată viața mea am fost cu covrigii, cu hau, hau, nu cu reviste literare.  Până la urmă, tot bătrânul m-a lămurit ce fusese cu telefonul ăla din miez de noapte.

– Cum așa?

– Că dacă mai merg zilele astea pe la Buzău, să-i aduc și lui câțiva covrigi cu susan, că de ăștia îi plac lui și lu tanti Nina, dimineața la cafea cu lapte.

– Și i-ai adus?

– I-am adus o plasă, de aia cu un leu și cincizeci de bani, dar nu asta am vrut să-ți spun.

– Nu te înțeleg, Marcelule.

– Ce-i atât de greu de înțeles, nea Nicule? După ce m-a sunat bătrânul mi-a venit ideea cu programul ăsta de lucru, în regim hibrid. Că ce e prea mult, strică și, zău, nu vreau, ca peste ani, să ajungă vreunul dintre ei să ne sune noaptea, să-i aducem covrigi sau vreo legătură de ceapă, de la țară. Că acolo te duce politica. Te îmbolnăvește, nu alta.

– Ai gândit bine, Marcelule. Că boală grea ca surmenajul ăsta nu e nimic pe fața pământului

.

Am avut o școală, una dintre cele mai performante din Europa (cu siguranță că mă vor înjura mulți), și au venit unii,  au uns-o cu slănină s-o mănânce câinii. Cu bun-simț, câinii n-au mâncat-o, dar s-a ales praful de ea. Am avut și o agricultură, și iar vor spune unii că aberez, cu producții mari la grâu, porumb, floarea soarelui și ce s-o mai fi cultivat la vremea aia, cu zootehnie, sistem de irigații în care unii, frați cu ăia care au trimis la topit industria, care, să ne înțelegem, nu era a lui Ceaușescu, și-au băgat picioarele, distrugând tot ce le-ar fi amintit despre regimul comunist.

Ce avem astăzi? Uzine, combinate, mine închise ori puse la pământ, sate triste și golite de viață, bătrâni îngenunchiați și condamnați de neputința celor care conduc România de 34 de ani, copii orfani, cu părinți în viață, tineri ce halăduiesc în Europa celor bogați. Și ce mai avem? Avem printre cele mai mari prețuri la produsele alimentare din Europa, importăm tot ce altădată produceam grație „prăpăditelor” de CAP-uri și IAS-uri, și fabrici de mezeluri. Importăm anual 500 de mii de purcei, în mare parte din Ucraina care e în război, pentru că scroafele noastre s-au făcut afurisite și nu mai vor să se reproducă.

De parcă toate astea nu ar fi fost îndeajuns, vin cei de la Autoritatea Națională Fitosanitară și spun că, în urma controalelor și analizelor de laborator, au constatat că spanacul, ceapa verde, mărarul și pătrunjelul conțineau reziduri de pesticide cu valori mai mari decât limita maximă admisă. Știam, sau cel puțin așa bănuiam că stă treaba la roșii, ardei ori vinete, că le sunt grăbite coacerea. Sub nicio formă nu mă gândeam ca acest lucru să fie posibil și la amărâtul  ăla de pătrunjel  care dă gust mâncării noastre. Sau la mărarul care, între noi fie vorba, și-a pierdut până și din mirosul de altădată, dar și-a dublat prețul între timp.

Durerea e că, în timp ce noi de mirăm și ne lamentam, pe cei care ne servesc pătrunjel, mărar și alte astfel de produse îmbâcsite cu pesticide, îi dor la bască de controalele astea. Plătesc amenda, apoi o iau iarăși de la capăt, în timp ce noi ne căutăm de sănătate în spitale.