În ziua de astăzi, Gogule, nu mai contează că ești sârguincios, docil, respectuos. S-au dus vremurile alea când pentru astfel de calități erai lăudat la gazeta de perete a instituției, primeai o primă de 100 de lei ori o majorare de salariu. Nu, astăzi, pentru orice fleac, dau buzna peste tine procurorii, mascații, trupele anti tero și te umflă fără nicio explicație. Nu înainte să anunțe televiziunile, presa în general, să te facă de comedie seara la televizor. Cum ar veni, stai cu frica-n sân tot timpul. Trâcnești ori de câte ori auzi sirena poliției ori îți bate cineva în ușă. Cam asta e în ziua de azi viața unuia care chiar ar vrea să facă ceva pentru țărișoara asta, dar nu e lăsat de unii, cum ar fi procurorii ăștia de care îți vorbeam.

Cum a pățit, de exemplu, directorul executiv al Autorității Vamale. Omul ăsta, adică Mihai Savin, a fost numit șeful Vămii la începutul anului, chiar de către Bolo. Nu contează că e liberal sau flirtează cu PNL. Ar fi putut fi pesedist, aurist ori neafiliat politic. Atâta timp cât chiar nea Ilie Reformatorul l-a pus acolo, e clar că dumnealui e un tip foarte capabil și are toate expertizele necesare, că altfel Bolo nu și-ar fi pus obrazul pentru el. Logic, nu? Și cu toate astea, vameșul a fost reținut de procurori. Slavă Domnului, vorba purtătoarei de cuvânt a Guvernului, nu pentru fapte de corupție, ci pentru niște chestii pe care nicio comisie de control intern ar lua-o în seamă. Prostii, doar ca să-l facă de cacao pe bietul om.Și nu o spun doar eu, Gogule, ci și madame Dogioiu, că una e ca un om al guvernului să ajungă la DNA și alta când fapta este doar de competența Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Dureros e că un om cu calități excepționale, cu merite incontestabile și rezultate remarcabile în mandatul său de 40 și ceva de zile în fruntea Vămii, cum bine spune aceeași doamnă purtătoare de cuvânt, a ajuns să fie călcat de procurori. Mama lor de bandiți. Și pentru ce? Pentru ce, Gogule? Că doar n-a furat ca alții să facă averi și nici nu și-a bătut joc de bugetul statului când a venit vorba de cheltuieli. Doar pentru că a semnat nu știu ce ordin de deplasare? Doar pentru atâta lucru să fii acuzat de fals și uz de fals?

Gogule, în ce țară am ajuns, bă, să trăim, dacă până și pentru așa ceva te saltă procurorii?

Nicușor s-a străduit să fie amabil cu toată lumea, inclusiv cu cei pe care nu i-a văzut în viața lui. S-a întreținut cu ei, interesându-se de prețul motorinei și benzinei la ei în țară, cu cât se vinde kilu’ de roșii și dacă nu cunosc un politician de ispravă pe care să-l transfere la București pentru a forma un nou guvern în România. S-a îmbrățișat cu toți, s-a pupat, le-a strâns mâinile, i-a bătut amical pe spate, a spus bancuri, a râs, a glumit, s-a pozat lângă panoul oficial, a ținut microfonul invitaților când aceștia erau intervievați. Dar ce nu a făcut… La un moment dat i-a plimbat prin grădina Palatului Cotroceni, lăudându-se cu English rose, Chimonanthus praecox, Callicarpa japonica, Lagerstroemia indica și, bineînțeles, cu crinii, bujorii, ochiul-boului, talpa-gâștei, garofițele și panseluțele provenite din sera palatului.

Dom’le, fără nicio exagerare, omul ăsta a fost precum titirezul, varianta românească a lu’ Speedy Gonzalez din desenele animate pentru copii. Să-l fi văzut cum râdea ori de câte ori își amintea de poznele făcute în mandatul ăsta, cum le explica ălora tot felul de chestii, desenând în aer geometrice de tot felul, de la linii drepte și frânte, la paralipipede, cercuri și piramide, cum alerga de la un invitat la altul să se asigure că nu le lipsea nimic, dacă se simțeau bine sau aveau nevoie de ceva. „Acolo e bufetul suedez cu produse tradiționale românești, alături e și un snack bar cu băuturi, sucuri, bere, apă minerală. Serviți-vă, nu vă fie rușine. Simțiți-va ca la voi acasă.”, i-a îndemnat Nicușor pe fiecare în parte.

Nici nu-i de mirare că la sfârșitul summitului Nicușor a picat frânt. Abia își trăgea picioarele, iar zâmbetul îi cam dispăruse de pe față. S-a văzut asta mai ales în momentul în care ziariștii l-au întrebat dacă avea să se ducă sau nu la concertul lu’ Metallica, de pe Național Arena: „Am copii acasă, deja stau prea puțini cu ei…” Iată doamnelor și domnilor un răspuns de președinte responsabil, implicat, familist convins (chiar dacă e însurat doar pe jumătate) care nu-și pierde nopțile prin cârciumi și la petreceri cu lăutari, așa cum o făcea Băselu pe vremurile alea cu Elena Udrea în pole position la Cotroceni.

Potrivit libretului, adaptat vremurilor actuale, Nicușor trebuia să traverseze lacul, dar nu înotând lin, grațios, pe sub sălciile pletoase, ca-n poeziile lu’ Bădia Mihai, ci pe poante, pășind pe o sârmă întinsă deasupra apei. Ce regizor absurd, dom’le! Cum dracului să-i ceri cuiva, fie el și lebădoi, să facă una ca asta? Să facă balet, fără să fie asigurat cu sfoară de siguranță? Hai, treacă, meargă dacă ar fi fost încălțat cu teniși sau cipici, dar așa? Că cu poantele alea riști să-ți sucești glezna până și pe loc drept.

Riscurile meseriei pe care, lebădoi, pardon, Nicușor al nost’ și le-a asumat atunci când ne-a asigurat că vom avea în continuare un guvern pro-occidental care transcede celui pro-european. Dar pentru asta trebuie să facă echilibristică, să nu-i supere nici pe ăia, nici pe ceilalți. Să fie echidistant tot timpul, chiar dacă va fi nevoit să facă șpagatul la finalul spectacolului. Altfel spus, nu-i deloc ușor să interpretezi un astfel de rol. Să te huiduie ăia de la galerie, să-ți bată obrazul și alde Bolo, Miruță sau Fritz. Să te ia în șuturi toți cronicarii de pe Facebook și Tik Tok plătiți de agenturile străine. „Bă, oameni buni, bă, fraților, bă, pupa-v-aș tălpile voastre, nu vă mai încordați, bă mușchii și haideți să facem ceva să ieșim din rahatul ăsta în care singuri ne-am băgat. Lăsați dracu’ gâlceava și supărările, că dacă o ținem tot așa, ajungem la anticipate și o să fie vai de curu’ vostru”, a fost replica (singura de altfel) pe care lebădoiul trebuia să o rostească în tot spectacolul.

Și, până la urmă Nicușor a executat șpagatul? Și cum au reacționat Siegfrid, Odette, Rotbart, Odile și celelalte lebede și lebădoi? Bă, sincer, nu știu. Taman atunci m-am trezit și nu am apucat sfârșitul. Da’ la noapte, poate că-l visez din nou și o să vă povestesc mâine dimineață dacă a făcut sau nu șpagatul!

Și dacă o fi, ce? Cum? Să se întoarcă Bolojan în fruntea guvernului de liberali, useriști și unguri? Așa de capul lui? Ca să le arate pesedeilor că el pot orice dacă își încordează mușchii? A, nu chiar așa? Dar cum? Cu binecuvântarea CCR, aceeași care a anulat alegerile prezidențiale din 2024. Adică, să ne fie clar, CCR care l-a stopat pe Georgescu H2O să intre cu ceata lui de panduri în Palatul Cotroceni îi dă acum undă verde lu’ Nicușor să-l confirme pe Bolo din nou prim-ministru. Să continue reformele începute? Și asta, dar mai ales să se țină seama de faptul că Bolo cunoaște mai bine ca oricare altul Palatul Victoria, sala de ședințe, că are un dulăpior făcut la comandă în care își ține laptopul, pix-urile, mapele de ședințe și toate propunerile pentru OUG-uri. Și mai e ceva, cică pulimea s-a obișnuit cu tăieri, disponibilizări, creșteri de prețuri, de inflație, de TVA. Și că ar fi păcat să vină un alt prim-ministru să dea dea totul peste cap. Să întoarcă reformele din drumul lor firesc.

Bă, cu drone deasupra capului, cu sula bruxelleză în coaste, cu vara asta care nu mai vine, cu Nicușor care face show pe unde ajunge și cu scandalul meciurilor viciate de arbitraj în Superliga de fotbal, noi visăm cai verzi pe pereți. Că se întoarce Făt-Frumos din lacrimă, din război, din vacanță, din ce vreți voi, mai înțelept, mai altruist și mai înțelegător. Vă dați seama în ce țară am ajuns să trăim din moment ce până și unui deputat, liberal, îi trece prin cap una ca asta? La cum gândește ăsta, chiar merită să fie făcut cetățean de onoare al Spitalului 9, dr. Obregia!

Și asta nu e totul. Și unii, și alții par pregătiți de opoziție. Constructivă, cum altfel. Să vadă tanti Ursula von den Leyen și tanti Roberta Metsola cât sunt ei de pro-occidentali, vorba lu’ Nicușor, ceea ce e mult mai mult decât a fi pro-europeni, și chiar mai mult și mai semnificativ din toate punctele de vedere. Bolo le-a transmis ălora care au de gând să-i încalce poruncile și să se întâlnească pe ascuns cu pesediștii: „Ascultați ce vă spun: vă rup picioarele dacă aud că vă întâlniți pe ascuns cu ăia. Sau bateți palma cu banditul ăla de la Cotroceni. Vă ologesc, de o să mergeți în cârje și o să vă plimbe în scaunul cu rotile, ca să mă țineți minte toată viața.” Și a făcut o pauză scurtă, și-a încruntat sprânceana și și-a rotit privirea în sala BPN-ului, arătând cu degetul: „Și tu… Și tu… Și tu…” Nu a dat nume, dar toată lumea liberală a înțeles ce era de înțeles.

Și pesediștii ar trece în opoziție (deși ei sunt de ceva vreme acolo), dacă prin gestul lor România ar deveni cu adevărat acea grădină a Maicii Domnului, în care să crească nu doar flori și floricele pe câmpii (talpa gâștii, coada șoricelului, ochiul boului), ci și bucurie, bunăvoire și armonie între ei, așa cum a fost pe vremea lu’ Ciucă și Ciolacu, când împărțeau frățește sandvișul în ședințele de la guvern, după care mergeau împreună la un șpriț. Ar vrea și la guvernare, dar fără Bolojan că, vorba lu’ Olguța de la Craiova: „Ne-am săturat de Ilie ca de mere pădurețe.”

Singurii care spun da guvernării sunt ungurii. Ei nu văd o altă variantă și nici măcar nu-i interesează numele, prenumele, vârsta, locul de naștere, domiciliul, naționalitatea, pregătirea politică, educația ș.a.m.d. a viitorului premier. La UDMR consensul vine de la primele vizite făcute de popoarele migratoare în Transilvania și de la primul schimb de vorbe pe care Decebal l-a avut cu un prunc care păștea marvele pe tăpșan: „Cum te numești, fiu de dac?” „Attila, domnule!” Tocmai de aceea, Corala parlamentarilor conduși de Kelemen Hunor au reluat repetițiile la celebrul cântec, pe două voci: „Noi de acilea nu plecăm, nu plecăm acasă!”

Ce să se întâmple, neică? Ce s-a întâmplat și până acuma. Vorba lu’ Grindeanu: „Va fi viață și după moțiunea de cenzură”. Că se retrag în munți liberalii de unde vor continua mișcarea de rezistență anti PSD? Așa zic unii, dar eu nu cred. Poate useriștii pe care pesediștii nu i-a vrut de la început la guvernare, nu și liberalii. Că sunt gata să mănânce pâine cu ceapă și să bea apă doar o dată în zi și pregătiți până în pânzele albe să-l susțină pe Bolo? Iete, fleoșc. Pe de-o parte, ce nu zice omul la supărare. E ca la priveghi unde despre mort se va vorbi numai de bine. Nimeni nu o să spună despre răposat că a fost al dracului, curvar, hoț, bețivan, șmenar sau mai știu eu cum. Nu, la priveghi ne amintim doar de faptele sale bune, chiar dacă acestea pot fi numărate pe degetele de la o mână.

După ultima lopată de pământ aruncată peste scriul acoperit cu flori, se vor găsi destui să zică în gândul lor: „Viii cu viii, morții cu morții.” Și să ia aminte vorbele unui fost prim-ministru: „Politicienii să negocieze până cad sub masă!” Pe dracu, maitre! Nu poți să-i ceri așa ceva unuia ca Bolo care, între noi fie vorba, poate fi făcut oricum, numai negociator, nu. Să nu crezi că, atunci când a anunțat unitatea de monolit a liberalilor, nu s-a gândit că undeva, într-un ungher al marelui partid, există cineva care o să spună, cu responsabilitatea patriotică izvorâtă din ce trei mandate de premier pe care le-a ocupat în cariera sa: „Nu trebuie să abandonăm guvernarea!” Și ce-o să te faci, dragă Bolo? Că vorbele ăstuia sunt ca pietricica din asfalt care atinge parbrizul mașinii. Și este doar un început care, în cele din urmă, va conduce la înlocuirea acestuia. Să nu crezi că în politică este altfel. Primii care vor cere schimbarea parbrizului vor fi, ai ghicit, Bolo, tocmai ai tăi care te-au pus la volanul mașinii.

Noaptea ce-a urmat triumfului a fost una a bucuriei pentru zeci de mii de oameni care au coborât din tribună în stradă, unde au cântat, au dansat și au petrecut fericiți până în zori. La noi, un post de televiziune și-a început jurnalul dimineții nu cu moțiunea de cenzură împotriva guvernului, nici cu conflictul dintre Iran și SUA, ci cu știrea despre antrenorul magic care a câștigat titlul de campion la fotbal în anul centenarului!

Pentru a evita orice confuzie, este vorba de scudetto pe care Cristi Chivu l-a câștigat cu Inter Milano, nicidecum de centenarul fotbalului din Valea Domanului. Asta, deși Chivu este reșițean, a învățat să dea cu piciorul în minge la Reșița și a plecat de aici, din capitala Banatului de Munte, spre fotbalul de înaltă performanță. Una greu de egalat pentru fotbaliștii și antrenorii români care rătăcesc prin lume în căutare de bani, nicidecum de glorie. Ca fotbalist, a câștigat titluri de campion în Olanda și Italia, ba chiar și Liga Campionilor, și a jucat la mari echipe din Serie A. N-a fost cocoloșit de antrenori și nici alintat de presă cu apelativul de „Prințișorul.” Tot la fel de adevărat, nici n-a frecat bancile de rezervă de la Ajax, Roma ori Inter.

Mulți l-or fi acuzat că de la înălțimea lui de fotbalist și antrenor nu a făcut ceva și pentru echipa la care a pus pentru prima dată ghetele în picioare. Că, slavă Domnului, bani a avut și are, la fel și cunoștințe în această lume plină de fotbaliști mai mult sau mai puțin dotați. Să fi intermediat venirea în Valea Domanului a unor jucători valoroși, să fi susținut financiar echipa să promoveze în superliga României sau să nu fi renunțat la implicarea în organizarea memorialului Mircea Chivu, tatăl său. Măcar în ultimul ceas. În anul centenarului fotbalului reșițean când, în loc să se bucure de promovare, conducerea desființează secții și posturi de antrenori. Îl dă afară pe sensei Nelu Botez, vicecampion european de karate, unul dintre cei mai valoroși sportivi pe care i-a avut Reșița, un antrenor profesionist desăvârșit, posesor al centuri negre 7 DAN, pentru a salva neputința, lipsa de profesionalism și de performanța a conducerii clubului din Valea Domanului, de unde Cristi Chivu a plecat cândva.

Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. Când parcurgi toți pașii spre gloria eternă, cu seriozitate, muncă și respect pentru tot ce faci, este greu, dacă nu chiar imposibil să te lași mișcat de cei care în anul centenarului au făcut de râs blazonul clubului din Valea Domanului.

Pentru mulți, Întâi de Mai trimite cu gândul la sărbătorile comuniste, la spectacolele megalomanice, model nord-coreean, de pe stadioane, la defilarea oamenilor muncii, la tribuna cu conducătorii iubiți, la steagurile tricolore purtate cu mândrie patriotică, la poemele de dragoste nețărmurită închinate tovarășului Nicolae Ceaușescu, erou între eroii neamului românesc, și tovarășei Elena Ceaușescu, mamă iubitoare, om politic și savant de renume mondial, la carele alegorice, la șoimii patriei și pionerii care urcau la tribună, la cincinalele în patru ani și jumătate, la grija partidului față de clasa muncitoare, țărani și intelectuali, la unitatea de monolit în jurul partidului la angajamentele ferme de a construi societatea socialistă multilateral dezvoltată.

Asta pe de-o parte pentru că, Întâi de Mai era și despre serbările câmpenești, micii și berea la sticlă. Neaparat, bere Timișoreana, în sticlă verde. Dacă nu ajungea la toți sau fluxul tehnologic era programat pentru „export”, era bună și berea noastră de Ciclova. Și bere fără mici… Nu mai conta că așteptam în soare (pe vremea aia chiar era soare și făceam baie la ștrand) până te lua cu leșin pentru doi, trei mici. Mulți vor spune că mici mai buni ca ăia n-au mâncat în viața lor. La fel ca berea aia clocită. Și știți de ce? pentru că aveai parte de ei doar de două ori pe ani: la 1 Mai și la 23 August. Și mai era și despre distracție. Avea grijă sindicatul ca de la serbările câmpenești să nu lipsească taraful sau orchestra de muzică populară a întreprinderii, brigăzile artistice și de agitație, competițiile sportive. Ce, mai, sărbătoare în toată regula, cât să fi fost de povestit de la Întâi de Mai, până la 23 August.

Astăzi… Astăzi, nu mai avem sindicat, și chiar dacă o fi, nu se vede. E doar cu numele. Fiecare e cu aia mă-sii. La terasă, în familie, în curte, nicidecum la iarbă verde cu colegii de muncă, prietenii, vecinii și rudele. Nu ne mai bucurăm decât în gând de sărbătoarea muncii și a primăverii, căci dacă povestești cum era altădată de Întâi de Mai, o să te privească toți ca pe un nostalgic al vremurilor de mult apuse. Și cu toate astea, în pofida vremii de afară și vremurilor ce le trăim: „Râde iarăși primăvara// Peste câmpuri, peste plai// Veselia umple țara// C-a venit Întâi de Mai.”

Cum ar veni, mirii se prezintă la ofițerul stării civile, unde vor fi întrebați: „Ce fel de căsătorie doriți? Pe cinci ani sau până când moartea vă va despărți?” Răspunsul va fi dat în funcție de emisfera cu care gândesc cei doi: stânga sau dreapta. „Bă, decât concubinajul, la modă până și la Cotroceni, mai bine modelul de cinci ani.” Corect. O perioadă de probă, timp suficient să se acomodeze unul cu celălalt, să constate dacă mai e sau nu la modă căsătoria din poveștile lui Ispirescu în care nunțile se terminau după trei zile de beție, strigatul darului, manele, dansul cearceafului și constatarea că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Inițiatoarea ideii SRL-ului în cuplu este de părere că o căsătorie pe termen scurt îi responsabilizează pe miroi. Devin mai atenți și mai grijulii la nevoile partenerului, mai echilibrați și mai afectuoși, pe ulița lor va curge lapte și miere (neaparat, de salcâm), flacăra iubirii va fi mai intensă, iar ei mai fericiți chiar și decât Romeo și Julieta când se iubeau pe ascuns.

După cinci ani, mirii, deveniți soț și soție între timp, se vor prezenta obligatoriu în fața ofițerului de stare civilă, care îi va întreba dacă vor sau nu să mai continuie căsnicia. Dacă da, vor redacta un act adițional la cerificatul de căsătorie, după modelul contractelor comerciale. Cică, dacă o iei de la capăt, e ca și cum ai simți din nou fluturi în stomac, cu precizarea că devii mai responsabil, mai grijuliu, mai echilibrat, mai afectuos. Dacă nu, își vor strânge mâinile, își vor mulțumi unul altuia pentru că s-au suportat atât amar de vreme, apoi, ura și la gară. Simplu ca bună ziua. Ce să te mai chinui o viață întreagă plină cu scandal, cu bătăi, cu infidelități, cu postări pe Facebook, când poți rezolva totul din condei.

Asta ne mai lipsește în România, că în rest avem de toate!

Ăia trec Tisa sau culmile munților cu baxuri de mahorcă ieftină, iar ai noștri au grijă ca țigările să ajungă la fumători. Și relațiile bancare s-au multiplicat și diversificat în ultimul timp, dovadă fiind numărul mare de Volodimiri care se strecoară în România ducând cu ei saci cu euro, dolari și alte valute. Cei care își țin la ciorap economiile, preferă concediile la marea noastră, unde și acolo există cluburi pentru cheltuit bani pe plăceri lumești, inclusiv  păcănele și fetițe dulci ca-n București, care n-au noroc să-și găsească un job într-o fabrică de confecții sau o întreprindere de mecanică grea.

Una peste alta, civilii de la nord de Maramureș și Suceava, par să o ducă binișor, dacă nu chiar bine, lucru ce nu se poate spune și despre soldații care luptă cu dronele, tancurile, rachetele și damful de vodcă ce răzbate din tranșeele rușilor. Exasperați de războiul care nu se mai termină și de mirosul ăsta de samagon, un fel de țuică de-a noastră fiartă în cazanul din fundul grădinii, pe care îl simt din plin atunci când bate vântul dinspre est spre vest, acești sunt cu moralul la pământ. Au încercat generalii să le spună că după terminarea războiului îi așteaptă acasă CEC-uri cu milioane de grivne, mașini la poartă și alte surprize, dar degeaba.

Pe fondul ăsta al disperării, al pierderii încrederii în propriile forțe, Zelenski l-ar fi sunat pe Nicușor:

– Salut!

– Salut!

– Ce faci, bătrâne, cum e vremea la București?

– Cum să fie… Alaltăieri a cam bătut vântul, ieri, pe la amiază, a plouat. Acu văd că se înseninează…

Zelenski amuzat

 – Bă, Nicușoare, nu asta am vrut să știu. Dacă bate vântul sau nu. Tu, ce mai faci, cum te împaci cu Bolojan, Grindeanu și Fritz

Nicușor râde

– Păi… ăăă… (râde) eu… așa, eu… am fost în Cipru

– Păi de asta te-am și sunat, că mi-ai plăcut că i-ai binedispus pe toți cu felul tău de a fi. Cu glumele tale.

– Serios? Chiar ți-a plăcut sau doar zici așa…

– Nicușoare, tu chiar așa părere proastă ai despre mine? Dacă ți-am spus că mi-ai plăcut, atunci așa e. Doar nu suntem copiii.

– Mulțu, Volodea, mulțumesc. Mă bucur dacă… Cum să-ți spun… Adică…

– Da, mi-a plăcut mult, de fapt, ceea ce faci tu, nu e în stare oricine.

– Ce fac eu? răspunde Nicușor râzând.

– Da’, câte nu faci, Nicușoare. Faci omul să râdă, să se simtă bine, să nu se mai gândească la nu știu ce probleme…

– Nu mi-am dat seama. Sincer. Eu așa sunt de felul meu. De când am fost mic am tot râs chiar și fără rost și a fost bine. Râdeau toți de mine, și eu eram fericit. Bine, dar cu ce te pot ajuta Volodea? Că nu m-ai sunat de flori de măr.

– Cum le știi tu pe toate, Nicușoare. Uite, te-am sunat să mă ajuți într-o treabă, iar dacă accepți îți rămân veșnic recunoscător.

– Dacă se poate să te ajut, cu drag o fac…

– Nicușoare, te rog frumos să-ți iei o săptămână de concediu de la Cotroceni și vino în Ucraina.

– Ce să fac, Volodea, în Ucraina?

– Să te duci pe linia frontului…

Moment de pauză. Nicușor nedumerit.

– Să le ridici moralul soldaților noștri, la fel cum o făcea nu știu care regină a voastră în primul război mondial.

– Tu vorbești serios?

– Da! Ai din partea noastră masă, casă, un pachet de țigări la zi…

– Țigări, nu, că nu fumez…

– Bine, fără țigări. O sticlă de votcă…

– Nici votcă. Suc, da.

– Cola la 2 litri?

– Nu Cola că are mult accid și prea râgâi și îmi vine pe nas.

– Deci, accepți?

– De dragul UE, NATO și al tău m-aș prinde, dar n-am mai făcut niciodată așa ceva. Și nici nu aș ști ce să spun, că doar n-o să stau doar cu mâinile în sân.

– Nu-ți fă griji, comportă-te normal: râde mereu, dă din mâini, uită-te după ciori, bate pas de defilare pe lângă covorul roșu, fă-te că dai mâna cu ei. Dacă faci asta, sunt convins că îi vei face să râdă, să lupte cu alt moral, încrezători în forțele lor.

-Nu știu ce să zic. Să mă mai gândesc, că știi cum e…

-Gândește-te și dacă faci asta pentru mine, îți promit să te fac cetățean de onoare al Kievului.

-Vorbești seios?

-Ce dracului, bă, așa mă știi tu pe mine?

Gata, dați cep la butoiul cu vin, încingeți grătarele, chemați lăutarii și să înceapă petrecerea. De astăzi, România e a voastră. Doar a voastră. Pohta ce-ați pohtit, reformele vă așteaptă să le transformați în fapte, proiectele de țară în istorie. În loc de asfalt, să curgă lapte și miere în toate hârtoapele de pe întinsul patriei noastre dragi. Gata cu șobolanii, umpleți cămările cu bucate alese, să ajungă la tot norodul pe care îl stimați, îl iubiți și pentru care vă spetiți zi de zi, ceas de ceas. Dați-vă mâinile, uniți-vă inimile și gândurile, puneți-vă inteligența la bătaie, împărțiți-vă sandvișul cu care veniți de acasă, uitați de cașcavalul la care tânjesc toți cei care ajung acolo sus. Prindeți-vă în hora bucuriei, cinstei și corectitudinii, amintindu-ne de hora aia mare de la Focșani, cea cu strigături: „Iarba rea din holde piară, piară hoția din țară și între voi să nu mai fie decât decât zâmbet și armonie.”

Și acum, fraților, puneți mâna pe lopeți, târnăcoape, canciocuri, mistrii, înălțați schele, macarale care râd în soare și faceți țara boboc. Așa cum ați visat, ați promis și v-ați dat cuvântul de onoare, dar n-ați putut din cauza lu’ alde Grindeanu, Manda și Olguța. Aveți acuma ocazia să ne arătați ocazia cât de corecți și cinstiți sunteți. Faceți ce știți voi mai bine, că de-ai sunteți deștepți și sunteți unde sunteți, dați-vă peste cap, faceți tumbe, dansați la bară ori pe sârmă. Treaba voastră ce faceți, pe noi nu ne interesează decât să ne faceți mândri de voi. De azi nu mai aveți nicio scuză, oaia neagră a turmei a ales să pască în altă parte, lăsându-vă pe voi cu pășunea cea mai grasă și mai gustoasă.

Ole, ole, ole, PeSeDeu’ nu mai e!