Filmulețul acesta îi vine mănușă lui Romeo Dunca. Romi al nostru are toate motivele să exulte. Parcă îl văd cum se va exprima academic în cercul său de camarazi și de susținători pe Facebook: „ce v-am spus eu, uitați-vă cum a ajuns spitalul ăsta de când e condus de două panarame triste.”. Ce dacă imaginile prezentate sunt vechi, de anul trecut, din august? Acum e un bun prilej de a o demite pe Stancovici din funcție. Speră ca lumea să fie de partea lui. „Bă, ce om milos e Dunca ăsta! Ce om drept și de treabă.”

În principiu au dreptate. Imaginele alea sunt revoltătoare. Este inadmisibil să se întâmple așa ceva într-un spital, fie el și din Reșița. Așa că merită scandările „Jos managerul!” „Jos Stancovici!” , plus alte strigături de acest gen. Totul pentru binele colectiv, al pacienților și al celor care se cred jupâni. Apropos de filmulețul ăsta, dacă el a fost făcut în urmă cu un an, de ce dracului apare abia acum? De ce nu a fost postat atunci, în august, sau în septembrie, cât era cald și de actualitate? Nu așa ar fi fost logic și de bun simț? Nu zic că cineva ar avea abia acum interesul să-l scoată pe tarabă, că nu era momentul să se afișeze cu el anul trecut. Doar mă întreb, nimic altceva.

A, era să uit, cică, atunci când a fost făcut acest filmuleț în Secția Oncologie, managerul spitalului nu era Alina Stancovici cum își închipuie chibiții lui Romi, ăia care îi dau like-uri și share-uri și îi trimit emoticoane cu bezele. Din 21 iulie și până  în 19 septembrie aceasta a fost suspendată din funcție de același Romeo Dunca. Așa că, Romi, nici de data n-o fost să fie cum vrei tu. S-o dai în gât, să ne arați cât de grozav ești. Sapă și vezi cine conducea spitalul la vremea aceea. Și nu dispera, puiucule, până la urmă îi găsești altceva Alinei. Fii liniștit!

Muma Ursula ne îndeamnă (și pe noi românii, că de aia suntem în UE) să renunțăm, începând din 2025, la WC-urile clasice și la sulul de hârtie convențional și să ne cumpărăm toilette japoneze, care, după ce facem pișu și caca, ne spală și ne usucă cu aer încălzit acolo unde până și împăratul o face cu mânuța lui. Cică, e mai ecologic așa și mai sănătos pentru noi. Ajutăm planeta să se dezvolte armonios. Îi dăm naturii un alt sens. Îți stă mintea în loc, nu alta.

Ei, asta da revoluție la 140 de ani de la inventarea hârtiei cu miros de fructe de pădure, dar ce te faci Ursulo, fata mea, cu cei care respectă tradiția și mediul curat de la Burebista încoace? Că ăia de când se știu s-au șters la cur cu frunzele de brusture, vara, iar iarna cu glodu’ de la porumb, și n-au mai murit, bașca au ținut mediu sănătos, vesel și vioi. Pe ploaie, pe vânt, soare sau vreme rea ei se mergeau săracii în fundul grădinii și se ușurau ecologic, păsatrând comuniunea cu natura. Cum să-i faci pe ăștia acuma să-și cumpere toilette japoneze, că ei săracii n-au nici apă de băut trasă în bătătură? Cum să le spui ăstora că ziarul tipărit e pentru citit și nu pentru șters la cur, când ei cu asta a crescut?

În concluzie, peste doi, trei ani, hârtia igienică va deveni marfă de contrabandă, iar cei care vor fi prinși cu așa ceva, acasă, pe drum, la birou sau mai știu eu unde, riscă amenzi de până la 10 mii de euro rola  (în funcție de culoare, straturi și miros). Așa vor ăștia a lu’ tanti Ursula. Prin urmare, cumpărați-vă din timp toilette japoneze, la doar 1.000 de euro bucata, și nu mai stați pe gânduri căci, mare dreptate are Ursula noastră cam are dreptate: vremurile s-au schimbat și nici bășina nu mai e ce-a fost odată! Și, atunci, ce nevoie vom mai avea de hârtia asta igienică după un prânz cu greieri și lăcuste la grătar și cu niște viermișori de făină la desert? Logic, nu?

Astăzi, pentru celebrarea acelui moment de înaltă trăire locală, Ghiță Românu, retrogradat între timp la funcția de consilier al viceprimarului, grație raportului de integritate al ANI, se dă din nou cocoș. Cocoș moțat din rasa Paduana. Într-o zi de weekend, mai, mai să ia la poceală pe un localnic care a avut proasta inspirație de a filma cu telefonul minunatele realizări ale administrației liberale. Între noi fie vorba, cea mai mare realizare a ultimilor 15 ani la Anina este demiterea din funcție a primarului Românu! Nervos că nu-și băuse cafeluța la ora aia, don Ghiță l-a pus la punct cu câteva vorbe pe care nici măcar minerii lu’ Adi Burlui su Miron Cozma nu le-ar fi rostit vreodată: „cu mine n-ai nicio treabă, nesimțitul dracului. Vezi-ți de treaba ta!” Tradus, „stai pe curul tău până ți-e bine. Că ce dacă nu mai mi-s primar, că tot eu conduc primăria.” Noroc cu influencerul că s-a prins de mișcarea ce urma s-o facă fostul edil și s-a eschivat la timp, că altfel, cine știe ce ar fi ieșit.

Bine, acum să nu credeți că don Ghiță l-ar fi lovit. Da de unde, ’mnealui e un tip educat, rafinat, plimbat în lume, printre politicienii cu ștaif. La el codul bunelor maniere e ca Abecedarul la copiii de clasa a I-a. Nu se coboară el la rahaturi de genul ăsta, mai ales acum când e consilierul viceprimarului. E adevărat că, în loc să dovedească că e genul de slujbaș umil, care cară geanta șefului, mai face câte o boacănă ca astea două. Din reflex și cu speranța că se vor întoarce vremurile alea în care era, și în acte, barosanul, barosanilor din Primăria Anina.

Don Ghiță, cu apucături de genul ăsta, nu cred că mai pupi așa ceva. Nici dacă or da ăștia o dispensă să mai poți candida la primărie. Ce-a mâncat gaia, e bun mâncat, iar matale ești trecut, chiar dacă continui să te dai cocoș din rasa Paduana.    

Și de data asta tot despre pensii a fost vorba, dar nu despre cele ale populimii, ci despre cele speciale. „Bă, omule. Mi s-a urcat tensiunea și a crescut instant glicemia când l-am auzit pe Guran de la liberali că ăștia de la armată au pensii de subzistență. Noroc că am avut în casă niște hapuri de inimă, că altfel sunam la Salvare. Că ce, 4.000 e pensie cu care poți să trăiești? Că o făcut el un calcul, o adunat pensia cea mai mare cu cea mai mică și până la urmă i-a ieșit o medie care este fix 4.000 de lei.”  Calm, i-am replicat: „O fi zis-o la bâză, Gogule, să te enervezi tu și ai tăi care stați toată ziua la postul ăla de televiziune la care fiecare știre e dată ca și break news.”

Atâta i-o trebuit, de parcă eu i-aș fi spus ceea ce auzise el la televizor și nicidecum senatorul Virgil Guran. „Bă, dacă 4.000 de lei e pensie de subzistență, deși minte cu nerușinare senatorul lu’ pește prăjit, că în realitate ea e mult mai mare, atunci a mea de nici 2.000, cum e, bă, nană? Eu asta l-aș întreba pe senatorul ăsta, a mea și a lu’ vecina, cu 17 mii de-ai vechi după 35 de ani lucrați la făbrică, în frig și mizerie, cum sunt? Că după ce îmi achit  angaralele, nu-mi ajunge două săptămâni. Eu pot să trăiesc  din 2.000 de lei, ei nu?”

Ce să-i fi răspuns? Că Guran ăsta sărise să-l apere pe nea Nicu Ciucă, șeful lui de la partid care se jură pe bătăliile purtate în Irak și Afganistan că pensia lui e de serviciu, nicidecum specială? Are și el obligații și interese de grup, ca să nu zic de gașcă, că prea sună urât, deranjând scărița și nicovala din urechea dreaptă. Toate astea le știe și Gogu. Și atunci? Vă spun eu cum stau lucrurile: de fiecare dată când se enervează, Gogu simte nevoia să bea un tăriu la cârciuma din colț. Așa ar fi făcut și de data asta, doar că trecuseră alea două săptămâni de la primirea pensiei. Și-a întors buzunarele pe dos și a ridicat umerii: „dacă n-m, n-am”.

M-a pufnit râsul și i-am zis: „hai, bă, Gogule, dai eu o votcă sau un rom, că la mine mai sunt trei zile până mi se termină pensia, după care ne rugăm de plutonierul Grigore, că ăsta are pensie de subzistență, nu ca ale noastre.”

Și ca niște bărbații ce se cred, abia au așteptat să ridice mâinile. Dacă punctul 1 din lege (ce mai contează care), coroborat cu litera d) din legea cealaltă ar fi permis, băieții ar fi ridicat nu o mână, ci două. Nu-i așa don Bașag? Bă, Vio, tot am vrut să te întreb, dar n-am făcut-o de bun simț, ce cauți tu, bă, în CA de la spital? Știu că te pricepi la multe, dar la spital, zău, dacă aș fi crezut vreodată. Te știu un om serios, cu toate cele pe casă și când în colo tălică zumzăi peste tot unde e miros de mai știu eu ce și de ronțăit ceva. Mai odihnește-te și tu, că te-ai fi săturat de atâta muncă. Zău, așa. Dar dacă nu poți, nu vrei să vii și la Subiectiv sau Express de Banat? Ești de acord? Mă bucur, dar să știi că la noi se muncește nu se trage pisicu’ de coadă ca în ședințele voastre din Consiliul Județean!

Iar tu Romică, tată, ești mare și tare. Ce, mai, când ți se pune pata pe cineva nu te lași până nu-l execuți cu simț de răspundere după principiul: „ori la bal, ori la spital.”. Pentru asta nu-ți trebuie prea multă inteligență. Important e să faci ce trebuie, că bine e mai greu în ziua de astăzi, dacă nu chiar imposibil în cazul tău. Știi ce zic?  Pe Alina ai executat-o și a doua oară. Radiezi de fericire, ca și copilul pe care îl lași să facă păpălaică la groapa cu nisip. Nu te-ai învățat minte și văd că nimeni dintre ai tăi nu te-au tras din mânecă să-ți spună: „Ogoaie-ce, Romi, că ai luat-o rău de tot pe arătură.”. Peste două luni parcă văd că se întoarce Alina în spital și atunci o să începi să te vaieți ca o babă, pardon, precum Milică Constantinescu care recunoștea că pierduse la scor de forfait în disputa cu sistemul. Dar pe tine nu sistemul  o să te dea gata, ci pretenașii care stau pe margini și-ți fac galerie ca la fotbal: „Hai, Romeo, nu te lăsa la cârnații ăștia, arată-le cine-i jupânul!” Iar tu, tu Romeo, nu te lași. Că atât te duce capul, să te cerți cu toți, inclusiv cu ai tăi din PNL.

Acum că ai scăpat de Alina, apucă-te de treabă, Romeo. Sunt convins că în până se întoarce dumneaei, vei face minuni la spital, vei reduce arieratele la jumătate, vei înlocui acoperișul de la Staționarul II, vei termina clădirea UPU, vei înlocui bordurile și teii din curtea spitalului, vei planta panseluțe, vei vopsi gardul cu mânuțele tale, vei aduce tomberoane noi, printr-un proiect european, și câte și mai câte. Pentru că tu ești Romeo, cel mai fiabil, adorabil, amabil și sustenabil dintre toți președinții pe care i-a avut acest județ. Ești șaiba fără de care piulița nu s-ar simți niciodată confortabilă.

Ascultă la mine, puiucule, Umbrărescu ăsta e cu morcovul la cur de când te-a văzut în clipul ăla cu drumul de la Zorlenț. Poza aia îmi amintește de Arnold. El, în Terminator, tu, în Asfaltator 2. Dar nu mai este mult până vei face rocada mare cu Umbrărescu și tu vei fi atunci number one. Bine, Arnold nu a apucat să se fotografieze cu Firicel din Las Fierbinți, ca să devină celebru ca și tine, dar pe undeva CV-urile voastre se aseamănă, cu deosebirea că el întâi a jucat în film și apoi a ajuns guvernator, pe când tălică ești și președinte (tot un fel de guvernator), și actor pe Facebook în același timp. Altfel spus, avantaj tu.

Bă, Romică-Asfaltator 2, ce ești tu, mă bucur nespus că le-ai dat o lecție pesediștilor, asfaltându-le drumurile din comune. Un gest extraordinar cum numai un om cu caracterul tău era în stare de așa ceva. Le-ai dat o lecție de viață, aș putea spune, lu’ Mocio, Hurduzeu și Popovici. Ai riscat să trezești mânia liberalilor, să pierzi câteva voturi (cinci, șase, nu contează), doar să-i vezi fericiți pe primarii pesedeului. Bine, din ăștia 8 kilometri de drum 6 sunt asfaltați la Zorlenț, acolo unde primarul e liberal,, dar ce mai contează că mai rămâne diferența până la 800? Doi metri să fi asfaltat în comunele conduse de pesediști și tot ar fi fost ceva. Bravo, bă, ești tare!

Și încă ceva, Romi. Bă, cu poza aia le-ați închis gura zvonacilor și bârfitorilor, cum că tu și Nelu Popa sunteți certați cu don președinte Vela. Câtă nesimțire la ei, ce oameni răi, bă, puiucule. Cum să spună, bă, una ca asta? Nu le-ar fi rușine obrazului  să scornească numai minciuni? Să spună că don președinte o zis aia și aia despre voi, iar voi la rândul vostru l-ați vorbit de rău, când se vede pe voi în poza aia că sunteți ca frații? Nu știu cum de îi mai rabdă pământul, Romi, că s-or înrăit unii, de au ajuns să le fie greață chiar de ei înșiși. Bine că v-ați pozat, să vadă tot natul că sunteți o echipă și că cu tine în frunte vom avea drumuri asfaltate multe!

Apropos de drumuri, vezi că la ieșirea din Reșița spre Lupac sunt câteva gropi pe dreapta, cum te duci încolo, câteva pe stânga cum vii, și câteva pe mijloc. Când ai timp, asfaltează-le, apoi trage-ți o poză și pune-o repede pe Facebook, că așa face un adevărat Asfaltator. Hai noroc și succes Termina… Scuze, Asfaltator 2!

Căci, ce altceva pot însemna insultele și jignirile aduse managerului Spitalului Județean de Urgență Reșița, Alina Stancovici, și directorului financiar, Adina Miloș? Să le faci țațe și panarame triste care au ajuns să conducă spitalul (în urma unui concurs), e prea mult. Este ghiolbănie sută la sută. Nu ca și atitudine de șofer de Buceagă, ci ca om, că de gentleman nici nu poate fi vorba. Bă, Romică, când ajungi să faci astfel de afirmații, nu lovești doar în obiectul primar al muncii tale, manivela, cât mai ales în instituția pe care o conduci. În Consiliul Județean Caraș-Severin, cea mai importantă instituție din județ. Sau, cel puțin așa a fost până la venirea ta la conducerea ei. O instituție pe care ai transformat-o într-o Buceagă, pe benzină, model SR 113.

Dincolo de faptul că te vei alege cu alte două plângeri la Parchet, bă, Romi, nu înțeleg un lucru. De ce tace bă, partidul pe care îl reprezinți în fruntea CJ? De ce nu iasă bă, nimeni din PNL cu un comunicat în care să-și ceară scuze în numele tău, dacă tu nu ești în stare să o faci, pentru jignirile aduse celor două femei? De ce tolerează, bă, toate chestiile astea și nu se delimitează de ele? Asta nu înțeleg. De ce tac, bă, Romi, organizațiile alea neguvernamentale de femei? Sau ăia care îți dau like-uri pe Facebook. Că aici nu mai e vorba de lupta ta cu Hurduzeu, Mocioalcă sau Popovici, ci de nesimțire. De ce tac doamnele din partidul tău, din Consiliul Județean? De unde atâta lașitate? Doar pentru păstrarea locului de muncă? Ele chiar nu înțeleg că mâine, poimâine vor urma la rând și vei face cu ele exact ce faci astăzi cu Stancovici și Miloș. Dacă e așa, înseamnă că nu te cunosc…

Nervos din cale afară, m-a abordat de cum m-a văzut: „Bă, nene, tu ai auzit ce-or făcut ăia de laUEFA?” M-am prefăcut că nu știam: „Ce ne-o făcut, Gogule, ne-o băgat cumva în grupa a II-a valorică?” „Ne-a băgat pe dracu, de aia nu mai pot ei că jucăm noi cu Andora!” Am continuat să fac pe prostu’: „Lămurește-mă, Gogule, că la ora asta nu-s în stare să gândesc.” După vocea se vedea că era de-a dreptu’ tulburat. Aproape că se bâlbâia de nervos ce era. „UEFA asta le-a aprobat ungurilor să vină pe stadioane cu steagul Ungariei Mari.”. Am încercat să-l liniștesc: „Și eu ce să fac, bă, Gogule? Să-i sun pe ăia de la UEFA? Să-l bag în mă-sa pe ăla care a făcut asta? Aș face-o, dacă aș cunoaște pe careva pe acolo, dar așa…” Îl simțeam cum clocotea sângele în el: „Nu, bă, nene, nu-ți cer una ca asta și nici măcar să vorbești cu Burleanu, de la Federație, prietenul lui Vio Lolea, dar poți să-l suni pe deputatul ăla de la UDMR, că matale îi cunoști pe ăștia din politică. Și întreabă-l dacă e adevărat cu steagul Ungariei Mari, că la vreo ședință de-a lor o fi vorbit între ei, ce și cum. El ce părere are, să ne spună și nouă ce gândește în legătură cu asta. Dacă nu vrei să te interesezi, îi sun eu pe ăia de la UEFA și să vezi ce fac cu ei, fir-ar mama lor…”

Bă, Gogu ăsta cu cât îmbătrânește, cu atât dă mai mult în mintea copiilor. Păi cine l-o văzut, bă, pe Kelemen Attila ăsta de când e el deputat de Caraș-Severin? Că n-o ținut o conferință de presă în doi ani și jumătate. Una, bă, măcar una. Nu că alții s-ar fi omorât cu chestii de astea. Cred că nici ceilalți parlamentari cărășeni nu știu cum arată Attila la față. Se întâlnesc pe holurile de parlament și se întreabă unii pe alții  de unde sunt, că ei nu se cunosc. Asta ca să înțelegeți cum  stă treaba cu aleșii noștri. Și apoi, ce să știe Kelemen Attila despre UEFA, dacă  el habar nu a avut, când a venit prima dată la Reșița, câte orașe are județul nostru. Orașe, nu municipii, comune sau sate. Dacă îl întrebai de astea, cu siguranță își prindea complet urechile. Poate că între timp le-o fi învățat, dar în 2020 nu le știa.

De la discuția noastră și până am ajuns acasă, la televizor s-a dat știrea că UEFA nu permite așa ceva pe stadioane. Că, de fapt a fost un fake news, nimic altceva. Pe dracu fake news, de ce nu recunoașteți, bă, că v-o sunat Gogu și v-a făcut ca pe dracu?

Repet, după poza cu Firicel, puiucu’ ne dă de înțeles că a început repetițiile, chiar dacă nu există un scenariu precis în acest sens. La așa ceva se pricepe de minune. Iată o scenă demnă de realitatea locală, la care am fost martori.

Romi către directorul financiar al Spitalului Județean de Urgență Reșița, Adina Miloș:

– Mințiți cu nonșalanță!

Adina Miloș, replică promptă:

– Nu eu mint, haideți să spunem adevărul.

Romi, extaziat:

– Mințiți, mințiți, mințiți! (De trei ori, ca să știm o treabă)

-Nu vă dau voie să mă mai jigniți. M-ați făcut proastă, m-ați făcut cum va venit la gură, Gata, nu vă mai permit. Punct.

Dar ți-ai găsit? Romi continuă să-și joace rolul în loc să se întrebe: „Ce caut eu în funcția asta?”

– Doamnă, este incredibil cum puteți să mințiți. Sunteți o mincinoasă. (Romi o spune radiind)

Dar nici directoarea nu se lasă. Și bine face.

– Dumneavoastră sunteți un mincinos, nu eu.

Wow! Chiar așa?

– Incredibil, nu știți să citiți mail-ul instituției pe care a fost făcută adresa.

Dă-l dracu de email, mă amuz și eu de pe margine!

– Domnule președinte… (Directorul financiar nu mai apucă să continue)

Romi continuă imperturbabil:

– Sunteți o mare mincinoasă! V-am prins cum ați diminuat datoriile spitalului. Incredibil pe mâna cui a ajuns spitalul!

– Nu mă mai jigniți. Și dumneavoastră sunteți un mincinos. Cel mai mare al județului. (Na, că te-o mâncat în cur, puiucule. După ce Crina te-o făcut ghiolban, vine și directoarea și ți-o zice de la obraz!)

Puiucul se ridică și părăsește platoul. Din pragul ușii, întoarce capul și privire (aproape ca și Robert de Niro în filmul ăla cu mafioți)

– Sunteți o mare, mare mincinoasă.

După aceste replici memorabile, nici că mai contează scenariul după care ele s-au derulat. Săptămâna viitoare urmează actul II, scena I din piesa „Dacă scandal nu e, nimic nu e!” la sfârșitul căreia Romi va anunța că  rolul  principal, cel al managerul spitalului, Alina Stancovici, va fi interpretat de altcineva. La fel și al Adinei Miloș. Până când? Până când instanța va hotărî!

Vezi că se poate, puiucule? Dacă vrei se poate orice. Chiar și să răstorni munții, să faci din ei dealuri ori câmpii, după cum ți-e interesul. În cazul tău, interesul e să păstrezi munții la locul lor, că dacă i-ai răsturna precum în zicala străbună, cine s-ar da cu schiurile la câmpie? Tălică ai gândit bine și deștept, că iarna îți intră în jeb banii de la dat cu schiurile și sania, iar vara de la bicicliștii atrași de frumusețile și prețurile cu care sunt taxate plăcerile pe munte. Poa’ să zică orișice ăia care n-au loc de matale (nu-i mai amintesc, că m-am săturat să o fac) și care o tot țin că nu-s drumuri ca-n palmă în județ. Sau că spitalul județean e vai de mama lui. Apropos de spitalul județean. Când ai de gând să le dai banii ăia, 14 milioane de lei, veniți pe barba lui Hurduzeu, pentru plata arieratelor? Când? Că acu’ se fac trei luni de când Hurduzeu a depus amendamentul la legea bugetului, și tu nimic. Ce dracu’, bă, Romi, tocmai acuma dai cu mucii în fasole când e să te laud și eu?

Dar să revin la premiul ăla de excelență. Am scris și eu despre el. L-am consemnat ca pe un eveniment, dar tu nici măcar nu ai băgat de seamă. Nu că m-aș fi așteptat să mă suni, să-mi mulțumești, dar un semn de atenție puteai să dai și tu. Sigur, nu te așteptai ca tocmai eu să scriu. Te înțeleg. Bă, când meriți, meriți, iar când nu… Asta e.

Ține-o tot așa, Romi, că ești pe drumul cel bun. Nu pe alea județene plin de hârtoape, ci pe cel hărăzit de ursitoare la naștere. Pe cele județene, pentru care populimea te înjură zi de zi, dă-le dracu, concentrează-te pe munți, că, vorba aia, nici Dumnezeu nu le-a făcut pe toate într-o singură zi.

Sigur, melodia asta nu era făcută nici pentru ritmuri de Cha, cha, cha și nici de rock and roll, ci era acompaniată de aplauzele ritmate ale asistenței: „Ceaușescu și poporul” ori „Stima noastră și mândria, Ceaușescu-România.” Pentru vremurile alea, era ceva fantastic și înălțător pentru unii, aberant și patriotard pentru alții. Minciuna devenise un leit-motiv și fiecare colectiv de oameni ai muncii, fiecare întreprindere socialistă și fiecare cooperativă agricolă de producție raportau realizarea cincinalului în patru ani și jumătate.

Astăzi, lucrurile în România capitalistă a lu’ neica Iohannis s-au schimbat. Nu mai vrea nimeni cincinalul ăsta (că vezi unde ne-a adus!), dar ideea legată de muncă s-a păstrat. Fără întreceri și angajamente ca pe vremea lui Ceaușescu, ci cu reducerea programului săptămânal de lucru. De la cinci zile, la patru. Sigur, cu păstrarea salariului negociat. Și, dacă s-ar putea, cu ieșirea mai devreme la pensie cu trei, patru ani!

Bă, ești nebun? Bă, ești prost? Cum să faci, bă, săptămâna de lucru de patru zile, când noi nu suntem în stare nici în șapte zile lucrătoare să astupăm niște amărâte de gropi din asfalt? De peste 30 de ani de chinuim să ducem o autostradă dintr-un capăt într-altul al țării și nu reușim. Dacă facem asta, se duce dracu de tot munca în România. Că după datina străbună, jumătate din ziua de luni o petrecem povestind ce am făcut în weekend, marți și miercuri ne socotim unde plecăm la sfârșit de săptămână, iar joi, prin tradiție, e zi scurtă. Și de muncit? Ne mai trebuie muncă? S-au dus vremurile alea în care Ionică și Mărioara erau îndemnați să se prindă în horă, frate, să facă cincinalu-n patru ani și jumătate!