Șică Mandolină e necruțător. Pe când îl consilia la Cotroceni, ar fi vrut să facă din el cel mai bun președinte. Să-l fi așezat în rând cu marii voievozi și domnitori ai neamului. Că i-ar fi zis Ralucăi Turcan pe când aceasta se întorcea euforică de la ziua de naștere a baronului von Brukenthal: „Bă, Raluco, să nu mă mișc din locul ăsta și să-mi sară ochii dacă te mint: pentru el am mi-am pus la bătaie onoarea și cele două procente de la Forța Dreptei, am renunțat la șprițurile și chefurile de la școala de vară din acel an, și tu știi bine ce însemnau astea pentru mine, și uite ce-mi face el acum. Ascultă la mine, fato, ăsta nu e în stare de nimic. N-ar viziune, n-are nicio gândire și nicio treabă cu președinția. N-o să desemneze în veci un premier, pentru că nu e capabil. Capul lui e la altceva, nu la asta. E paralel cu tot ce se întâmplă în jurul lui, ascultă la mine ce-ți spun. ”

Acum. Acum e după ce Neicușor i-a dat de înțeles să-și ia catrafusele, inclusiv mandolina și cele două procente cu care se tot laudă, să plece și cânte la altă masă., Dar înainte, înainte cum era Neicușor? Ei, înainte! Ce întrebare! Înainte era: „Un om serios, un om așezat, un om echilibrat, un om modest, un om care nu este prizonierul nici unui clan politic, nu trebuie să favorizeze nici o grupare, este un om care a reușit să demonstreze că face instituțiile să funcționeze și că are capacitatea de a asigura o conducere echilibrată într-un stat democratic”.

Așa e Șică? Sau vorbele astea le-ai rostit tot la un șpriț și acum nu se mai pun?

Cum însă tot ce e frumos se termină repede, așa și cu sezonul ăsta estival. În 31 august i s-a pus punct, dar nu pentru a închide cluburile, barurile, terasele și restaurantele de pe întregul litoral, ci pentru a face loc altui sezon. Cel al festivalurilor. Nu că până acuma n-ar fi fost suficient de multe. Au fost și încă câte: Untold, Electric Castle, Summer Well, Beach, Please, Nibiru. De la astea cu ștaif, e cazul să coborâm la cele autohtone. Și Slavă Domnului sunt destule: „Zilele orașului”, „Sărbătoarea cucurbitaceelor”, „Festivalul răchiei”, „Festivalul vinului”, „Festivalul berii”, „Sărbătoarea Tăițeilor” (fără nicio legătură cu primarul Reșiței), „Festivalul tocanei de legume”, „Zilele mersului pe bicicletă”, „Festivalul gogoșilor”, în anii electorali, „Sărbătoarea castanelor” „Festivalul zilei ce se îngână cu noaptea” și în final, „Ziua recoltei.”

Și în timp ce primarii se vaită că Ilie Sărăcie i-a dus la sapă de lemn, că nu mai au banii nici măcar pentru  plata salarilor, la sfârșit de săptămână în satele și orașele noastre se încing grătarele cu mici, fleici și cârnați, berea și vinul curg în valuri (cine spune că românul nu are bani?), lăutarii, câtă frunză și iarbă, amărăștenii se prind în hore și sârbe, ardelene și brâuri. Trei zile și trei nopți de petreceri, de cântec și voie bună. La Oțelu Roșu, chiar patru zile. Normal, dacă locuri de muncă nu există, iar primarul Goja e om bun la suflet, darnic și înțelegător, că doar nu cheltuie de la el. Bâlci, ce mai!

Bă, dar vouă chiar nu vă este rușine? Nu aveți un pic de respect față de cei care vă conduc cu înțelepciune și grijă părintească? Față de ăia care vă cer strângeți cureaua, să stopați risipa, să vă comasați primăriile, să renunțați la nepoți și amante? Vă doare în cot, ca să nu spun altundeva, că nea Ilie Sărăcie se dă de ceasul morții, să scadă inflația și deficitul bugetar, să pornească motoarele producției la prima cheie, să ne crească nivelul de trai. Câte nopți de neodihnă, câte griji și supărări i-or fi mâncat sănătatea de când e prim-ministru? Sau la zbaterile useriștilor de a stârpi hoția, nepotismele, țânțarii, gândacii de bucătărie și corupția din țara asta v-ați gândit? Sigur, la așa ceva nu v-ați gândit. Vă e gândul doar la distracție, mici, bere, bomboane și vată pe băț. Nu știți cum să faceți să mințiți poporul ba cu o rugă a satului, ba cu un festival al greierilor, furnicuțelor și a altor gângănii ce conviețuiesc în armonie în frumoasa noastră Românie. Rușine să vă fie, bă, rușine.

Am intrat în a patra lună de când Nicușor se căcăie să pună un prim-ministru în locul celui demis și nu reușește. La ce călduri am avut anul ăsta, nici nu e de mirare că nu i-a ieșit pasența nici cu Tomac, nici cu Veștea. E drept, el săracul, s-a zbătut și s-a dovedit de bună credință chiar și atunci când a plecat în vacanță și i-a lăsat pe alții să-și bată capul cu așa ceva, mărturisind pe un ton glumeț: „Dacă am putut trei luni fără un guvern și un prim-ministru cu puteri depline, de ce ar trebui să ne agităm, să ne facem griji?”

Că vine toamna, bre, când tot gospodarul își pregătește cămara pentru iarnă. Își pune murături, face zacuscă și dulceață, merge în pădure să aducă lemne pentru foc, culege via, face vinul și pastrama,  numără bobocii, și câte și mai câte. De asta, Nicușoare, de asta. Că așa e la noi, la români. Uită-te la omul pe care l-ai vrea în locul lu’ Ilie Sărăcie. La Sandu Nazarie. E exact ce ți-am spus, Nicușoare. Omul se pregătește de nunta de duminică. Că se însoară să nu rămână holtei toată viața. Om cu judecată, nu ca tine care ne tot ameninți când ești întrebat: ba te însori luna viitoare, ba că problemele țării sunt mai importante decât însurătoarea ta, ba că ai fi vrut înainte de Sf. Mărie, dar ai avut urticarie de la mâncare. Tâmpenii de-ale tale, Nicușoare. Și dacă se însoară, e normal ca lu’ Nazarie să nu-i stea mintea la propunerea ta. Că mai trebuie să meargă la ultima probă de costum, să vorbească cu lăutarii ca pe lângă un Vivaldi să bage și câte una de la Moldova, să aleagă buchetul miresei, să cumpere șampania și vinul că, vorba aia, câte nu trebuie la o nuntă.

Deci, Nicușoare, ce facem? Așteptăm să pice frunza, să cadă primii fulgi de nea? Nu de alta, dar măcar să știm și noi la ce să ne așteptăm până la sfârșitul anului. Adică, rămâne Ilie Sărăcie la comanda guvernului sau numești un alt candidat în locul lui? A, era să uit: te duci duminică la nuntă? Nu te-ai hotărât încă? Cum? Da, aici ai dreptate, că dacă nici el n-a fost la nunta ta, atunci se cheamă că nu ai nicio obligație față de el. Glumeț ești, Nicușoare, glumeț din cale afară.

Sâmbătă, caravana nebunaticilor, care visează să conducă România, a făcut un popas de câteva ore la Huși, în județul Vaslui. În timp ce chibiții îl așteptau nerăbdători în piața din centrul satului, Călinuț a mers să se reculeagă la Podul Înalt, acolo unde Domnul Ștefan i-a bătut pe turci de le-a sunat apa în cap. S-a recules, a depus o coroniță de flori și a aprins o lumânare. „Pe de-o parte, mă simt mai ușurat că am putut sta din nou de vorbă cu Domnul Moldovei, dar pe de altă parte, sunt trist când văd că din vechiul pod de lemn nu a mai rămas nimic. În locul lui, altul de beton, fără valoare și fără nicio legătură cu lupta de la 1475”, a constatat trist guru.

În piața țărănească, lumea și țara. Scandări, strângeri de mâini, încurajări, pupături. Și animăluțele se bucurau că fuseseră duse la târg, pentru că auziseră multe despre cel care promitea țăranului să-și vândă direct în alimentările de stat găina, cocoșul, porcul, capra, iepurele, viezurele, brânza, mielul, iedul, oaia, și nu prin samsarii de la supermarketurile nemțești și franțuzești. „Și când se va întâmpla asta, tot românul va mânca carne fragedă, fără E-uri și alte drăcovenii, gen nanocipuri.”, i-a asigurat înțeleptul Călin. Dar bucuria i-a fost de scurtă durată până când a bătut în poarta unuia care fabrică mobilă. Ăla nu a stat la povești cu el și l-a poftit să plimbe ursul.

Vai, câtă nesimțire, dom’le, să-i vorbești în halul ăsta lui Călin. Câtă nesimțire și cât curaj că, vorba aia, Călin are viitorul înainte și niciodată nu se știe ce ajunge omul în viață. Hai, patronul, ca patronul care, sigur e un susținător a lu’ Bolo, dar și ăia de la biserică să-i spună „pas”?  Asta e prea de tot. Că omul nostru nu s-ar fi intrat în biserică ca la o întrunire electorală, ci să se închine ca orice credincios, să-și mai tragă sufletul și să se răcorească nițel, că afară erau 38 de grade la umbră.

Ce oameni și moldovenii ăștia, dom’le, ce oameni!

Tulburarea e atât de mare, încât, zic unii, useriștii au cerut în mod imperativ ca România să fie pedepsită de la Bruxelles, de la Berlin și din alte cancelarii înfrățite în doctrină cu USR. Să nu i se mai dea nu știu câte sute de milioane de euro. „Asta-i ciuciu-banana ce vreți voi”, le-ar fi replicat pesediștii care nu s-au lăsat până nu l-au dat jos pe Fritz.

„Nu te uiți, bă, la tine cum arăți? Cum stau hainele alea pe tine. Cu ghiozdanul ăla în spate, parcă ai fi dat de pomană. Ne faci de rușine peste tot unde te duci. Parcă ești speriat de bombe. Mergi ca un robot și râzi ca proasta în târg, bă”, și-au dat unii cu părerea.

„Huoo, să-ți fie rușine, bă, că te făcurăm om și tu drept mulțam te-ai dat cu PSD și ne-ai întors spatele. Ai fi rămas un neica nimeni, un coate goale, dacă nu ne-ai fi avut pe noi lângă tine să-ți ridicăm valoarea, să te împingem de la spate. Noi te-am făcut primar, și tot noi te-am instalat la Cotroceni. Încă o dată, rușine să-ți fie, trădătorule, rușine!” i-au strigat alții useriști furioși.

Gata, ajunge. Aveți dreptate: Nicușor are momente când pare speriat de bombe, că are o păsărică la cap, dacă cumva chiar mai multe,  că râde ca aia care se simte confortabilă undeva, că pășește precum RoboCop, că dă din mâini ca și cum ar vrea să prindă muște, că…  Așa e cum spuneți. Că degeaba v-ați chinuit să-l învățați cum să calce pe covorul roșu, cum să salute garda de onoare… De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Da’, bine, băbăieți, voi când l-ați propus să candideze pentru Cotroceni și ne-ați rugat și pe noi să-l alegem că e băiat bun, deștept, harnic și mai știu eu cum, nu știați de toate astea? Că e așa și pe dincolo? Că e împiedicat și uituc? Că are tot felul de apucături sau că, uneori este dus cu pluta? Că o să vă facă de rușine peste tot unde se va duce? Să nu-mi spuneți că nu știați, că nu vă cred. Că lucrurile astea nu au apărut așa, din senin.

Ați știut, nu-i așa? Cum să nu știți, că doar ați crescut împreună și râdeați mereu de el la sfârșitul zilei. Și dacă ați știut, de ce mama dracului l-ați susținut și la Primăria Capitalei, și la Cotroceni? De ce, bă? Ați crezut că se face bine și se îndreaptă peste noapte? Trebuie să fii tâmpit să crezi una ca asta. Vă roadeți unghiile de ciudă pentru ce v-a făcut prietenul vostru. E prea târziu pentru așa ceva. Acum când v-au ajuns din urmă blestemele Elenei Lasconi, cea pe care ați dat-o la o parte ca pe o măsea stricată, n-aveți decât să rămâneți cu Nicușor. Să vă spălați pe cap cu el.

De asta s-a convins și cetățeanul Marcel, de profesie cioban, din comuna Viișoara, județul Vaslui. Potrivit propriilor vorbe, citate de oficialii din MApN, în timp ce mulgea oițele, i s-a părut că aude un țiuit pe care nu-l mai auzise până atunci. A ascultat cu atenție și și-a dat seama că la mijloc era ceva necurat. „La viața mea am auzit multe țiuituri, dar ca ăsta nu. Parcă era de pe altă lume. Era așa… cum să vă spun eu la dumneavoastră ca să mă fac înțeles.. Neuman. Așa, ascuțit și sâcâitor, că până și câinii mârâiau nervoși. Am stat cât am stat, dar țiuitul nu și nu. Câinii alergaseră și ei lătrând în direcția aia . N-am mai rezistat, am pus mâna pe boată și m-am dus și eu într-acolo. Că eu dacă am boata în mână nu mă tem de nimeni și nimic”

Și cu cât se apropia de locul cu pricina, cu atât dulăii erau mai agitați, lătrând ca la urs, numai că nici urmă de jivină. În iarbă, o drăcovenie de tablă, nemaivăzută până atunci, țiuia și i se aprindeau niște lumini. „Se aprindeau, se stingeau, se aprindeau și iar se stingeau. Și atunci mi-am zis că e o farfurie zburătoare că num’ alea am auzit că fac alea. Dar cum n-avea capac, așa cum văsusem în filme, și era prea mică chiar și pentru omuleții ăia verzi, m-am întrebat «Ce să fie, Marcele, ce să fie?» Mă gândeam să-i trag o pălitură cu boata să o fac să tacă, când am văzut că avea niște fire de sârmă legate între ele. Am scos briceagul, le-am tăiat, cu scopul de a le lua, că știți dumneavoastră cum e, la stână e bun orice lucru. Și atunci, minune: drăcovenia aia a amuțit automat. Apoi am sunat un nepot să-i povestesc ce-am văzut, el v-a sunat pe dumneavoastră. Sincer, nu credeam că pentru drăcovenia aia o să veniți atât de mulți milițieni și militari. Parcă ați fi la exerciții de război”

Când a fost întrebat dacă nu i-a fost frică să dezamorseze drăcovenia din tablă, care în realitate era o dronă cu încărcătură periculoasă, cetățeanul Marcel a răspuns zâmbind: „M-am luptat eu cu doi urși deodată până i-am pus pe fugă, jurându-se că n-or să mai dea pe la stână cât or trăi ei.” Și, totuși, de unde atâta curaj? „Eu sunt om norocos, domnule, mai ales atunci când apuc să calc într-un căcat. Așa cum mi s-a întâmplat azi dimineață!”

– Bă, tu ești sigur că așa va fi? l-au întrebat apropiații pe președintele Nicușor Dan.

– Ce dracu’, bă, voi așa mă știți? Ce spun eu, vorbă rămâne.

– Ai mai spus-o în două rânduri cu Tomacul tău și cu Veștea și te-ai făcut de rahat…

– E adevărat, atunci a fost atunci, acuma e altceva.

Deci, certitudinea că vom avea, în sfârșit, guvern și prim-ministru, pleacă de la discuțiile astea care au avut loc la un pahar de suc și o înghețată în grădina Cotroceniului. Cică, Nazarie ar fi agreat și de liberali. Mai ales de oponenții lui Ilie Sărăcie, iar Tomac ar avea susținerea lui Băsescu care a pus o vorbă bună pentru el. Cât despre Grindeanu ce să mai vorbim. Râul, ramul, munții, văile și electoratul de vârsta a treia, toți îl vor.

Pe Nicușor nu l-ar deranja niciunul. Oricine, numai Bolojan, nu. Că ce guvern ar fi ăla cu un capsoman ce se crede salvatorul României? Dar are pretenția, că de aia e președinte, să fie păstrați Oana Țoiu, la Externe și Radu Miruță, la Apărare.

– Ce faci, acuma, iar îi îmbârligi pe useriști cu pesediștii, i-au replicat unii. Că Olguța n-o să vrea o guvernare cu alde Fritz cât e lumea și pământul. Că decât așa, mai bine în opoziție. maitre.

– Bă, n-am nimic nici cu PSD, care mi-e tare drag, și nu mă feresc să spun asta, că ați văzut și voi că i-am tot ajutat de câte ori a fost nevoie de mi-am pus partidul în cap, Fritz e ultimul exemplu, dar nici nu pot să nu mă gândesc la ei, chiar dacă nici USR n-o să vrea la guvernare cu PSD. Nu vrea, nu vrea, e treaba lor. Eu am o datorie morală față de cei cu care am bătut țara-n lung și-n lat pe când făceam voluntariat ca simplu oengist ce eram, mâncând slană cu ceapă și pită cu untură, că n-aveam bani pentru salam. Insist pentru Oana și Răducu. Că-i cunosc de mult și sunt copii buni. Sunt respectuoși, au caracter, mult bun-simț, ce mai…  

Deci, într-o săptămână, în cel mult zece zile calendaristice, vom avea guvern nou, premier pe măsura ambițiilor lu’ Nicușor, și, cel mai probabil, doi miniștri neclintiți: Oana și Răducu. De fapt, dacă îl luăm în calcul și pe Nazarie și alți doi, trei pesediști ce vor reveni pe posturile de pe care au plecat, putem spune că va fi o aceeași Mărie, dar cu o altă pălărie. Asta, cât o ține vremea bună, când, vrând, nevrând, se va trece la ținuta de iarnă. Alt guvern, alt prim-ministru, aceeași Mărie…   

Astăzi, dacă îndrăznești să ridici mâna la copil, riști să sune ăla mic la 119 și ai belit-o. Nu mai e ca înainte, copilul are drepturi, are tupeu, are Facebook, are aplicație pe telefonul mobil, are de toate. Numai să încerci să-l cerți că a luat notă slabă sau că a chiulit, că stă toată ziua cu nasul în telefon, că-i gata pita ta de părinte. Te dau la ziar, la radio și televizor și te fac de menune pentru pretențiile pe care le aveți ca și părinți.

La fel era și la școală. Veneai cu lecția neînvățată, te prindea profesorul copiind, șopteai colegului din fața ta ori făceai vreo prostie în pauză erai pregătit cu mâna întinsă să primești binecuvântarea liniarului sau a nuielei care, obligatoriu, făcea parte din parte din categoria materialului didactic. Nu crâcneai și nici nici prin cap nu ți-ar fi trecut să-l întrebi pe dascăl de ce te altoia. Nici nu aveai curajul să te duci acasă să le povestești ălor tăi ce-ai pățit, că te cafteau și ei. Așa erau vremurile: tăceai și înghițeai. Iar dacă aveai simțul umorului, ba te și lăudai la puștoaicele din clasele mai mici așa, de amorul artei!

Nu știu dacă a fost bine sau nu, atunci. Nu știu dacă s-a învățat de frica bătăii ori dacă nu aveam alternativă la ceea ce ni se repeta până la enervare: ai carte, ai parte! Pe atunci, diploma era sfântă. O aveai, erai șef până la pensionare. Bine, nu toți care terminau o facultate erau și deștepți, dar asta nu mai conta.

Astăzi, școala e cum e. Fără nuia, rigle, jigniri, vorbe aruncate aiurea, dar  cu profesori timorați, care refuză să mai predea la ore, cu clase monitorizate cu camere de supraveghere. Așa cum s-a întâmplat acum vreo doi ani  într-un colegiu din Satu Mare unde, jigniți în permanență, unii profesorii au fost aduși în pragul disperării, până au făcut plângeri penale împotriva elevilor (care susțin că li se încălcau intimitatea cu prezența acelor camere de supraveghere) în timp ce alți dascăli, au apelat la polițiști pentru a-și ține orele. Cei din comitetul director au dat de înțeles că au făcut tot ce le-a stat în putere să aducă liniștea în școală, dar degeaba.

Cu siguranță, cazul nu este unul izolat. Cu atâta democrație și atâtea drepturi ale copiilor, stai și te întrebi: o fi bine, o fi rău?

Pe dracu. Dacă ar fi așa cum spun unii, chiar am avea o problemă la nivel de guvernare. Și nu doar acolo. Ca să mă explic mai bine, de cât timp nu ați mai văzut un protest sindical serios? Nu cu mii, ci doar cu câteva sute de oameni ieșiți în stradă? Îi lăsăm pe ăștia cu legea salarizării. Vă mai amintiți de ultima grevă la CFR, din metalurgie ori minerit? Măcar una japoneză, fără întreruperea activității. Sau aveți impresia că la CFR totul merge strună?

Înainte vreme, sindicaliștii erau una, două în stradă. Pichetau prefecturile, guvernul, alte instituții ale statului. Blocau drumurile, podurile, chemau la ordine directorii, prefecții și miniștrii. Era la modă greva foamei, în piața publică, în fața ministerelor. Ați mai auzit de așa ceva în ultimii 10-15 ani? Ați mai văzut un lider de cartel sau bloc sindical să vină la televizor să-și arate nemulțumirea? Să amenințe printre dinți? Dacă nu, înseamnă că a crescut nivelul de trai (al lu’ Bogdan Hosu, Dumitru Costin, sigur) și toată lumea e mulțumită. Și atunci, de ce spun unii că în România se trăiește prost, dacă nimic din toate astea nu se mai întâmplă? Doar să se afle în treabă?

Mai un exemplu. Odată cu Paștele, pe român îl apucă pofta de viață. Dar ce poftă, domnule! Viața la țară e lapte și miere. Bunăoară, nu se termină bine o sărbătoare, Rusaliile, de exemplu, că o alta stă să înceapă. La o săptămână și un pic de la Duminica tuturor sfinților, vine sărbătoarea Sfinților Apostoli Pavel și Petru. Apoi, Sf. Ilie, Sf Maria (chiar de două ori!) și alți sfinți și sfinte din calendar. Tot la al doilea sat e rugă, lăutari, goști, petrecere, joc și voie bună. Și bani. Bani de la primării, de unde altundeva? Primarii nu mai prididesc cu fala pe Facebook. De fapt, pentru mulți dintre ei petrecerile astea reprezintă singura realizare din mandatul de patru ani. La urma-urmei, ce-ți mai trebuie apă, canalizare, ulițe asfaltate, dacă la rugă îți cântă Irimică, Stana Stepanescu, Andreea Chisăliță?

Să nu mai vorbim de oraș unde, în bunul obicei românesc, a apărut și tradiționala rugă, justificată prin aceea că asta chiar s-a ținut și în urmă cu o sută de ani, pe vremea în care orașul era doar comună. Și unde rugă nu e, (ori pe lângă rugă) primarii au inventat Zilele Orașului. Cu lăutari, tarabe, păpuși gonflabile, mici, bere, grătare și bomboane pe băț. Ce mai, trei zile și trei nopți (alții o lungesc la patru), ca la bâlci. Colac peste pupăză, au apărut și festivalurile. Cu invitați care mai de care mai renumiți, lumini, lasere, dezmăț, cocaină, marijuana. Mă rog, fiecare după buzunarul său.

Iar între două nedei, festivaluri și alte sindrofii de acest gen, fuga la Marea Egee, Marea Marmara, Mediterana, Adriatica, ocean. Că de aia e vară și liber la distracție! Cu atâtea tentații în jurul nostru, cine mai are timp de greve, mitinguri, drumuri blocate?

E drept, și PSD născocește lozinci mobilizatoare, mai cu seamă în apropierea alegerilor, cum ar fi: „Pe primul loc oamenii!”, sau „Meriți mai mult!”, dar ca ăsta al liberalilor, nu. Și USR s-a chinuit să scoată ceva inteligent, cu lipici la intelectuali, gen: „O țară fără hoție!” „Fără penali în funcții publice!” Și, mai nou: „O Românie fără ANI”. ANI care l-a umplut de respect pe Fritz. Dar n-a ținut Gogule. Că și ’telectualii lor or pus botu’. Ce-i drept, mai puțin decât alții, dar au pus, suficient să ne întrebăm ce ar fi România fără hoți și curve în funcții publice? Nimic, bă. Nimic!

„PNL nu lasă pe nimeni în urmă!” Ei, asta da deviză patriotică, deși puțini o înțeleg. Ți se face pielea de găină numai când o vezi scrisă în postările de pe Facebook-ul partidului. Imaginează-ți-l pe Rareș Bogdan declamând-o teatral la televiziunea la care lucra ca ziarist. La aia, bă la care într-o seară nu știu ce o avut și o început să strige ca disperatul: „Marțafoii ăștia din conducerea PNL sunt o rușine. Să se ducă dracului. La lada de gunoi cu ei!” Am dat și eu un exemplu, poate nu cel mai bun, că nici Batistuță nu mai e ce a fost odată. S-a mai ’muiat și el, precum organul la bătrânețe.

Dacă auzi sloganul ăsta în campaniile electorale de peste doi ani, o să-ți vină în minte Gabi Luncă și a ei cântare „Dă mamă cu biciu-n mine”. Știi ce zic? Adică, PNL e partidul care își ia șvung, pornește ca din pușcă, calcă totul în picioare vorba lu’ Eminescu în Scrisoarea a III-a, și când ajunge hăt departe, se oprește și se întreabă precum Moromete: „Bă, nene, ce fac eu aici? Încotro mă duc de unul singur?” Apoi îi așteaptă să vină din urmă și pe amărâții ăia care se târăsc de-a bușilea, cu burta lipită de șale din cauza foamei și sărăciei.

Un slogan deștept care exprimă cum nu se poate mai bine grija liberalilor față de populime, de țărișoara asta pe care samsarii au vândut-o pe bucăți, și care vine în completarea altuia, la fel de strălucitor, care a făcut istorie în urmă cu ceva ani: „România înainte!” Și abia acum înțelegem sensul lu’ „PNL nu lasă pe nimeni în urmă.”. Că pe fondul ăsta de empatie, parcă îl aud pe nea Ilie de la Oradea, comandantul lor suprem, sunând adunarea în campaniile ce stau să vină: „Înainte camarazi tot înainte!”

Pe dracu. În loc să scadă, că vorba aia e în plin de sezon, prețul de acu’ a crescut în comparație cu cel din anul trecut. Poate a scăzut la sursă, la Dăbuleni, Unirea sau mai știu eu, acolo unde am auzit că acesta e o bătaie de joc în comparație cu cel de pe tarabă. În piață nici vorbă de așa ceva. Poa’ să strice lubenița el rămâne neschimbat. E adevărat, țăranii le vând en-gross, numai să scape de ele. Să nu le arunce la porci sau să le lase pe câmp. Din toată afacerea câștigă samsarii pe care îi vedem în piețe pozând în fermieri. Doar ei.

La fel stau lucrurile și în cazul roșiilor. Într-o vreme, kilogramul scăzuse la 6 lei, ba chiar și la 5. Acum văd că urcă din nou spre 8, 9 și 10 lei. Cică sunt roșiile producătorilor locali. Roșii de grădină (aproape) bio, nu ca ale oltenilor care le stropesc cu nu știu ce substanțe să crească mari și frumoase pe dinafară, dar crude pe dinăuntru. La fasolea verde, ardei kapia și gogoșari prețurile rămân sus pentru mulți dintre cei care vin la piață. Vin să le admire, nu de alta. Să-și amintească cum era odată, în copilăria și tinerețea lor, când roșiile se vindeau și cu 50 de bani kilul.

Situație asemănătoare și la fructe. La piersicile japoneze, nectarinele grecești, perele chinezești, bananele aduse de la mama dracului pe care le găsim nu doar pe rafturile supermarketurilor, ci și pe tarabele negustorilor. Fructe românești? Da, sunt și din astea: coricovele de Cornereva și prunele (cine știe de unde or fi aduse), și alea scumpe de parcă toată ziua nu ai altă treabă decât să sapi, să plivești buruienile și să uzi la rădăcină prunii din grădină. Ar fi multe de spus, dar ce rost are, că de schimbat tot nu se schimbă nimic.

Noi să fim sănătoși, că de restul se ocupă guvernul useristo-liberal. Că nu ne lasă nea Ilie Sărăcie să murim de foame, pupa-i-aș mintea aia cu care gândește să ne fie bine!