După 1990, a început nebunia. Satisfăcuți de lovitura dată dictatorului și ălora din partidele istorice și contemporane, Iliescu și Petrică Roman, cum vedeau câte un ofițer cu bolovani pe umeri, cum îl chemau la ei și îi întrebau tovărășește, direct și fără ocolișuri: „Vrei să te fac general?” Poi, cine era prostul să fi zis ba? Unii au avut bunul-simț să spună că nu îndeplineau condițiile, fiind doar lent-colonei. „Nu-i bai, nene, am făcut noi împreună lovitura asta de stat, pardon, revoluția, și nu suntem în stare să te înaintăm la gradul de general? Mâine te facem colonel plin, iar săptămâna viitoare, pentru merite deosebite aduse Bulevardului Victoria Socialismului, vei fi general.”, îi încuraja Iliescu pe sceptici.
Adevărul că țara post-decembristă avea nevoie de generali, chestori și amirali ca de aer. Și ca să nu supere pe careva, nici măcar pe ăia de la trupă, ne-am trezit cu generali făcuți din rândul civililor. Nu a contat ramura sportivă, ci performanțele pe terenul de fotbal, pe apă, pe terenurile de tenis și aplauzele din spectacolele de muzică populară. În câțiva ani, armata s-a umplut de generali, unii zic că la un moment dat aveam vreo 2.350, la cel mult 70.000 de militari. În mod firesc, din ceata asta de pițigoi (dai într-unul, pică doi) s-a ridicat un general care, de dragul politicii, și-a dat jos vestonul cu epoleți și fireturi de aur să fie făcut prim-ministru și, cine știe, președinte peste doi ani!
Vă dați seama, iubiți cititori, să fi avut bădia Ștefan din Apus de Soare atâția generali în armata domniei sale ori neica Mihai Viteazu de la Craiova unde ar fi fost granița noastră de răsărit, ca să nu mai vorbim de cea vestică? Cu siguranță că astăzi Austria nu s-ar mai fi opus intrării noastre în Schengen!