Azi avem școli, avem PNRR, avem campanii de buchisit, dar, mai ales, avem analfabeți funcționali. Nu ne întrece nimeni în Europa lu’ UE. După unii, în România Educată a lu’ Klausică, jumătate dintre elevi ar fi în această postură. Adică, îi întreabă dascălul ceva, iar ei se uită la el ca vițelul la poarta nouă. Nu înțeleg nimic, nimic. Mai mult, ajung în clasa 12-a și constată că nu știu să citească, să scrie, să socotească. Nici măcar pe degete. Fac 12 ani de școală de-a fetea. Măcar răzeșii lui Ștefan cel Mare, după ce se cinsteau înainte de bătălie cu o țuică de pufoaică sau o carafă cu vin de Cotnari, erau în stare de orice, pe când generația PNRR-ului, în afară de faptul că băieții poartă fustele și pantofii toc ale fetelor, nu e capabilă nici măcar să țină o pușcă în mână, darămite să se bată cu nu știu cine.

De ce ajung analfabeți funcționali? Simplu. Pentru că la liceu ajunge tot prostu’. Și nu mă interesează ce se întâmplă la alții în bătătură, ci ce avem noi, cărășenii cei făloși, la admiterea din vara asta: medii de 1,50 la Liceul Tehnologic „Clisura Dunării” Moldova Nouă, 1,90 la Liceul Tehnologic „Max Ausnit” Caransebeș și 2,30, la Liceul Teoretic „Eftimie Murgu” Bozovici. Nimeni nu vrea să mai facă o școală de meserii, ca pe vremuri. Toți vor să ajungă domni: consilieri, primari, directori, parlamentari, miniștri.

 Și știți de ce e se întâmplă toate acestea? Pentru că se mai găsește câte un dascăl al dracului să le dea note mici, să le trântească în nas placa cu: „nu înveți, nu treci clasa”, și să-i lase corigenți pe bieții copii, și, atunci, de la părinți și până la inspectorii școlari toată lumea sare de cur în sus. „Vai mititelul, sărăcuțul, cât e el de persecutat și de stresat de o nebună de profesoară (caz real întâmplat la Azuga), nemăritată, ne…”

Soluția, ca pe viitor să nu se mai întâmple una ca asta e să dăm afară din Învățământ „nebuna” de profesoară care ne stresează copiii, punându-i să învețe. Ceea ce s-a și întâmplat!

Mă mir că Gică Hagi s-a abținut de data asta și nu a sărit la gâtul lui Burleanu. Merita s-o facă, zău așa. El și cu Gică Popescu. Că vorba aia, Burleanu ăsta le poartă doar ghinion când echipa sa joacă în deplasare: 0-4, acum șase ani, și 0-3, aseară. Bine, și echipele pe care le-a întâlnit au fost unele de calibru în Europa și nu se compară cu FCSB și CFR: Apoel Nicosia și Sheriff Tiraspol. Echipe de echipe de care se tem, la tragerea la sorți, până și City și Barca. Ghinionul dracului să pici cu Sheriff Tiraspol. Nu ar fi exclus ca și Burleanu să fi aranjat lucrurile pe la UEFA ca Farul să joace cu o echipă atât de valoroasă.

Aseară, „moldovenii” ne-au dat ocazia să cunoaștem adevărata valoare a lui Alibec, Mazilu și Borza, marele vedete pentru care „se bat” granzii Europei. Frații de peste Prut, cu niciun moldovan în primul 11, și nici pe banca de rezerve, se așteptau ca Regele, că de aia e rege, să aibă cei mai buni jucători în echipă. Adunați din toate triburile africane, săracii au venit la meci cu carnețele la ei, pentru cât mai multe autografe de la super starurile lui Hagi, însă,  până la urmă, au fost rugați de ai noștri de ei să nu le mai dea goluri.

Dacă în privința naționalei o fi având dreptate să se lege de Burleanu, de data asta Gică al nostru ar trebui să tacă. Să mai apară la televizor doar când va obține și el o calificare în Europa. Să bată și el pe cineva. Nu contează pe cine, poa’ să fie și din Kosovo sau Liechtenstein, n-are importanță, numai să bată. Până atunci, însă, să le dea jucătorilor câteva zile de recuperare că duminică au meci în campionatul în care degeaba pot fi cei mai buni.

Apoi, să nu se supere Regele când mai vorbește despre sportul ăsta cu mingea: la așa fotbal, așa președinte la Federație.  

La fel ca într-o baladă de Topârceanu, prin piețele și oboarele Sectorului 5 repede s-a răspândit vestea  mult așteptată: „vine, băăă, vine!” „cine vine?” au întors zarzavagii curioși capul. „Vine tătucul nostru, Piedone. ” Și așa a fost. Întâi o trecut pe la bătrânica aia căreia i-a eliberat autorizație, înainte să ajungă la mitica, să vândă în buricul târgului urzici, dragavei și lobodă. Și după ce-o văzut că nu se atinsese nimeni de ea în lipsa lui, i-a cumpărat tot mărarul pe care îl avea la vânzare, nu cu 1 leu și jumătate, cât cerea, ci cu doi lei, bașca i-o băgat la portofel câteva sute de lei. Să nu mai vorbim că a urcat-o în mașina primăriei și a trimis-o acasă ca pe o mare doamnă. Bineînțeles, totul filmat ca la carte și, ca să vadă tot poporul că, într-adevăr s-a întors Piedone, a postat totul pe Facebook.

Apoi, într-o dimineață, după nebunia asta cu Budăi, Firea și Turcan, s-a dus la un centru pentru minori, să vadă cu ochii lui cum stă treaba pe acolo. Curat, îngrijit, vasele și hainele la locul lor, măturat, șters praful, luat păianjenii de la colțuri. Mai s-o pupe pe administratora centrului. Când să plece, dă nas în nas cu o minoră. 15 ani neîmpliniți. Cu burta la gură. Să facă cu inima, nu alta. Cu atât mai mult, cu cât fata era în grija statului. Care stat n-avea ce să-i facă când îi venea să plece în oraș la un suc, o înghețată, mă rog, la toate cele. Tupeistă, i-a zis-o de la obraz lui Piedone să nu-și bage nasul unde nu-i fierbe oala. O fi având el experiența de la Rahova, dar să facă bine să stea în banca lui: „dar e treaba ta, domnule, ce fac eu?”.

Chiar așa, ai fi tu Piedone, dar nici să o întrebi ca în cartier: „Ce faci păpușă, tu ești aici în centru?” Bă, nea Cristi, cum să întrebi o viitoare mămică ca pe una din celula 33? Să avem pardon. Bine că ai scăpat doar cu atât. Că dacă tălică crezi că în centrele alea e numai lapte și miere, ai făcut degeaba pușcărie.

Și dacă tot i-ai mulțumit în nume personal pentru tot sprijinul acordat județului Caraș-Severin, eu zic că ar trebui să o suni pe madame Gorghiu să te sprijine și de data aceasta în privința podului de Doclin. S-o suni (dacă nu ai telefonul dumneaei, îți fac rost de el) și să-i spui direct: „Tanti sau doamna Alina (cum îți pică ție mai bine să te adresezi) vorbește cu cine știi matale la București că nouă ne pică podul Mălana de la Doclin și nu o să mai avem pe unde umbla cu mașinile. Noi am ieșit în stradă (în drum, cum ar veni), ca și persoane fizice, cu mașinile proprietate privată astă, în zi de Sfânta Duminică. Așa că, te rugăm fă matale ceva, dacă e nevoie vorbește chiar și cu Preafericitul Părinte Daniel, să ne facă o donație de la cutia milei a Patriarhiei.”.

Dacă îi mai spui și că toată zona Forotic-Doclin o admiră din cap până în picioare  și îi apreciază munca neostoită de la minister și partid, nu se poate să nu vă ajute. Că eu o cunosc pe doamna Alina. Că are suflet bun, și relații, și intrări la toți ceilalți miniștri, și la mulți colegi de partid și sunt convins că așa cum a sprijinit până acum, cu toată forța și abnegația dânsei județul, așa o să vă sprijine și pe voi cu podul ăla.

Și roag-o să nu-i spună lui Romi Dunca că ai sunat-o, că se supără președintele. Nu că el ar fi în stare să repare podul și nu vrea să o facă, ci pentru că s-ar simți jignit să știe că o femeie face mai mult decât el. Vezi matale cum pui problema că, vorba aia, ești tânăr și deștept și arată-le tuturor că nu degeaba te zbați ca peștele pe uscat.

Am făcut ochii cât cepele, m-am ciupit de nas și urechi, apoi am citit și răscitit, să fiu sigur că ceea ce vedeam scris acolo era adevărat. Și, din păcate, nu aveam vedenii. Adică, după 33 de ani de democrație, încă se mai poate scrie în halul ăsta. Cu mulțumiri (până la ode nu mai este mult) aduse conducătorilor iubiți. Nu mare lucru. Puțin, dar relevant. Înălțător chiar, cuvinte demne de un premiu al cărui trofeu e „Limba de lemn” cu eșarfa tricoloră. 

Iată ce a vrut tânărul primar liberal să transmită experimentatei sale colege, pardon, ministră liberală: „Succes și consecvență în toate modificările legislative pe care doriți să le implementați.” Impresionant. Asta da, urare. Și succes, și consecvență. Carevasăzică, vorbim despre modificări și nicidecum despre propuneri legislative, ceea ce, vă rog să fiți de acord cu mine, domnule primar, e cu totul altceva. Nu știu dacă ai scris din capul matale sau te-a pus cineva să faci asta. Dar ce mai contează. Important  că ai făcut-o cu gândul curat și inima plină de recunoștință față de doamna ministră: „Mulțumim pentru tot sprijinul acordat județului Caraș-Severin.” Bă, ești tare. Cel mai tare din generația ta de primari!

Măi, domnule primar, cu un astfel de mesaj m-ai dat pe spate. Și nu numai pe mine, crede-mă. De unde dracului le scoți, maitre? Auzi la el: „Mulțumim pentru tot sprijinul…” Care sprijin, bre? Lumineaza-mă și pe mine, să nu mor prost. Că în două luni de când e ministră, Alinuța nici măcar nu a apucat să învețe toate numele colaboratorilor, darămite să facă ceva concret. Chiar și așa, e ministră la Justiție, nicidecum la Dezvoltare, Fonduri Europene ori Transporturi. Ce a făcut doamna ministră pentru județul Caraș-Severin și noi nu știm? Ți-a asfaltat drumul pentru care sărmanul Dunca tot timpul a fost luat la împins vagoane? Canalizare, cumva? Ți-a promis lu’ tălică că face judecătorie în sat și matale ai crezut-o? Hai, luminează-mă! Sau rezolvă cumva problema bacului de la Moldova Veche?

Ce dracu, don primar, care ești, eu știu că pe căldurile astea prin cap îți trec tot felul de prostii, dar nici chiar s-o iei prin bălării… Sau chiar vrei să te umpli de respectul nostru?

Din nefericire, ele s-au întâmplat în timpul domniei Fericitului Marcelino (îi spun așa căci nici în visele cele mai zglobii ale lui și ale întregului său neam de la Buzău nu credea că va ajunge prim ministru.) Iar dacă tot s-au întâmplat, Fericitului Marcelino nu-i rămâne decât să-și suflece mânecile de la cămașa aia albă pe care o poartă zi de zi și să treacă la treabă.

Are doi dregători în bătătura guvernului pe care ar trebui să-i cheme la dânsul și să le spună ca de la coleg la coleg: „Dragă, Găbiță, îmi pare rău de tine, dar și de partid mi se rupe sufletul. Așa că, ia-ți neamurile, prietenii, cunoștințele, pilele și ce-or mai fi ele și plecați cu toții, măcar până uită lumea de scandal. Vă luați o lună de concediu, apoi treceți pe la AJOFM să vă bage în plata de șomaj începând cu 1 septembrie. Nu că n-ați avea din ce trăi, Doamne ferește, dar de ce să nu mai luați un ban de la stat? Că ați făcut atâtea pentru el”.  

Poate cu Budăi ar fi fost mai greu că ăsta, așa zice, nu-și mai vede capul de calcule pentru tot felul de pensii. O abordare directă, ca între bărbați, l-ar pune însă cu botul pe labe: „Bă, dar ție nu ți-e rușine? Vrei să-mi pun țara în cap din cauza nesimțirii tale? Hai, gata, că te-am tolerat destul. Mâine dimineață vii cu demisia semnată de mână. Vezi că la secretariat ai un formular tip, doar trebuie să-l completezi cu numele și prenumele tău, seria de la buletin, CNP-ul. Și să nu uiți să precizezi că îți dai demisia: «din motive personale.»”. Simplu, don Marcel. Ce dracu, te învăț eu cum trebuie și ce trebuie să faci?

Dacă faci asta, o să fie bine pentru matale. Una, că le închizi gura la ăștia din opoziție, arătându-le că ai sânge în instalație și, doi, toți vor crede că n-ai mamă, n-ai tată când vine vorba de chestii de genul ăsta. Eu în locul tău așa aș face. Aș da cu ei de pământ de nu s-ar vedea. Dacă nu, don Marcelino o să zică Drulă și ai lui că numai gura e de tine! Ceea ce s-ar putea să fie adevărat! Așa că, la treabă, don Marcelino!

Așa cum s-o întâmplat cu Rikkie care, la 22 de ani, a fost declarat Miss Olanda 2023. Vă dați seama ce fete frumoase sunt pe meleagurile batave din momente ce băiatul ăsta cu cracii lui păroși (epilați înaintea concursului) a ieșit miss? Una și una. Să le bei apă din guriță. Zic. Dar și ce curaj pe Rikkie, care la originea lui maternă s-a născut cu torogoată și ouțe, să se ia la trântă cu puștoaicele alea de 18, 19 ani. Zice-se că totul ar fi început în ziua în care se juca „de-a mama și de-a tata” cu alți copii de seama lui. Pentru că se nimirise să nu fie nicio fată în grup, Rikkie s-a oferit el să fie mama. În ziua aia a fost atât de răsfățat, cu gumă de mestecat, bomboane pe băț și ciocolățică, încât i-a încolțit ideea să rămână așa toată viața. Și n-a gândit rău căci, după câteva drumuri la medicul de familie, apoi la cela care se pricepe la mai multe, Rikkie a început să cânte voioasă: Ghiță, te-aștept diseară la portiță// Lângă portița de la școală// Vino, dar numai nu vini cum vii tu// De obicei, cu mâna goală.

Marea armată de popi, de toate confesiunile, și-a făcut cruce, a scuipat în sân și a grăit la unison de a răsunat planeta: „piei, Satană, piei.” Pe de altă parte, oamenii în sutană par revoltați și frustrați în același timp, și pe bună dreptate, că nu s-a dat încă dezlegarea și pentru ei de participare, măcar cu titlul de observator, la astfel de concursuri de frumusețe!

Mulții nu-și explică cum de Termoconstruct și don Sami se pricep la toate. Nu-și explică pentru că sunt invidioși și frustrați, bă, tătică, când văd că alții pot, iar ei, nu. Pot, pentru că sunt cei mai fâșneți și mai buni dintre constructori, cei mai îndemânatici și instruiți, cei mai căutați, cei mai prezenți pe schele, acoperișuri, soluri, și demisoluri. Ei știu să zidească, să țină șpaclu în mână, să anvelopeze blocuri, să dea cu trafaletul, să bată un cui, să înșurubeze un șurub (e și asta o artă, nu-i așa?) să-și ia angajamente și… Păi nu e suficient? Hai, nu fiți răi!

Unii ar zice că nu prea sunt paroliști. Că nu se țin de cuvânt și nu respectă termenele de execuție. Că mereu găsesc ceva de invocat: ba vremea și vremurile de rahat, ba efectul de seră asupra lucrului manual executat sus pe schele. E drept, că și noi avem prea multe pretenții de la un SRL ancorat în sinergia faptelor la poale de Semenic. Că vorba aia, e și el om, are și el limitele sale. Că în loc să-i răsplătim cu Trofeul „Mistri și canciocul de argint”, le căutăm nod în papură.

Unii au sărit de cur în sus pentru că, în urmă cu un an s-a apucat să repare fântâna maestrului Lucaci, unul dintre simbolurile Reșiței, și nici acum n-a terminat lucrările, deși termenul de execuție a expirat de vreo două luni. Că dacă nu s-ar fi împlinit 100 de ani de la nașterea lui Constantin Lucaci taman în luna asta, n-ar fi fost nicio problemă, că n-ar fi primele lucrări întârziate de Termoconstruct. Dar așa…

Terminați, bă, cu gargara asta. Și cu centenarul.  Voi știți cât de greu se face o reparație de genul ăsta cu doi, trei muncitori pe care îi ai la îndemână? Nu știți, că dacă ați știi, n-ați mai da atât din gură. E muncă migăloasă, de artist sau, cum ar zice amicul meu, de chinez bătrân.  Noi am vrea să lucreze și repede, și bine. Nu se poate, frățioare așa ceva. Pentru ce să se grăbească? Doar ca să ne mulțumească pe noi? Și, apoi, ce mai e în ziua de astăzi un an? O nimica toată. Zboară zilele, lunile ca gândul. Azi e luni, mâine e vineri, gata săptămâna. Și ce dacă a fost centenarul Lucaci? Fără fântâna aia pornită nu poate fi omagiat maestrul? Dar când în locul ei, pe vremea lui Matei și Cocârlă am avut un sens giratoriu, cum a fost? Să fim serioși. Să se descurce cei care vor să-l omagieze. Să țină conferințe pe la biblioteci și muzeu, la primărie chiar, și să nu se mai ia de Termoconstruct și de don Sami. Să-și vadă de-ale lor și să nu-și mai bage nasul unde nu le fierbe oala. Ei, drăcia dracului.