Nicușor, care în acele momente făcea repetiții cu Garcea la un număr de stand-up-comedy, nu a avut nimic împotrivă, mai ales că premierul l-ar fi asigurat de o chestie: „Apăi dragul meu, dacă nici Mișu nu face curățenie în guvernul ăsta, atunci putem să punem lacăt pe palat și să plecăm cu toți acasă.” Cum spuneam, președintele a fost de acord și între două grimase a la Mr. Bean i-ar fi spus: „Nea Ilie, nu mă interesează că e prietenul tău, dă-i tot cere, casă, masă, bani, important să facă treabă bună. Să nu vii la mine după aia să mi te plângi de el.” Zis și făcut. Jurcă s-a transferat de la Primăria Oradea, unde a lucrat din 2007, a primit casă la doi pași de guvern, un apartament cu patru camere, și s-a pus pe treabă, după cum i-a cerut prietenul său, Ilie: „Sunt prea mulți cârnați, Mișule, în Cancelaria asta, dă-i afară fără milă. Fă curățenie, nu ierta nimic!”

Și Mișu, soldat conștiincios, s-a pus să radă cheltuielile „am…lea” de la guvern. A dat afară șoferii, (după modelul Dunca la CJ Caraș-Severin) a continuat cu portarii, femeile de serviciu, cu cei care aveau alte opinii. Pe miniștrii i-a pus să circule cu mașinile personale, a desființat bufetul suedez, nu înainte de a înjumătății roșiile și castraveții din salatele servite la friptură. A cerut program de apă la toaletele guvernului că observase că unii stăteau mai mult la budă decât la locul de muncă. În fine, a tăiat tot ce i s-a părut că poate aduce economii la buget, iar când a văzut că toate tâmpeniile alea nu prea au dat rezultatele scontate, a cerut lista cu angajații  Cancelariei care au protestat spontan în data de 15 septembrie. „Afară cu ei, Mișule”, l-ar fi încurajat prietenii din preajma lu’ nea Ilie.                

„Don Mihai, ce faci domnule? Păi se poate una ca asta? i-ar fi bătut obrazul sindicaliștii. Altă treabă nu ai decât să-i dai afară pe cei care își apară drepturile. Tocmai tălică te-ai găsit să faci pe justițiarul? De ce n-ai făcut treaba asta la Oradea?” Hopa, ce treabă, care Oradea? au întrebat unii mai neștiutori. „Cum, bre, nu știi cum, anul trecut, an electoral carevasăzică, don Mișu a aruncat în stânga și-n dreapta cu milioanele de euro? Păi vă povestesc eu”, a spus un sindicalist, numărând festivalurile, concertele și parangheliile, precum Ghiță Pristanda steagurile: Sounds of Oradea Festival, Ora Jazz Festival, România Unește, Festivalul Copiilor, Zilele Sfântului Ladislau, Bicentenar Avram Iancu, Xman, Ziua Culturii Slovace, concert Andrea Bocelli, etc.

În total, Primăria Oradea a cheltuit peste 16 milioane de lei pe astfel de activități culturale, cu peste 40% mai mult decât în anul precedent. Totul s-a derulat prin asociația APTOR care, cu totul întâmplător, nu-i așa? a ajuns să fie condusă, din februarie 2024, repet, an electoral, de Mihai Jurca, care nu s-a uitat la bani când a venit vorba de campanii de culturalizare, socializare ori electorale. Același Mihai Jurca, care astăzi pune pe liber șoferii de la guvern, îi îndeamnă pe miniștri să vină la lucru cu bițicla ori trotineta, totul în numele a măsurilor de austeritate ale omului care l-a dus de la Oradea la București. Don Mișu, mare ipocrizie sau cum se spunea pe vremea lu’ nenea Iancu: „Curat murdar, coane Fănică!” Păi, tocmai matale care anul trecut aruncai cu milioanele de lei fără nicio strângere de inimă să vorbești de economii și tăieri bugetare?

Între alții producători și prelucrători de oțel am dat de  Iași, Dej, Beclean, Hârșova… De la școală știam că la Iași există bojdeuca lui Creangă, teiul lui Eminescu, fabrica de penicilină, Copoul. Nimic despre fier, metalurgie… Dej? Un important nod de cale ferată, unde pe vremuri se schimbau locomotivele cu abur. Și cam atât. Despre Beclean știam ceva mai mult, și asta datorită unui celebru cântec popular: „Drumul gării din Beclean și-o fată de ardelean.” Cât privește Hârșova, gândul m-a dus automat la vremurile  de dinainte de 1989 când radioul românesc avea, la orele prânzului, emisiunea „Cotele apelor Dunării.” De asta am și rămas de-a dreptul surprins văzând târgul ăla dobrogean trecut la categoria de producător de oțel.

Reșița? Nici vorbă. Măi, să fie! Cât de prost să fii să nu treci Reșița pe harta siderurgiei românești? Au omis ăia, responsabili cu materialul didactic? Cum să uiți, bă, să faci treaba asta? Eu nu cred asta. Exclus. Am întors harta cu susu-n jos, am scuturat-o bine, bine… Și nimic. Galați, Târgoviște, Hunedoara… Reșița niciunde. Și iar am sucit-o și am învârtit-o până am văzut numele Slatinei trecut acolo, atât la producători, cât și la prelucrători de oțel. Mi-a venit inima la loc, amintindu-mi cum fostul combinat reșițean a trecut de la unii la alții, până a ajuns sub pulpana celor de la Slatina, cu palmares, cu tot, aidoma FCSB-ului lui Becali. Cu primele furnale din țară, cu milionul de tone produs într-un singur an, cu prima șină de cale ferată produsă în sud-estul Europei, cu multe altele.

La 1771, la Slatina comerțul cu opinci, oale și străchini de pământ erau la modă și puțini auziseră de Reșița și de oțelul ei. Astăzi, lucrurile s-au schimbat, Slatina a devenit centrul de comandă, în timp ce fostul combinat, TMK sau cum s-o mai fi numit el, a ajuns un biet punct de lucru, fără personalitate juridică. Îți vine să-ți dai cu brifta în c…., nu alta. Ce-o să creadă un elev de clasa a VIII-a când va vedea o astfel de hartă la ora de geografie? Păi ce să creadă altceva decât ce ne arată harta? Iași, Dej, Beclean, Hârșova…

Totul ar fi plecat de la aia bătrână a lu’ Maia. Adică de la mă-sa care, ca orice creștin, cu frică de Dumnezeu, i-ar fi zis: „Fata mea, dacă tot te duci la Vatican, nu mă iei și pe mine cu tine? Că mor și n-o să apuc să-l văd pe Papa Leon în carne și oase!” Maia a privit-o preț de câteva secunde, timp în care și-a amintit cum în copilărie mama sa îi făcea toate voile: îi cumpăra înghețată, o lăsa să se joace cu copiii până seara târziu, îi dădea voie să sară gardurile vecinilor la furat de cireșe ori de mere de vară. Na, ca orice copil. Apoi și-a făcut câteva socoteli în cap, și asta a fost. „Da’ o luăm și pe soră-ta Veronica, a continuat mama Emilia. Că nici ea nu l-a văzut pe părintele Leon.” Ce și-o fi zis duduia Maia: „Ce mai contează un om în plus, că și așa sunt destule locuri în avion.” Zis și făcut. Și-au făcut bagajul și duse au fost.

De aici tot scandalul. Ceva în genul Nordis de la noi. Cum de și-a permis duduia Maia să o ia pe mă-sa și pe soră-sa pe bani publici într-o vizită oficială? Și ce să fi căutat ele la întrevederea cu papa? Că de unde și până unde o femeie simplă, din popor, a ajuns să facă politica externă a Moldovei?  ’Geaba li s-o explicat cârcotașilor că mama Emilia și-a plătit biletele din pensia ei, că nu s-a băgat în discuții politice, ci doar i-a povestit papei cum merg prețurile în piața mare la harbuz, cartofi și carne de oaie, ce papanași și poale-n brâu fac moldovencele, de te lingi pe dește, și ce vin bun se bea în cârciumile din Chișinău și alte chestii de genul ăsta. Contestatarii, nu și nu. Ce să caute ele la Roma, pe banii contribuabilului care trage când hăis, spre UE, când cea, spre Moscova. Că are bilete de avion dus-întors? Să fie sănătoasă și să și-le pună în ramă. Și Ciolacu a avut, le-a arătat și, ce-a rezolvat? Că vorba aia, Ciolacu a fost Ciolacu, nu tanti Emilia de la Chișinău.

Vezi, duduie Maia, când omul nu are de lucru își face. Acu’ în campanie ți-ai găsit să te plimbi în străinătățuri? Nu puteai și matale să aștepți să fi trecut alegerile? Crezi  că lua foc satul dacă mai așteptai? Să nu-mi spui că te-ai gândit că dacă poporul vă vede pe toate trei în poză cu popa de la Roma o să voteze cu Europa? Întreb, nu dau cu parul, duduiță!

Din toate părțile, fie vară, fie toamnă, răsună torogoatele, saxofoanele și trilurile celor mai celebre guriste din Banat, dar nu numai, întregind un tablou idilic, ca parte a bucolicelor lui Vergiliu. E ca o întoarcere în timp, la bâlciul de altădată cu grătare încinse, pe care sfârâie mici, fleici, cârnăciori, și tarabe de unde poți cumpăra de la jucării din tinichele ursuleți din pluș, până la ii, încălțăminte, brânză, cozonaci secuiești, clătite cât roata de la căruță, dar și locul în care poți trage cu pușca de tir la țintă, îți etalezi forța loviturilor de pumn, te dai în bărcuțe sau pe toboganul gonflabil,  îți încerci norocul la roata aia cu premii de la bomboane cu susan, până la sticlele cu vin spumant. Ca la bâlci, ce mai.

Nu există primărie  care măcar o dată pe an, să nu scoată oamenii la petrecere. Să asculte pe artiștii de pe scenă, să-i aplaude, să se prindă în horă, să se simtă bine, respectați. Fie că e vorba de zilele comunei, ale orașului, ba chiar și ale Europei, tradiționala rugă, lăsatul postului de Crăciun, de zilele castanelor, a brazilor, veverițelor, a guguștiucilor, a strugurilor, răchiei, primăriile au grijă ca oamenii să aibă tot confortul necesar să se distreze, să simtă că trăiesc, să nu se mai gândească la facturile la curent și gaze, la reformele lui Elie Beau Le Jean care îi ard la buzunare. La Reșița, în comuna cu tramvai, promenadă pe malul Bârzavei și locuri de parcare canci, se organizează nu una, ci două astfel de petreceri în același timp, în aceleași zile, mai precis. La concurență, nu alta. Zilele Centrului de Cultură și Artă, în Parcul Tricolorului, și Zilele Palatului Cultural din Reșița, în centrul civic. Ambele cu lăutari, nori de fum, decibeli ce sparg liniștea toamnei. Mai mult, la sfârșitul lunii, după ce cetățenii își vor trage puțin sufletul, primăria vine cu tradiționala sărbătoare a Zilelor Recoltei. Iarăși petrecere, distracție, lăutari și ce-o mai fi, ca o sfidare față de măsurile de austeritate ale lu’ nea Ilie de la Oradea.

Să mai zică cineva că la Reșița nu sunt bani și că primăria nu are grijă de cetățenii săi.

Momentul, unul de referință, nu numai ca și realizare în aceste mandate, după cum spuneam, a fost așteptat cu bucurie și entuziasm de localnici, sătui de mirosul de pișat de la fiecare serbare ținută în fața parcului. Ba chiar și cu aplauze și urări de viață lungă fără reparații. Din ce spuneau gugulanii prezenți la eveniment, primăria ar fi intenționat să aducă și fanfara militară, atât cât a mai rămas din ea, ba chiar să organizeze un mic recital de muzică de petrecere și manele, pe o scenă improvizată în fața Casei de Cultură. Nu râdeți, că așa se făcea mai de mult, oamenii se bucurau când în comunitatea lor apărea ceva nou. Aduceau popa să sfințească noua construcție (pe atunci nu se știa de investiții, proiecte gen PNRR, Anghel Saligny), mai venea unul de la sindicat, altul de la partid. Se lăsa cu discursuri, cu mulțumiri aduse conducătorilor din acea vreme, mici și bere. Acu’, fără mișto, ar fi fost frumos ca primarul Felix să fi tăiat panglica inaugurală, în calitate de prim client al budei, să fi destupat două, trei șampanii, măcar din alea ieftine, să fi ținut un speach scurt, dar motivațional pentru viitoarele proiecte din epoca Bolojan.

Cum nu a fost să fie, masa și felicitările au trecut pe Facebook. „Felicitări, D. Primar. Dumnezeu să vă dea multă sănătate”, a scris un cetățean fericit. Altul, care o fi văzut multe la viața lui, a dat frâu liber recunoștinței: „Mulțumim și Doamne Ajută, în sfârșit o investiție bună” Mulți au fost la fel de entuziasmați de această realizare edilitară, dar mai conciși: „Felicitări.”, fără să precizeze adrisantul, dar se subînțelege că acela nu poate fi decât domnul primar. Alții au filmat cu telefonul evenimentul, apoi și-au sunat copiii, nepoții și prietenii plecați în străinătate, îndemnându-i să se întoarcă acasă: „Veniți înapoi, c-avem budă ca la voi!”

Luat de val și de entuziasm, Felix, mare bicher în comentariile de pe Facebook, a lămurit o cetățeancă, plătitoare de taxe și impozite la primăria condusă de dumnealui, când, total neinspirată, săraca a întrebat cât costă intrarea. Ca un domn ce este, Felix a lămurit-o pe loc: 2 lei (intrarea), ieșirea 10.

Bată-te cucu să te bată, Felix! De asta te iubesc gugulanii pe tine!

Valabil și pentru filosoful Liiceanu care te-a așezat în rând cu marii voievozi, domnitori și martiri ai neamului: Kogălniceanu. Ion C. Brătianu, Carol I, Regia Maria, Iuliu Maniu și Corneliu Coposu și te compară cu profetul Moise. Pentru unii asta ar însemna blasfemie, pentru taica filosofu’ de la Humanitas, reprezintă elogiul suprem adus omului care a făcut din Oradea ce n-au reușit, la un loc, Gelu, Glad și Menumorut pentru Biharia. Și asta în mai puțin de trei luni de când ai pășit încruntat în palatul Victoria. Îți dai seama, bre, ce ar fi fost dacă ai fi trăit pe vremea lu’ Mihai Viteazu? Ce ar fi făcut din matale și ce ode și psalmi ți-ar fi ridicat?

Dragă nea Ilie, lu’ prietenul meu Gogu i-ar fi rușine ca să-l compar cu Budulea Taichii, Pipăruș Petre și alte personaje din basmele  lu’ Ispirescu, deși uneori am impresia că merită lucrul ăsta. El e un tip cu mult bun simț, își cunoaște lungul nasului și este convins că dacă aș face așa ceva, l-ar mânia pe Dumnezeu, deși a făcut multe la viața lui (a condus chiar și o echipă de lăcătuși). Matale, însă, să nu-ți fie jenă nici când filosoful ăla de Liiceanu, același care i-a ridicat ode libidinoase lu’ Băselu, vede în tălică profetul de la Marea Roșie și nici când se întreabă dacă poți fi clonat, precum oaia Dolly, ca în fiecare județ să existe un oraș precum Oradea și câte un Bolojan la fiecare colț de stradă. Că numai așa vom reuși să pășim și noi pe pământul făgăduinței, acceptând în pustie reformele care să ne ducă pe noi culmi de prosperitate.

Să nu-ți fie jenă, nea Ilie, că poate mâine o să te compare cu Mesia, ci gândește-te cât de adevărate sunt vorbele rostite de un învățat, altul decât Liiceanu: „Mare e grădina ta Doamne!”

De pildă, o știre citită de el cum că în județul Cluj se va construi o stațiune cu parc de aventură, tiroliene, pârtii de schi însumând 50 de km, sanie de vară, clădiri, infrastructură. Totul cu ajutorul Consiliului Județean. Și atunci și-a adus aminte de toate necazurile lui legate de acest județ: de proiectul Nedeia, de domeniul schiabil, de cabana construită ilegal într-o zonă de protecție naturală și pe care refuz să o demoleze, deși există o sentință judecătorească în acest sens. „Huo, Consiliul Județean Caraș-Severin!” „Huo PSD!” „Huo și Silviu Hurduzeu!” Așa, să vă învățați minte!

Ce dracu, bă, Romeo! Bre, ai luat-o rău de tot pe ulei. Tu ai uitat că ai fost patru ani bulibașa acestui județ? Cine te-a oprit să faci ceva bun pentru Caraș-Severin, inclusiv să-ți demolezi cabana aia construită cu cântec? Spune, cine? Și câte aveai de făcut din ceea ce ai promis la început de mandat. Ne-ai împuiat capul cu toate bazaconiile și până la urmă s-a ales praful de ele. De spitalul modular, de noul spital județean, de trenul cu hidrogen, de noul sanatoriu la Marila, de Nedeia. În loc să te fi zbătut, să te fi dat peste cap și să fi făcut pe dracu în patru să rezolvi măcar o parte din ce ai promis, tu toată ziua bună ziua te certai cu șoferii, paznicii, femeile de serviciu și erai mai mult la tribunal decât la lucru. Iar acum vii și dai din tine ca dintr-un om bătrân care face pe înțeleptul: „Un lucru e clar! Atâta vreme cât nu va mai apărea în politica cărășeana un om puternic politic, întreg la minte si cu interes pentru turismul din județ, noaptea minții politice cărășene va rămâne luminata doar la exterior de fiecare răsărit frumos de soare ce apare aproape zilnic, exact peste zonele amintite.”

Adică, unul ca tine? Asta vrei să spui Puiucule? Hai, chestia cu „interes pentru turismul din județ” o înțeleg, că de asta te plângi, dar de aia cu „om puternic politic, întreg la minte”, mă îndoiesc. Că patru ani ne-ai arătat ce poți!