Că bine zici șăfu’, cine a fost odată primar, primar rămâne, ce mama dracului. Să le fie clar ălora care nici măcar atâta lucru nu pricep. Șefu’ e șef și în șanț. Ce dacă ăia de la Agenția Națională de Integritate te-au mazilit pe considerente de incompatibilitate? Chiar așa, fraierii ăia au crezut că te trec în negura istoriei și că o să ajungi pe drumuri. Ei nu știu cu cine s-au pus, dovadă că matale te-ai făcut consilier de viceprimar, ca să rămâi cel mai mare și mai tare hombre din Anina. Ceea ce și ești.

Pornind de la aceste considerente de retorică fără sens, să spunem că don Ghiță al nostru face de toate în primărie și în oraș. De toate, în afară de semnătură pe documente oficiale. El organizează gale de excelență și serbări câmpenești și tot el își dă cu părerea despre tot felul de subiecte. La interviuri este primul, la fel la primiri de oaspeți și delegații de pe sate. La nevoie poate să facă genuflexiuni și flotări ca să se mențină în formă maximă. La ultimul eveniment cultural-artistic, cel cu Zilele orașului, a fost sufletul petrecerilor (că au fost mai multe.) Nici că se putea altfel, că i-am auzit pe amărășteni zicând îngrijorați: „bă, dacă nu se ocupă don Ghiță de petrecere, eu nu vin. Să vă fie clar. Ce petrecere e aia fără el?” Și don Ghiță nu i-a dezamăgit. A fost acolo ca și consilier, ca și organizator, dar ca și primar.

Bravo, ție, don Ghiță, așa trebuie să fii: un exemplu pentru toți care te-au votat. Da’, ia spune, e adevărat că ai visat într-o noapte (alții zic că în mai multe nopți la rând) că ai ajuns șef mare la Aquacaraș? Cel mai mare. Așa e? Bine, cu ajutorul camarazilor din PNL, nu de capul tău. Că știe toată lumea că la cât ești de modest nu ai îndrăzni să ceri un lucru ca ăsta. Dar dacă tot s-a întâmplat să visezi, sfatul meu e să-ți păstrezi visul și de s-ar putea, pune-l în ramă și dormi cu el sub perină. De ce? De sanchi, nu de alta…   

Astăzi, totul este altfel. În locul marvelor și cociilor de altădată, mașini cu mulți cai putere și tot mai puțini oameni ieșiți la poartă să-ți dea binețe, curioși să vadă ce străin trece pe ulița lor. Tot mai puțini, și tot mai bătrâni de la un an la altul. Țărani care, în loc de chimeașa albă ca spuma laptelui, poartă tricouri pe care stă scris : „Deutschland”, „Ronaldo” ori „Messi”, în loc de clăbăț, șepcuțe cu „Nike”, blugi rupți în genunchi în locul nădragilor și adidași în locul încălțărilor de altădată. Țărani care au uitat să bată coasa, să sape pământul, să meargă la holdă. Neputința din oase îi ține departe de tot universul copilăriei și tinereții, atunci când erau în stare să răstoarne munții, să-și croiască drum în întunericul vremurilor.

Toate astea au rămas uitate în pozele îngălbenite de timp, iar în urma lor, un dangăt trist de clopot care se pierde încet, încet pe drumul care duce în locul în care îi așteaptă părinții și bunicii, adică aceia care au dat numele de Mica Americă acestui ținut de basm al Văii Carașului.

Începând cu luna aceasta și până în octombrie, lucrurile se schimbă. Alți bani, altă distracție. Pe lângă toate cele arătate mai sus, la internare o să fim întrebați dacă am venit de acasă cu mistrie, șpaclu, cancioc, mânuși pentru zidărit, cască de protecție. Dacă nu, n-avem ce căuta în spitalul care își spune „de urgență.” Chestia aia de la București cu: „Dați un leu pentru Ateneu” (dacă vreți să mai urmăriți un concert simfonic), a prins cel mai bine la Reșița unde, doar sloganul a fost un pic modificat: „Adoptă un salon” (dacă vrei să-ți mai vezi la externare familia, prietenii și vecinii).  

Așa se face că pentru a treia oară în mai puțin de un an și jumătate, „nebuna” de Lili Gherle și dr. Bunda, alături de alți oameni cu suflet, se apucă din nou să repare ce-o mai rămas de reparat la Staționarul III, cel de TBC! Pe cale de consecință, cum să privești ca un nesimțit la oamenii ăia care muncesc, iar pe tine să te doară undeva de ei. Așa că, între două perfuzii sau după vizita de dimineață a doctorului, iei mistria, pensula sau ce-o fi nevoie, și dai și tu o mână de ajutor, că doar nu ți-o pica coroana.  

Da, e vorba de staționarul de la Spitalul județean, din Reșița, căruia Romi al nostru de la Consiliul Județean i-a refuzat o finanțare europeană, consistentă, pe motiv că o să construiască două spitale: unul, mai județean decât cel existent, și un altul modular. De aproape doi ani numai asta îl aud vorbind, ba, dacă era să mă iau după declarațiile inițiale spitalul modular ar fi trebuit inaugurat în această lună. În realitate, canci finanțare spital județean, canci lucrări la spitalul modular. Parole, parole, cum ar fi spus latinii!

Bă, Romi, ce-o fi fost, bă, în mintea de ai dat cu piciorul la milioanele de euro cu care ai fi reabilitat cele trei staționare? E mai bine acum, că stai cu mâna întinsă, doar, doar s-o îndura careva de tine? Să te milogești pentru un sac de ciment, niște cutii cu vopsea și să te umilească unul ca Ionuț Popovici și ăia din PSD care, cu siguranță, vor pune umărul la lucrările de reparații? Nu știi să răspunzi. E și normal să taci ca… Daea în cucuruz, că n-ai știut niciodată cu ce se mănâncă administrația. Atunci, fă bine și întreab-o pe Lili Gherle și o să te lămurească ‘mneaei!

Bat la ușa medicului de familie. Mi se răspunde, intru sfios. Apoi, la fel de timid, îi cer doamnei doctor bilet de trimitere către un laborator autorizat de analize. „Programare la laborator aveți?” Doamna doctor îmi citește surprinderea de pe față, și continuă: „Eu vă dau trimitere, dar vă atenționez că e valabilă doar 30 de zile. Dacă nu vă încadrați în timp, analizele se plătesc. De asta zic, mergeți întâi la laborator, faceți-vă programare, apoi vă întoarceți la mine.” Mă încăpățânez și insist, gândindu-mă că la câte laboratoare sunt în Reșița asta, tot găsesc eu unul la care să-mi fac analizele de sânge.

Numai un fraier ca mine poate să gândească așa. Peste tot unde am fost, mi s-a spus, aproape la fel: veniți în septembrie, acum plafonul repartizat s-a epuizat. Ce să caut în septembrie, din moment ce trimiterea e valabilă luna august? Așa se întâmplă în fiecare an. Până acum m-am descurcat cu: un „sărumâna”, cu un telefon dat de un amic, cu o ciocolată sau un buchet de flori. De data asta am zis: gata. M-am săturat. Ce dracului, cât să mă mai milogesc de unul sau de altul? Până când să merg cu „fii bună și ajută-mă?” Aș înțelege dacă ar fi vorba de nu știu ce urgențe sau favoruri, dar așa? La urma-urmei, dacă e să dau colțu’, dau și cu analizele la zi.

Orice rahat în țara asta se rezolvă doar cu pile, cunoștințe, relații. La doctor, la ghișeul de la primărie, la casa de pensii. Peste tot. Până și la administrația cimitirelor trebuie să cunoști sau să intervii pentru un loc de veci, altfel stai cu mortul pe masă până se împute. Plătesc de 45 de ani asigurările de sănătate dar la internare îmi pune doctorul o listă în brațe cu medicamentele pe care trebuie musai să le cumpăr, altfel privesc spitalul pe dinafară. Sau, când să cer și eu să mi se facă niște amărâte de analize (atenție, obligatorii!) mi se spune: sory, veniți luna viitoare sau cealaltă. „Și dacă mor între timp?” Ce întrebare tâmpită: „Asta e treaba dumneavoastră…” Ce țara lu pește’ e asta, bă, dacă nici măcar atât nu este în stare să facă pentru cetățenii ei?

E clar că am luat plasă, ca să nu spun altfel. Ce-o să fac cu biletul de trimitere de la medicul de familie? Îl voi înrăma și îl voi păstra alături de alte amintiri pe care le am din ciclul: „Frumoasă țară, păcat că ești locuită!”

„Acest program face parte din PROGRAMUL DE GUVERNARE al PARTIDULUI NATIONAL LIBERAL și a fost aprobat în data de 3 Septambrie 2021 de către Guvernul de coaliție PNL-USR-UDMR (la data aceea PSD nefăcând parte din guvern) după o muncă de analiză și documentare, facută la Ministerul Dezvoltării, de câteva luni”. Bă, asta da știre, să afle tot rumânul de unde i se trage bunăstarea și fericirea. De la Cîțu și Ciucă, dar mai mult de la Cîțu care, ca răsplată pentru meritele de a inventa programul ăsta, a fost trimis să se intereseze (pentru unii mai grei de cap) cine a fost primul: podul sau Anghel Saligny? În ton cu cele postate, domnule Ungur, permite-ți-mi să completez următoarele: acest program programează programările în cadrul programelor PNL a tot ce e de programat în regim de programare. Nu de alta, dar ca să știe și să nu mai existe discuții aiurea pe viitor.

Lăsând gluma la o parte, spune-mi Andreiule, chestia asta postată pe Facebook e de la matale din cap sau ai luat-o cu copy-paste? Nu că ar fi vreo rușine, că și nen-tu Ciucă mai folosește metoda asta când vrea să spună altceva în afară de lălăiturile alea vocale. A, te-o ajutat un pic și don Arin. Tu ai fost cu cifrele, el cu topica. Carevasăzică e o lucrare colectivă, o creație comună la care ați transpirat din greu după orele de program când, ce v-ați zis: „Ia să le dăm noi câta peste nas primarilor care este, că prea multe informații deformate au fost discutate în mahalaua politică.” Inclusiv lu’ Felix care, pe unde vă prinde vi-o trage finuț, de vă prindeți de poantă abia după trei zile. Dar e bine și așa decât deloc.

Acum, fără mishto, ce dracu s-ar face țara și județul ăsta, să nu mai vorbesc  de municipiul așezat pe Timiș și Sebeș fără voi, liberalii, că, la drept vorbind, nu i-am auzit niciodată pe pesedei scandând lozinci gen: „Dezvoltăm România!”, „Dezvoltăm Caransebeșul!” Păi, dezvoltați, bă, fraților, cine vă oprește să nu dezvoltați? Mai puțină gargară și mai multă trudă. Țara, județul și municipiul o să vă fie recunoscători! Hai, la treabă, că de vorbitori de limbă spargă e plină lumea!

Căci, atunci când ai șase miniștri la Educație într-un singur an – 2012 – despre ce reforma lu’ dracu vorbim? În teritoriu, lucrurile stau la fel. „E de la noi din partid? Sau a fost cu noi în campania electorală?” Dacă răspunsul este negativ, nimeni nu mai stă la discuții, chit că fostul director, inspector sau cum s-o numi el, e un profesionist, apreciat și a făcut ceva pentru comunitate.  „Afară cu el, punem unul de-al nostru. Cum, ne dă în judecată? Alt rău să nu fie”.

Cam așa au stat lucrurile în cazul lui Adrian Doxan, fost inspector școlar general. În 2017, într-o seară de august, pe vremea ministrului PSD, Liviu Pop, Doxan a fost revocat din funcție din considerente pur subiective, deși funcția o ocupase prin concurs. „Afară, de azi inspectoratul e al nostru”, i-ar fi zis un activist șmecher. Doxan s-a întors la catedră, dar de lăsat nu s-a lăsat și a început să se judece cu ministerul. Timp de aproape cinci ani, a luat-o de jos, de la Judecătorie și Tribunal, a continuat la Curtea de Apel, iar mai apoi, la Înalta Curte de Casație și Justiție. Timp pierdut, nervi cât cuprinde și bani cheltuiți cu avocații. N-a cerut nimic din ceea ce nu i se cuvenea, iar până la urmă instanța supremă a hotărât ca să primească despăgubiri de 160.000 de euro, echivalentul în lei.

Deși sentința ÎCCJ este definitivă, cei din ministerul Educației nu s-au grăbit să o pună în aplicare. Că n-or fi proști. Spre admirația mea, Doxan nu s-a lăsat și le-a dat peste bot celor ce se cred nemuritori, cerând  instituirea sechestrului pe mașinile ministerului. Adică, „dacă voi v-ați bătut joc de mine, eu de ce nu v-aș umili?” Că bine a zis, cine a zis: „cu ăștia nu te porți purta, decât cum se poartă ei cu tine, că au obrazul gros ca al lui Ghiță.” Știți voi care Ghiță.

Până la urmă ăia din minister și-au dat seama că nu-i de glumă și banii au început să-i vină. Nu toți, ci în tranșe. Dar ce mai contează, important că vin. Până acum i-a intrat în cont echivalentul a 80.000 de euro, reprezentând jumătate din suma totală. Îndemnul către Adrian Doxan este unul sincer: Ia-le bani, Doxan, ia-le bani până la ultimul leuț. Lasă-i în curul gol, să se învețe minte. Păcat că nu fac și alții ca tine, să se învețe minte ciocoii. Un singur regret în toată această poveste, acela că despăgubirea nu este plătită de ăla care l-a revocat din funcție pe Doxan. Că dacă s-ar plăti  pe persoană fizică, cu siguranță că mulți s-ar învăța minte, dar așa…

Serialul începe cu scena spovedaniei. Enoriașa îngenuncheată, cu patrafirul popii răsfrânt peste cosițele ei ca spicul grâului. Ca să înțeleagă ce anume a împins-o pe tânăra femeie să vină la biserică să-și mărturisească păcatele, preotul, mare golan, altfel nu îi pot spune, o ia cu binișorul: că ce mai face, dacă s-au copt roșiile în grădină, dacă mai are apă în fântână, că dacă i-o fătat vaca, dacă postește. Chestii de astea, ca să-și facă o impresie despre suferința ori dorințele femeii. Dovadă că, din una, în alta ajung și la sex. Deocamdată să vorbească. „Fă, tu mai faci sex cu bărbată-tu?”, întreabă popa direct. „Mai rar, părinte, mai rar!”

Atât a așteptat părintele. Și-a făcut cruce și a ridicat capul spre toți sfinții pictați pe cupola bisericii, murmurând un sincer „Doamne, iartă-mă.” Apoi i-a pus mâna pe creștet, să se convingă că nu visează. „Spune fata mea, spune, nu-ți fie rușine! Mie să-mi spui tot, că ăsta e rostul spovedaniei.  Și cum o faceți? Cu din alea porcoase ca în filmele XXX sau numai așa cum o lăsat cel de Sus?” De fier să fii, din cel mai bun oțel, și tot ai ofta un pic, cu gândul la cât de frumoasă poate fi viața, atunci când o trăiești la cote maxime.

Asta a fost în primul episod, în care părintele a tatonat terenul, iar dumneaei îl asculta extaziată, povestindu-i toate pozițiile de la 1 la 69 pe care le execută cu lejeritate, dacă ar avea cu cine. În episodul următor, asistăm la înfiriparea unei idile și continuarea discuției la telefon. El îi citea pasaje din Biblie despre păcatul de a ascunde adevărul dintr-o relație intimă, ea îi povestea ce făcea cu soțul seara, cum o punea să stea după ce stingeau lumina și amândoi erau ca doi guguștiuci. Azi așa, mâine așa, până când s-au pus de acord să se vadă, să se… Mă rog, ce face femeia cu bărbatul în astfel de situații. A fost greu începutul că după aceea, cei doi amorezi au ținut-o într-o plăcere din zori și până în seara, zi de zi, ceas de ceas.

Și tot așa până când, într-o dimineață, tânăra fomeie a apărut cu ochii umflați, cu vreo două coaste rupte, inclusiv aia de drac, întrebându-se candidă: „Nu înțeleg de ce m-a bătut al meu trei zile și trei nopți, că i-am recunoscut din prima că mi-o trag cu popa!” Aici îi dau dreptate, greșelile lumești nu se îndreaptă cu bătaia, ci prin spovedanie și rugăciuni pentru iertarea păcatelor. Și în loc de căpăceală, s-o fi trimis la popa nostru care, din acest punct de vedere, este înzestrat cu har extra divin!

Hai să-ți spun eu, Gogule, că n-o să ghicești în vecii-vecilor. Bariera de la intrare în parcarea în Consiliul Județean. Aia, bă, cu telecomanda din mâna portarului. Bine, de ceva timp nu a rămas decât telecomanda că Romică al nostru a desființat postul de portar. Cică erau prea mulți, iar acum nu mai e niciunul. Și chiar dacă postul nu ar fi fost desființat, telecomanda ar fi devenit o biată sculă inutilă și nefolositoare, întrucât un bezmetic de șofer a intrat cu mașina în suportul în care se odihnea bariera, pe care l-a făcut una cu pământul. Și asta ziua în amiaza mare, în timp ce consilierii județeni (unii, nu toți), părăseau obosiți și sictiriți parcarea CJ, după ședința de marți.

Când a auzit una ca asta, Romi s-a supărat rău de tot și pe loc s-a înfiripat ideea unei acțiuni deliberate, chiar a unui sabotaj mai cu seamă că era a treia sau a patra oară când se întâmpla una ca asta. Aproape că se activase planul roșu de intervenție. Mai, mai să dea ordin subordonaților să sune la Poliție ca aceasta să demareze o anchetă pentru a da de urma techergheului care și-a băgat adânc piciorul în pedala de accelerație a mașinii și, implicit, în cea mai de preț realizare din mandatul lui Romică. Să-l prindă, să-i dea amendă, să-i suspende permisul, să-i ia din puncte. Să facă ce-o ști Poliția cu el, să-l dea exemplu de „așa nu” la TV și în presa online. Noroc că la Poliție a sunat întruna ocupat vreo jumătate de oră, răstimp în care, unui slujbaș i-a venit ideea să se uite pe înregistrările de pe camera de supraveghere de la primărie. Și după ce s-a uitat atent, omului i-a stat inima în loc. S-a mai uitat o dată, de două ori peste înregistrări, s-a frecat la ochi, apoi ar fi exclamat: „Șefu’, nu mai sunăm la nicio Poliție, că ne facem de cacao. Unul de-al nostru a scos popicul din șuruburile înfipte în asfalt.”

Nu știu la ce s-o fi gândit în acele momente Romi al nostru. Unii zic că ar fi cerut ca ancheta să-și urmeze cursul firesc, însă același care descoperise autorele – un consilier județean (după alții o consilieră) – l-ar fi tras de mânecă pe șeful cel mare: „boss, vezi că e liberal, de-al nostru (liberală, după unii), nu-i de-a lui Popovici și Crina, ne facem de râs dacă…” Iar boss ar fi ușurat liniștit că n-a fost vorba de niciun sabotaj și, ca atare, pică și chestia aia cu băgatul picioarelor în cea mai mare realizare a sa.

Cât privește bariera, dă-o în… Doamne iartă-mă, facem alta, cu mult mai trainică și mai frumoasă!