Ceva în genul basmului cu cocoșelul cel nou cumpărat de gospodar din târg, pe motiv că cel bătrân dădea mereu rateuri, din care cauză scăzuse și producția de ouă. Nu-l știți? Cică după ce s-a văzut în mijlocul orătănilor, cocoșelul s-a înfoiat în pene, a calcat toate găinile din obor, după care s-a apucat de rațe, apoi de curci și gâște până când a fost găsit leșinat pe grămada de gunoi, spre satisfacția bătrânului cocoș pintenat: „Hei, tinere, nici două săptămâni n-au trecut și uite unde ai ajuns.” La care cocoșelul a ridicat o pleoapă grăindu-i: „Taci în pana mea, că sperii ciorile.” Așa și cu măsurile astea lu’ Bolo. Dacă tot s-a apucat să taie de peste tot, de ce n-ar face același lucru cu propriul partid? Gata cu votul femeilor și tinerilor din Biroul Permanent Național. Ce-a fost a fost, gata cu boieria. La cratiță cu alde Turcan, Gorghiu, Anisie și care o mai fi fost pe la butoanele PNL de-a lungul anilor.

Ca să scoată partidul din obscuritate, mințile crețe au decis că PNL trebuie să devină un partid de misogini. Pardon, un partid de oameni performanți, fie că sunt femei, fie că sunt bărbați. Or, după ultima analiză rezultă că în BPN al PNL nu există femei deștepte, capabile, performante. Și dacă nu există, ele vor avea doar rol decorativ. De plante perene, agățătoare, mușcate.

Nea Ilie, cum ai ajuns dom’le la vorba lu’ Sică Mandolină, pe care vrei să-l readuci în partid, nuamai că tălică nu dai exemple de camarade care au trecut prin cine știe câte paturi ca să ajungă în funcții publice importante. Nu dai că ai mai multă minte, doar că gândești ca și Sică. Și ai dreptate, vorba unuia: „Afară cu cârnații din PNL, rămân doar performanții!” Oare care o fi femininul de la cârnați, când te-ai gândit la reforma în PNL? Că despre reformă este vorba, nu?

Nea Ilie, nea Ilie, cum ți-a putut trece una ca asta prin cap, să te întorci la vremurile alea în care femeia n-avea voie să ridice privirea din pământ când bărbatul era cu capsa pusă. Misoginule care ești. Că altfel cum să-ți spun, nea Ilie?

Iată, însă, că la sloganul lu’ Iohannis, s-au găsit unii să-i bage în gură lu’ Nicușor un  UPDATE: „România lucrului bine făcut și de bun simț.” Ce înseamnă asta? Asta înseamnă ca Nicușor să rămână pe mai departe același bărbat de casă, pe care partenera de viață să se poată baza mereu, mai ales în weekend când il trimite să facă piața, să poarte în continuare ghiozdanul ăla cumpărat la reducere. La fel și cu nea Ilie Bolojan: Să călătorească acasă, la Oradea, ca și până acum, stând la coadă în aeroport, fără SPP lângă el, și, dacă se poate (de ce nu ar putea?) să vină la guvern cu metroul, tramvaiul sau bicicleta. Că e chestie de bun simț, cum încearcă de la o vreme să ne explice unii.

Vă amintiți, știrile alea cu și despre oameni normali într-o țară anormală precum România? Nu știu cum dracu se face că taman în momentul în care Bolojan stătea la coadă în aeroport se nimerea să fie în preajmă un ziarist sau ori un influencer care, una, două surprindeau momentul și-l aruncau pe piață. Ori, când Nicușor aștepta la zebră să traverseze strada cu fetița de mână pe care o ducea dimineața la școală: Și atunci, din pământ, din iarbă verde răsărea o și o duduie de la nu știu ce publicație  absolută independentă care făcea o știre din așa ceva.

Ei, bine, lucrurile merg mai departe și ajung, la sfârșit de săptămână, într-un magazin de îmbrăcăminte. Unul străin, dar nu chiar de firmă. Față în față, Nicușor, cu fetița de mână, și, cum altfel? un truditor din mass-media:

– Vai, domnule președinte, dumneavoastră aici?

Surpins (vorba vine), Nicușor se înroșeste la obraz și răspunde oarecum fâstâcit:

– Da, ce vă mirați? Am venit să facem cumpărături.

– Bine, bine, asta vedem și noi, dar ne așteptam să vă fi întâlnit în magazinele alea din care domnul Ciolacu cumpără încălțăminte de sute de euro.

Remarca asta i-a venit ca o mânușă. A simțit că este momentul să dea un puternic și cutremurător semnal către popor, națiune și ce-o mai fi în țara asta:

– Poate că e așa cum spuneți dumneavoastră, însă eu nu-mi permit acest lux, mai ales că nu mi-a intrat pe card primul meu salariu de la Cotroceni. Dar să știți că aici raportul preț-calitate este unul foarte bun. Angajații sunt drăguți, amabili, au climă…

– Dar știți că nu toată marfa e de firmă…

– E adevărat, dar sunt și lucruri bune, aproape noi, le cumpăr, le spăl, le apretez, le calc…

Da, asta e România lucrului bine făcut și de bun simț. Dumnezeu chiar ne-a pus mâna în cap!

Avem secretari de stat, șefi de cabinete de miniștri, secretare de secretari, subsecretari, secretare de subsecretari. Dar avem și primari și viceprimari, și președinți și vicepreședinți de consiliu județean, avem și consilieri locali și județeni, city și country manager, piloși, nepoți și nepoate, amante și matracuci angajate, dar avem și demisionari și anchetați la DNA.

Dar mai presus de orice, avem GUVERN. Și, să formulez un termen fotbalistic, avem echipă, avem valoare. La Palatul Victoria, nu pe Ion Oblemeco ori Național Arena. Cea mai tare. Altfel nici nu s-ar putea, cu un prim-ministru, nea Iliuță de la Oradea Mare, înconjurat de cinci vicepremieri. Dacă „minoritățile” ar fi făcut gură, probabil că și ele ar fi primit un post de vicepremier. De când e democrația asta post-revoluționară în România, nu s-a mai pomenit să avem guvern cu cinci vicepremieri. Bulgarii au rămas proști când au auzit asta. La fel și ungurii. „Bă, și curcile râd la voi în gard de atâția șefi câți sunt”, ar fi exclamat Pișta când a auzit știrea la televizor. „Bă, Pișta, te mănâncă în cur de nu-ți tace gura? Noi ne-am băgat nasul în gulașul vostru? Ei, drăcia dracului”, au replicat ai noștri ca brazii, cu mucii pe piept.

Să vezi performanță de acum încolo. Mama, mamă! Pe surse, am aflat că Bolo a copiat modelul echipelor de fotbal din La Liga, ca să-i împace pe toți: un antrenor, pardon, un vicepremier cu portarii (la palatul Victoria sunt mai multe intrări și fiecare cu portarul ei), altul pentru instruirea șoferilor din dotarea parcului auto, mai unul responsabil cu aprovizionarea bufetului cu carne, lapte, brânză, ouă, pălincă de Bihor (nea Ilie nu se încurcă cu țuica de Pitești) și vin de Drăgășani. În sfârșit, unul răspunzător cu preparatorii fizici, maseurii, maseuzele și cronometratul exerciților fizice. Pe românește, cu frecatul mentei, asta ca să miroase frumos în ședințele în care se vor bate ca chiorii pe ce a mai rămas din ciolan.

La el cuvântul e cuvânt, nu ca la alți politicieni. „Nu te supăra, Ilie, am promis în campania electorală că nu voi crește TVA și așa va fi. Am și iscălit în fața națiunii”, i-ar fi replicat Nicușor lu’ Bolojan în timpul discuțiilor la Cotroceni. „Bă, tu te glumești cu programul de guvernare?” ar fi întrebat surprins nea Ilie. Dar nici Nicușor nu s-a lăsat mai prejos: „Vezi Ilie cum vorbești, că nu mai sunt cine am fost până acum o lună. Eu zic că ar fi bine să ne vedem fiecare de lungul nasului.”

Sprâncenatul l-a privit lung, aproape siderat. De când face el administrație, și încă ce administrație, la Oradea și Bihor, n-a mai întâlnit pe cineva să-i vorbească așa. „Bă, Nicușoare, tu te uiți la tine ce prostii debitezi? Te-au fraierit și te-au aburit ăia de la Antene ca pe copilul de țâță și tu ai pus botu’. Ce dacă ai promis și ai semnat declarația aia? Bă, ascultă la mine, în campanie se promite orice. Și că le faci drumuri, piste de biciclete, treceri speciale pe autostradă pentru gândacii de mesteacăn, și că le mărești pensia de două ori pe an.  Ce dacă ai declarat ce ai declarat? Apă de ploaie, Nicușoare. Dacă tu le-ai fi spus că te tunzi zero, sau te apuci de cusut goblenuri în cazul în care ai fi ajuns președinte, te-ai fi chelit ori ți-ai fi lăsat mustață? Eu cred că nu, că de aia e campanie să le spui oamenilor ce vor să audă, nu ce ai vrea tu să faci” Zâmbind, Nicușor i-a răspuns: „Nu, n-aș fi făcut.”

Cu fața luminată și un licăr de speranță în privire, nea Ilie s-a ridicat bucuros de la masă : „Acu’ te recunosc, Nicușoare. Vino să te pupe fratele tău. Pentru asta meriți o pălincă de Bihor.” Zâmbind feciorelnic, președintele i-a curmat entuziasmul: „Nu m-aș fi tuns zero, și nici nu mi-aș fi lăsat mustață, pentru că promisesem cândva să nu fac asta niciodată, iar eu mă țin de cuvânt”

Auzind una ca asta, nea Ilie le-a făcut semn liberalilor cu care venise, să se ridice: „Haideți, bă, să mergem că ne pierdem timpul de pomană cu ăsta. Auzi la el, are principii la care ține ca la ochii din cap…” Și a dat să plece. Din pragul ușii a întors capul pentru un ultim sfat: „Nicușoare, dacă de TVA te doare la bască, măcar să ai grijă să uzi florile din grădina palatului. Să nu moară pe căldura asta.”

Și, totuși, cu ceva ne-a copleșit de-a lungul campaniei. Ne-a luat mințile, ca să zic așa, promițându-ne că dacă va ajunge președinte, nu va crește TVA nici măcar cu jumătate procent și nici nu se va atinge de pensii. „Tu ești convins că va fi așa? Că vei ține TVA pe loc?” l-ar fi întrebat unul dintre apropiații săi din campanie.  „Da. domnule, ce dracu, a răspuns el. Că am vorbit eu cu cei mai buni specialiști în economie și finanțe-bănci care mi-au zis: «Nicușoare, deficitul de care vorbește Bolojan n-are nicio treaba cu deficitul lui de la Oradea. E o altă mâncare de pește.» Și dacă nici ei nu știu cu ce și cum s-a păpat deficitul ăla…”

Am trecut și peste faptul că zâmbea și râdea din orice, ca să nu zic ca aia în târg, că toată ziua bună ziua căra ghiozdanul ăla în spate în care își ținea sticla de apă de la robinet (ca un exemplu de bune practici pentru bucureșteni) și sandvișul pe care și-l făcea singur dimineața, că nu stăteau hainele pe el ca pe manechinii lu’ Botezatu. Ce mai contau toate astea, în condițiile în care ne asigura că: „Bă, nu mă ating de TVA, pensii și salarii. Aveți cuvântul meu. Ce dracului, eu ce spun, vorbă rămâne.” Și ca să ne intre bine în cap, a repetat-o a doua sau a treia zi după ce a ieșit președinte. Ba, ne-o și spus: „La negocieri mă voi folosi de dreptul meu de VETO” Și cât o trecut de atunci? Nicio lună. Și după o lună, uite că vor fi tăieri de pensii nesimțite, prin introducerea CASS (2.500 de lei e pensie nesimțită, nu-i așa?) și TVA-ul se duce la 21%.. Cât despre VETO…

Nicușoare, Nicușoare, cum ne-ai dus și (tu) cu zăhărelu’…

Carevasăzică, școlerul nostru asta a înțeles din basmul lu’ Bădie Creangă. Că dacă ta-su n-ar fi primit un email de la Verde Împărat, care avea nevoie de un succesor în locul său, Harap Alb (ce nume ciuda a avut și ăsta) n-ar fi plecat din bătătura a lu’ ta-su și mă-sa, unde juca cu frații săi leapșa și lapte-gros. Și dacă n-ar fi plecat, cu siguranță nu s-ar fi întâlnit cu Spânu și n-ar fi coborât în fântână. În consecință, ar fi rămas pe mai departe un băietan cu caș la gură, plecat tocmai la capătul pământului în căutarea fericirii.

După această întâmplare, Harap Alb se maturizează cât de cât, apoi se ține de cioace, dovadă că, a trombonit-o pe Sfânta Duminica, (de aici se vede că nu era un nătărău, după cum credeau unii) la a cărei pensiune a tras obosit și flămând, să-l scoată din nu știu ce belea în care intrase. Norocul său a fost că a dat și peste câțiva ortaci simpatici și buni la suflet, precum Fomilă, Setișcă și Păsărilă Lătățilă că altfel ar fi rămas slugă toată viața la Spân.

Și dacă tot vorbește de Ion Creangă, candidatul la diploma de bacalaureat își amintește cum acesta era membru de onoare al Clubului Junimea, un club exclusivist la vremea aceea, ceva în genul Clubului de la Roma al cărui membru a fost chiar Călin Georgescu. Ce făcea Creangă și prietenii lui seara în Clubul Junimea? Păi, ce să facă? Beau, bârfeau se îmbătau și a doua zi se dregeau cu zeamă de varză acră, ca să fie apți de scris, pentru ca seara s-o ia de la început cu pui fripți, vinișor de Cotnari și fetițe din mahalaua dulcelui târg moldav!

Cât despre Ana, din Moara cu noroc, școlerul și-a amintit că fost o femeie cumsecade, cu frică de Dumnezeu, o fire blândă și cu mult bun simț cum rar se întâlnește în literatura noastră. Dar cum se întâmplă de cele mai multe ori, ea a fost victima tuturor bărbaților din nuvela scrisă de Ioan Slavici. Ba chiar abuzată, în condițiile în care în acea vremea nu apăruseră ONG-urile, nici asociațiile care înfierau violența în familie. Iar despre feminism nici nu putea fi vorba. Altfel spus, într-o lume în care Lică Sămădăul era bossul acelor locuri, Ana nu a avut noroc, chiar dacă a fost distribuită să joace în rolul principal din Moara cu noroc.

Acesta este profilul viitorului plătitor de taxe sau, cine știe? al politicianului care ne va îndemna să strângem cureaua, să mai punem o pătură iarna pe noi, să mai renunțăm la nu știu ce viciu pentru a reduce deficitul bugetar și a face din România o nouă grădină a Maicii Domnului.

Să ne demonstreze că de astăzi a înțărcat bălaia, statul ăsta de doi bani, cu specialiștii lu’ pește prăjit, îl amendează pe un amărât de la țară care își amenajase (construit e prea mult spus) un solar în propria-i bătătură. Un solar pentru o roșie, un ardei, o vânătă, un castravete, niscaiva fire de mărar și pătrunjel și nicidecum pentru cultivat cânepă. Motivul? Cică încălcase paragrafele, aliniatele și literele Legii 50/1991. Ce spune legea? Ei, dar ce nu spune o lege veche de pe vremea CPUN-ului. Spune că, dacă țăranul, pardon, fermierul, vrea să aibă solar cu o suprafață mai mare de 50 de metri pătrați,  e musai să depună o cerere la primărie, să prezinte  documentația tehnică a schițelor și planurilor care indică materialele folosite pentru construcție. Atenție, documentația trebuie întocmită de un arhitect sau inginer autorizat, iar terenul pe care se construiește trebuie să fie încadrat în zona agricolă, conform Planului Urbanistic General, altfel a belit-o!

Megieșul nostru nu făcuse nici cerere de mână la primărie, n-avea nici schițe și planuri întocmite de arhitect ori inginer, și nici aprobări de la vecini. Cât despre PUG, ce să mai vorbim. Inspectorii și-au frecat mâinile de bucurie. În sfârșit reușiseră să dea o lovitură indisciplinei în construcții. Au ridicat drona, au filmat, au fotografiat și au cartografiat locul ca la carte. Măsurătorile n-au lăsat loc de întors: solarul, care avea suprafață de 50 de metri pătrați și un pic, intra la categoria construcțiilor provizorii,  caz în care amărâtul era bun de plată., dar și de demolat solarul. Și pentru că se luase în gură cu trimișii statului, a primit maximul amenzii: 100.000 de lei. Adică 20.000 de euro, contravaloarea pensiei lui de CAP-ist pe vreo trei ani, timp în care nu va mai mânca, nu va mai aprinde lumina și nici nu o să-și mai facă foc în sobă, că toți banii i se vor duce pe amendă. Bine, putea primi minimul amenzii, 1.000 de lei, însă inspectorii au ținut să-i dea o lecție și, prin el, tuturor țăranilor, scuze, fermierilor, care mai au de gând să-și facă un solar.  Să se învețe minte și să-și scoată din cap că oricine își poate construi orice în țara asta, fentând bugetul local.

A doua zi, inspectorii au sesizat ANAF-ul, iar ANAF a raportat, cu mândrie, mai departe, la București, cum că reforma fiscală, pentru care se tot ceartă și se înjură în aceste zile PSD, PNL, USR și UDMR, este pe drumul cel bun.

Tot ce am reținut (și nu doar eu) din discuțiile ce se țin cu ușile închise, e că trebuie să se impoziteze și să se taie veniturile fraierilor, de acum și până la moarte și, dacă se poate, și dincolo de ea. Fără milă, fără parti-pris-uri, cu determinare, cu responsabilitate și cu credința că tot ce fac e să-și salveze cururile lor, nicidecum râul, ramul și ce-o mai fi rămas moștenire de la regii, voievozii și domnitorii din cărțile de istorie. Și au pus pe masă tot ce le-a trecut prin cap: TVA majorat cu două procente (ce e aia două procente?!), taxarea CASS pe pensia minimă (bine le face pensionarilor, că prea și-au luat-o în cap de când cu rectificarea din septembrie anul trecut), comisioane suplimentare pe tranzacții bancare, reducerea subvențiilor în agricultură (unde e nea Pătru Daea să dea cu pumnul în masă, așa cum o făcea pe când se lupta cu cormoranii, pelicanii și guguștiucii din agricultura de subzistență?), eliminarea burselor școlare și a unor facilități pentru persoanele cu handicap și veteranii de război etc.

Și când or tras linia și or măsurat gaura aia neagră bugetară ce trebuie acoperită ca să fim și noi în rând cu lumea, și și-au dat seama că tot nu e îndeajuns, s-a trezit un deștept-sinistru căruia tocmai îi fătase mintea un pui. Un consilier de al lu’ Nicușor, care acum nu mai recunoaște că a zis că marea evaziune fiscală pornește de la serviciile funerare, inclusiv de la gropari și de la aparținătorii defunctului. De la ortul popii, bănuțul ăla cu care mortul își plătește vămile în lumea pe lumea aialaltă. Că ăștia sunt mână în mână, sabotând împreună economia. Și ca să se învețe minte, acel deștept-sinistru a propus (mândru de el) să se taie ajutorul de înmormântare. Că dacă tot s-a prăpădit respectivul, la ce-i mai folosește ajutorul? Să se mai termine cu pomenile și obiceiurile păgâne, să ne aliniem și noi în rând cu ăia de la Bruxeless care nici nu beau răchie și bere la priveghi, și nici nu împart prosoape și colaci la înmormântări.

Alo, nenea, că bine le zici. Dar vezi că ai uitat nevămuite coliva și vinul pe care îl toarnă popa în groapă, peste mort și copârșeu. Dacă tot v-ați apucat de reforma bugetară, faceți-o până la capăt, ce dracului!     

Dar acum au dat lovitura pe piața transferurilor. Și încă ce lovitură, Gogule! L-au luat pe Cipi Pintea de la POT, marea speranță a politicii românești. Tânăr și ambițios, vizionar, dornic de dezvoltare profesională și educațională. Și bine crescut, cu bun simț și respectuos. Ce crezi că le-a spus ăstora de la PSD când o dat mâna cu ei la prima întâlnire? „Vă mulțumesc pentru încrederea pe care mi-o arătați. Pentru simpatia dumneavoastră sinceră și necondiționată și vă promit să nu vă dezamăgesc. Până la anu’ mă angajez să termin și ultimele două clase de liceu, la fără frecvență, să iau bacu’ și să dau la facultă. Dar și să particip la cursurile de vară ale partidului, să termin Academia Matrimonială Singles, de la Londra, și să prestez orele de muncă în folosul comunității, așa cum rezultă din cele două dosare penale în care am fost parte. ”

Social-democrații, care l-au primit cu bucurie nedisimulată, i-au dat pe spate cu sinceritatea lui. Și-au frecat mâinile de fericire, mulțumindu-i Atotputernicului: „Îi mulțumim, Doame, că ai grijă de noi și nu ne lași niciodată la greu.” L-au măsurat din cap până în picioare, au stat și au cugetat, apoi și-au zis: „Bă, să nu uităm că și unii dintre noi tot de la coada vacii am plecat, de am ajuns oameni de nădejde azi. Nici dosarele nu mai contează astăzi că, vorba lu’ ăl bătrân care mâine-poimâine împlinește 100 de ani, «n-ai dosare în CV-ul politic, înseamnă că ai făcut degeaba umbra pământului. Că ai fost caca-maca în lumea asta.» Prin urmare, propun să-l primim în rândurile noastre, până nu se răzgândește și semnează cu ăștia de la USR care au un lot subțire al dracu’ ca să reziste în Superligă.”

Și uite așa, PSD a dat startul la transferuri și la procesele de reformare, profesionalizare și modernizare a clasei politice. Cu oameni noi, tineri, viguroși și necunoscuți electoratului până nu de mult, pregătiți pentru marea performanță.

În ultimul timp i-a cam pierit zâmbetul. Că nu e ușor să le faci pe toate și să-i împaci pe toți. Mai ales pe pesediști cu useriștii care, după atâția ani de opoziție, au prins glas și gustul ciolanului și au început să viseze frumos. Fritz, de exemplu, este convins că peste nu știu câte veri, toamne, ierni și primăveri USR va deveni cel mai important partid din România. Cine nu-l cunoaște, îl cumpără, cine nu…

Cu un program atât de încărcat, Nicușor nu se mai duce la ședințele cu părinții de la școală și nici la întâlnirile cu prietenii lui ONG-iștii. Mănâncă o dată în zi, și atunci pe fugă, citind și ascultând rapoarte de tot felul, iar seara cade lat, înainte de a-și face curat în ghiozdănelul pe care îl cară după el peste tot. În curând va trebui să-și cumpere haine noi că astea vor sta pe el ca pe gard.

De câteva zile e în mare dilemă. Cum și ce să aleagă: concedierea a 20% din personalul bugetar sau tăierea a celui de-al 13-lea salariu? Impozitarea cu 10% a pensiilor mari ori tăierea sporurilor pentru normele de hrană și vouchere de vacanță? Prime plafonate sau salarii înghețate? Nimic despre noi locuri de muncă, de luptă împotriva dăunătorilor din economie, pomicultură, horticultură. Astea mai târziu. Mai la toamnă sau anul viitor când pensionarii vor trece la o nouă curbă de sacrificii, cu mult mai trainică decât cea de pe vremea lu’ Boc și Băselu.

Și din nou mă întreb: Ce i-o fi trebuit lu’ Nicușor atâta bătaie de cap? Că putea să-și vadă în continuare de primăria lui, de dusul și luatul fetiței de la școală, de referendumuri pentru tot felul de familii și fără să se fi făcut președinte. Cu atâtea griji pe cap, săracul nu are timp nici să moară. Ca să nu mai vorbim de însurătoare…

Când a fost trimis la plimbare, Ghiță Borcean i-ar fi spus nepotului, nimeni altul decât primarul Caransebeșului. „Felix, mă voi întoarce mai repede decât îți imaginezi. Fii pregătit dacă nu cu covorul roșu, măcar cu muzicanții de la Casa de Cultură să cânte imnul de întâmpinare.” Cică unchiul l-ar fi suspectat pe nepot (de gradul nu știu care) de complicitate cu conducerea spitalului. Povești, cum să facă un primar așa ceva?

Din acel moment a început lupta. Să se ia la trântă, zi de vară până-n seară, exact ca în basmele lu’ Ispirescu, dar nu pe câmpurile mănoase, în livezile cu pruni de la Cărbunari ori în parcările cu plată din municipiu, ci în instanță. De la Judecătoria Caransebeș, la Tribunalul Caraș-Severin, iar în final la Curtea de Apel Timișoara. Ghiță Borcean în calitate de reclamant, Spitalul Municipal de Urgență, de pârât. Când câștiga unul, pierdea celălalt și tot așa. Până ieri când, ceacea Ghiță l-a sunt pe Felix, să-i dea vestea cea mare: „Ți-am spus nepoate că mă întorc? Adu tu covorul roșu, că lăutarii îi plătesc eu!”  

Prin sentința, definitivă, de ieri, 2 iunie, Curtea de Apel a anulat Decizia spitalului privind încetarea contractului colectiv de muncă din 28 septembrie 2024. „Obligă pârâtul spitalul Municipal de Urgenţă Caransebeş să continue raporturile de muncă cu reclamantul Borcean Gheorghe în condiţiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 264/2004. Obligă pârâtul-intimat la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea drepturilor salariale începând cu data de 31.08.2024 şi până la data reintegrării reclamantului.”

Felix, lăsând gluma la o parte, cea cu covorul roșu și muzâcanții de la Maciova, rămâne, totuși, o nedumerire: cine îi plătește lui Ghiță Borcean drepturile salariale pe astea nouă luni? Că cineva trebuie s-o facă. Și nu sunt bani puțini, că la cât câștigă astăzi pe lună un doctor, înmulțit cu 9 luni, se adună de o sumă frumușică cu care ai fi putut să organizezi un festival de manele la Caransebeș. Dar v-o mâncat în cur și v-ați lins pe bot de festival. Zi că nu e așa!