Chiar dacă n-a făcut nicio brânză pentru orașul pe care îl conduce, Grig al nostru e guralivul de serviciu, zi de zi, an de an. Chiar și atunci când nu are ce spune, tot dă ceva din el. Calm, calculat, sobru, răbdător, cu convingerea că oamenii îl vor înțelege, fericiți pentru viitorul luminos al zilei de mâine ce li se promite. Că dânsul promite. La asta se pricepe cel mai bine. La capitolul ăsta e cel mai tare. Promite câte-n lună și-n stele. De exemplu, promite să modernizeze străzile din oraș (până acum n-a reușit decât să repare strada pe care locuiește city-managerul, după cum vorbesc gurile rele), să facă nu știu ce la spital (nici el nu știe exact ce ar trebui), să demareze ceva proiecte legate de școlile din oraș, să stârpească buruienile, să cosească iarba de la „Scorileț”, să se împace cu viceprimărița, să…

E foarte bine, Don Grigorio că ți-e capul plin de schițe, planuri, desene, idei și ce-o mai fi. Că te gândești mereu și mereu (chiar și atunci când dormi sau te duci la baie) la fericirea și bunăstarea oțelarilor în general și, a celor din Katanga, în mod special. Meriți felicitat, zău așa, pentru toate aceste strădanii și neprecupețite eforturi puse în slujba celor ce te-au ales. Meriți chiar să te facă „Cetățean de Onoare” al orașului, dar nu înțeleg de ce dracu’ nu te apuci și tălică odată de treabă. Fă-le în ciudă ălora care ar exclama cu năduf: „Bă, e sfârșitul lumii. S-a apucat Grig de treabă. Nu-i a bună.” Fă-le în ciudă și pune mâna pe sapă (pentru început e chiar foarte bine) și arată-le că nu ți-e frică de muncă. Că știi să muncești, nu doar să te plimbi ca boier Bibescu. Să se vadă un lucru făcut de matale în ăștia doi ani de când ești primar. Ceva în afară de strada aia pe care locuiește city-managerul. Închide-le gura cârcotașilor care te tot beștelesc pe Facebook.

Hai, Don Grigorio, încearcă, că poți. Tălică poți orice. Inclusiv să joci în telenovele braziliene. Că dacă nu te-ai fi făcut primar, cu siguranță ar fi trebuit să joci în seriale. Cal îți dădeau producătorii. Și pălărie, și biciușcă, și cizme înalte. Matale, doar să fi interpretat rolul ăla de rupt inimile femeilor. De asta zic, chiar dacă nu ai nimic în comun cu administrația, străduiește-te și fă-le în ciudă ălora de la Cireșa, Mal, Ohaba și Colonia Veche, să le închizi gura. Hai, dă-i bătaie și nu mai fi țâfnos că acu’ se duce mandatul. Don Grigorio, Don Grigorio!

Până la urmă s-a dovedit că Burleanu a avut dreptate când i-ar fi spus lu’ Stoichiță, mâna lui cea dreaptă: „Nea Mișule (că așa îi zice el) ce să fi făcut noi la Mondiale? Că acolo se joacă fotbal, nu țurcă.”. Chiar așa, Răzvănele! Ce să fi căutat noi la mondiale? Să ne fi făcut de menune așa cum s-o făcut Brazilia și Germania, pierzătoare în fața unor echipe de trei lulele, trei surcele? Sau cum se vor face de acum înainte Spania, Belgia ori Franța că, vorba aia, nu toate pot fi campioane mondiale. Cum s-au făcut de cacao și Vinicius, și Neymar, și Neuer, și Musiala (ce nume neaoș de neamț, neamț) și Goretzka. Că gândiți-vă la ce i se putea întâmpla lu’ Ianis al nostru, Prințișorul, la cât e el de sensibil, la ta-su care îl antrenează. Meritau ei să pățească una ca asta? Să fi făcut vreo depresie, ceva și să fi renunțat de tot la fotbal. Doamne ferește, să fi pierdut finala ce ocară ar fi fost pe capul lor.

Supărarea e supărare, dar între noi fie vorba, ce ați fi preferat, o vacanță de o săptămână în America, că la ce fotbal jucăm noi nu am fi avut alte pretenții, sau să fi râs și curcile de Regele Hagi, așa cum au râs de Olanda și Turcia? Sau cum au făcut mișto de Messi după cele două penalty-uri ratate? Că ați văzut ce-au mai râs de el nemții și Ronaldo, de parcă ei nu ratează. A, voi ați fi vrut să fi jucat măcar ca Ecuador, Capul Verde și Congo sau Curacao. Da, nu sunteți deloc pretențioși, dar la ce fotbal avem, vom fi și noi la un mondial că ăștia atunci când mi-oi vedea ceafa, iar pe plaiurile mioritice în loc de pruni și țuică vor crește palmieri, cocotieri și papagali. Papagali adevărați nu de ăia crescuți în birouri, academii și cluburi finanțate cu bani publici.

Și unde există escroci, există și naivitate. La kilogram, la pungă, la ce îl duce capul pe românul de rând. Într-o astfel de Românie, de câteva zile ni se povestește la televizor despre „ororile” din cadrul Asociației Dumbrava-Bihor. Viorel Pașca și familia sa sunt descrise ca cele mai oribile personaje din câte au trăit vreodată în Biharia lu’ Gelu, Glad, Menumorut și Ilie Bolojan. Că Pașca ăsta ar fi pus la cale o schemă de îmbogățire fără să ridice un pai de jos, (mama lui de techergheu-bandit, în traducere liberă) ce nu s-a existat pe fața pământului, urmând exemplul politicienilor care se sfâșie între ei ca câinii. Cică ar fi profitat la maxim de naivitatea bolnavilor intenați la Dumbrava, de nesimțirea legiuitorului, incapabil să înțeleagă ce se întâmplă la talpa țării, de nepăsarea autorităților, fericite că dinspre Dumbrava cea (ne)minunată a lu’ Pașca nu existau reclamații referitoare la toxi-infecții alimentare, epidemii de bubat (varicelă, pentru domni), și nici cazuri de întâmplări, gen Pomohaci.

De douăzeci de ani, Vio e întâistătătorul azilului groazei, omul căruia reprezentanții statului din cele patru colțuri ale țării îi trimit pe cap toți amărâții, oameni fără acoperiș deasupra capului, bolnavi de toate felurile. Zeci, sute, mii de astfel de ființe vii, condamnate la suferință de statul care se roagă de Pașca: „Bă, Vio, ajută-ne și de data asta. Vezi și tu ce poți face cu ei căci, la noi nu mai sunt locuri nici măcar pe scaunele din fața azilului. Primește-i, că și așa nu mai au mult de trăit.” Și dintr-o dată, din bunul samaritean devine escroc. Poate chiar și criminal. Stau mărturie peste o mie de cruci în cimitirul satului, cardurile și buletinele din dulap ale celor trimiși de stat la Dumbrava, poveștile unora și altora. Norocul lui Vio e că în România nu mai există pedeapsa cu moartea. Altfel… Norocul statului în toți acești ani e că a existat un Vio Pașca. Altfel…

Una peste alta, dacă vrem să-l scoatem țap ispășitor pe acest profitor (ce l-ar mai strânge unii de… știți voi de ce anume) care și-a însușit până și verighetele, lănțișoarele, cerceii, portofelele (chiar și pe alea goale) ultimul mărunțiș din buzunarele bolnavilor, ajutoarele de înmormântare și mai știu eu câte cele, atunci să procedăm la fel și cu cei care organizează pelerinajele la racla cu moaștele făcătoare de minuni ale Sf. Cuvincioase Parascheva. Că și în acest caz e o formă mascată de înșelăciune chiar mai mare decât cea de la Dumbrava acolo unde, de bine, de rău, oamenii nu dormeau în câmp, nu îi ploua, nu îi ningea, nu înghețau ca un… Că și la Sf. Parascheva cineva bagă mâna în buzunarele naivilor (n-am auzit minuni făcute de sfântă), fără să taie chitanță, fără să țină o evidență a banilor strânși, cu complicitatea și sub privirea blajină și neputincioasă a aceluiași stat român care acum s-a gândit să facă dreptate.

Într-o asemenea situație s-ar putea afla și parlamentarii care au votat un proiect de lege prin care face posibil construirea de lifturi, din fondurile europene, în toate blocurile cu mai mult de trei etaje care nu au fost prevăzute cu ascensor când au fost proiectate. Adică în blocurile lu’ Ceaușescu, alea din prefabricate, confort II și III. Încerc să-mi imaginez ce zăpușeală o fi fost în Parlament, ca să-mi explic cum au putut aleșii neamului să inițieze un astfel de proiect de lege. Dacă ar fi fost vorba de un proiect privind protecția consumatorului împotriva muștelor care bâzâie vara deasupra castronului cu ciorbă servită la terasă, treacă, meargă. Sau, unul împotriva lipitorilor care sug din bugetul statului mai ceva ca din țâța lu’ mă-sa. Dar așa…

Eu cred că parlamentarii ăștia s-au născut și trăiesc la curte. La casă, pardon, vilă, cum ar veni, nicidecum la bloc. Că n-au văzut o casă a scării, la bloc, în viața lor. Sau dacă or fi văzut-o, n-au știut ca i se spune așa. Bă, nene, cât de parlamentar poți să fii să-ți imaginezi una ca asta? Dar nu numai să-ți imaginezi, ci să fii convins că acest lucru este posibil. Că dacă așa o zis Frau Ursula și ai ei de la UE, așa va fi. Ăstora care visează cai verzi pe pereți, vreau să le spun că un amărăștean are de gând să dea statul în judecată, pentru că a încercat de vreo trei ori să se sinucidă, aruncându-se de la etajul IV, dar n-a reușit niciodată, locul fiind prea strâmt pe casa scării. Și parlamentarii vorbesc de lifturi. Nici măcar platformele sau rampele nu se pretează la blocurile noastre vechi de jumătate secol. Despre ce vorbim? Despre proiecte SF? De acord, futuriste, futuriste, dar nici chiar așa!

Astăzi, la 250 de ani de la redactarea Declarației de către Thomas Jeferson, America e departe față de noi ca în poezia lu’ Bădia Mihai:

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Adică, cea mai puternică, cea mai talentată și tentantă dintre toate țările ce se află sub soare, cea mai râvnită de către imigranții din toate cele patru zări ale lumii, țara cu oameni ajunși pe Lună, cu cei mai gustoși hotdogi, cu cele mai sexi majorete, cu cei mai mulți zgârie-nori, dar și cu cei mai dilimaci președinți.

Noi, care la vremea aia, aveam deja un avans de cinci ani, suntem unde suntem. Nu spun că suntem vai mama noastră că nu e frumos să vorbesc așa în anul în care sărbătorim 255 de ani de Industrie. De fapt, suntem doar în documentele timpului, în memoralistica de specialitate, în fotografiile decolorate ale vremii, în filmulețele cineclubiștilor, în expoziții, conferințe, în decernări de diplome, în discursuri înflăcărate care țin cu tot dinadinsul să ne amintească că Reșița și Industria ei au fost cineva în Europa.

Cine era ca noi, în țară, în Europa, în lume? Spuneai CSR, și toți se gândeau furnale, la laminoare, la șina de cale ferată, la milionul de tone de oțel elaborat într-un an, la Cetatea de foc a lui Davidoglu (dacă tot este să vorbim despre trecut). Sau când rosteai numele UCMR. Toată lumea știa că locomotivele cu aburi, motoarele navale și disel, turbinele cu bulb, Kaplan, Francis și Pelton, generatoarele și echipamentele hidromecanice erau marcă înregistrată a acestei întreprinderi. Că fiecare hidrocentrală din România poartă amprenta inteligenței creatoare a oamenilor locului.

CSR și UCMR aproape că nu mai există. Puțini știu cum se numesc astăzi cele două mândrii de altădată. Cine le este stăpân. Din cei peste 25.000 de angajați, înainte de ’89, dacă mai sunt 1.000 la un loc. Cât un schimb, în tura de noapte, pe vremuri. Înainte, în nopțile de vară, se auzeau până la Câlnic, bătăile ciocanului pneumatic de la forja mare de pe Platforma Mociur. Ceseriștii cunoșteau după culoarea fumulului ce fel de oțel se turna în acea zi. Nimeni nu pomenea de poluare, de condițiile grele în care se lucra de de sute de ani. Toți erau mândri de uzinele lor despre care astăzi se vorbește doar la timpul trecut. Pe undeva e și normal, că ce altceva ne-a mai rămas de făcut la împlinirea celor 255 de ani de industrie pe aceste meleaguri? Conferințe, întruniri, înmânări de diplome, medalii comemorative, titluri…

Omul e respectuos, de bună credință, chiar dacă îl vedeți altfel. În timp ce ăștia de la PSD, PNL, USR și UDMR se ceartă întruna de vreo două luni, Nicușor chiar muncește. La funcția pe care o are, ar trebui să-l doară la bască de ce se întâmplă în țara asta. Altul în locul lui și-ar lua concediul de pe ultimii doi ani, plus ăla de la primăria generală, rămas neefectuat, nevasta (scuze, pe doamna Mirabela) și ar pleca în vacanță în cele mai exotice locuri din lumea asta. Să se relaxeze, să cunoască oameni noi, să vadă cu ochii lui cum trăiesc alții.

Că, Slavă Domnului, bani are. Și nu puțini. Că ați văzut din declarația lui de avere reiese că-i poate întoarce cu lopata. Milioane și milioane de lei, în conturi, credite și la saltea. Din muncă cinstită, din donațiile din campania electorală, din economiile pe care le face de când e președinte, din alocațiile copiilor, din… Ce face cu atâția bani? Să fie acolo, că nu strică. Că mâine, poimâine când n-o mai fi președinte îi vor întoarce spatele toți pe care i-a făcut oameni. Știți vorba aia, prietenii se duc, banii rămân, chiar dacă se devalorizează cu timpul.

Deci, ar putea face cam ce a făcut și Iohannis timp de zece ani, să închirieze avioane, plaje, bucăți din junglă. Să conducă țara online. Dar, nu, Nicușor e plămădit din alt aluat. Nu ar putea face așa ceva. O fi el zăpăcit de felul său, însă când vine vorba de țară și popor, e o persoană responsabilă. Că l-ați auzit cum o zis: „Nu vreau să ne jucăm de-a prim-ministru. Am da o imagine de instabilitate de luni de zile dacă ne-am gândi la anticipate.” Punct. Ce v-am zis, vorbește ca un om bătrân care e pe cale să devină înțelept. Să treacă și hopul ăsta legat de formarea noului guvern, și mai stăm de vorbă. O să vedeți alt om, altă jucărie, pardon, alt Nicușor! Când va fi asta? Dacă am avut răbdare două luni, de ce n-am mai avea până la toamnă, la iarnă sau până la alegerile anticipate?

E vară, e caniculă la munte, la mare. Săptămâna începe cu o nigeie, continuă cu sărbătoarea unui sfânt din calendar și se termină cu zilele orașului, ale comunei, dealului, muntelui și văilor. Dacă pe plaiurile mioritice am avea culturi intensive de mango, avocado, ananas ori papaya, ar avea și astea zilele lor, pretext numai bun pentru grătare, mici, bere, vată pe băț, linghișpire, petreceri, lăutari și voie bună. Nu mai pun la socoteală pelerinajele la pupat de moaște, la înălțarea unei cruci ori la tăierea tradițională a panglicilor, un ritual la care politicienii nu ar renunța nici dacă i-ai picura cu ceară. Șapte zile din cele șapte ale săptămânei, România lu’ Nicușor cântă și dansează pe ritmuri de torogoată, tobe și muzicuțe. A, era să uit, și de manele. Căci, petrecerile fără manele sunt ca nunta fără lăutari și înmormântarea fără popă.

Mamă n-am unde să fug, că mă vеde țiganii
Mamă n-am unde fug, că vrea ca să-mi ia banii
Na janau mamo, mamo
Te janes mamo, mamo
Na janau mamo, mamo
Te janau mamo, mamo

Când aseară, la Zilele Reșiței, Johny Romano și-a terminat recitalul, invitându-și fanii la un selfie în spatele scenei, în jurul jurul meu s-a făcut gol. Sute de tineri, adolescenți, oameni în toată firea, au zbughit-o ca potârnichile să se pozeze cu Johny al lor. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi asista la un astfel de moment în care trapaneaua (amestecul de manea și trap) poate produce atâta emoție până și printre oamenii în toată firea. Indiferent că e trapanea sau „muzică țigănească alternativă”, așa cum o numește chiar Johny, „Na janau” reprezintă un nou mod de viață la care românii, mai ales tinerii, aderă cu bucurie din cap până-n picioare. „Na janau” a lu’ Romano face cât toate programele de guvernare la un loc, cât toate promisiunile electorale, cuvântările și asigurările de bine și de bunăstare ale politicienilor.

Văzând reacția de aseară a publicului reșițean, mi-am amintit de filmele indiene de odinioară, alea cu Raj Kapoor. El, desculț, cu pantalonii rupți în cur, cântând în arșița zilei, ei, copiii, în urma lui, zâmbitori și fericiți fredonând celebrul refren: Avaramu, aaa… avaramu…

Poate mi se pare mie, dar senzația e că PSD-ul de care vorbesc fuge de presa (cum e ea, bună, rea) din județ. O driblează, că tot e campionatul mondial de fotbal, și se ascunde pe unde apucă. Nu de zăpușeala de afară, ci să fie numai ei de ei. Adică pesediștii. Să pună țara la cale, să se laude între ei, să se aplaude unii pe alții, să se pozeze în grup, ca apoi să posteze pe Facebook, să-și dea like-uri, să se share-uiască, să-și trimită emoticoane, iar la urmă, la urmă de tot, să arunce cu petarde, în loc de artificii, ca semn al victoriei.

Totul departe de ochii presei, cu perdelele trase și cât mai puțină lumină în sală. Noroc că linia de cazemate din Banat e departe de Reșița, că altfel cine știe ce le-ar mai trece prin cap. Sigur, nu este obligatoriu să inviți presa la conferințele județene de alegeri, ca ea să-și bage nasul unde nu-i fierbe ciorba, însă există o cutumă care funcționează peste tot în lume, ca la sfârșitul unor astfel de întâlniri, organizezi o conferință de presă în care șăfu’ al mare (vorba unuia care nu mai e printre noi) să vină de mână cu alesul să-l prezinte ziariștilor: „Bă, aveți în față cel mai adecvat (sau, după caz, cea mai adecvată) pesedist (pesedistă) din organizația asta, aleasă în mod democrat, cinstit și lăutărește. Îi urăm succese multe, putere de muncă, abnegație și tot ce-și dorește.”

Pe dracu, chestiile astea sunt doar în capul ziariștilor care au aflat de pe Tik Tok și Facebook că PSD-ul cărășean și-a ales conducerile la organizația județeană de femei și la cea municipală din Reșița. Poate că la București, de unde vine noua președintă a femeilor pesediste așa o fi, fără invitați, fără comunicate de presă, totul într-o clandestinătate totală, a la Vasile Roaită. Am crezut atunci că a fost o întâmplare. O omisiune. Aiurea. Ieri, o altă conferință de alegeri, la Reșița. Același scenariu, aceeași omisiune, aceeași tăcere. Presa află de pe Facebook despre eveniment.

Vreți să știți numele celor doi președinți care au fost aleși și despre care am făcut vorbire? Vi i-am spune, dar nu oficial, ci doar ce am citit și noi pe Facebook, și n-ar fi corect să ne băgăm nasul în ciorba lor. Ceea ce vă putem spune, e că noul președinte de la Reșița va fi ajutat de 15 vicepreședinți. Da, ați citit bine, 15 vicepreședinți, dublu față de câți are PNL la nivel național! Deci, la capitolul ăsta, de funcții, PSD-eul stă bine. Chiar foarte bine.

Pe mine, domnule Doru, chiar nu mă interesează și nici nu mă impresionează că nu faci parte din „nicio gașcă politică suspectă care devalizează bugetele primăriilor și consiliilor județene.” Adică, care ia de la gura poporului și își umple burdihanul. Știi vorba aia cu vulpea și strugurii? Crede-mă, ai timp și pentru așa ceva. Toate la timpul lor. Și nici faptul că ai deranjat nu știu ce băieți (și pentru asta ești tare mândru) care nu știu ce au făcut. E treaba ta, Dorule, să sesizezi, să reclami și să contești tot ce crezi că nu e bine în zona asta de interferență a Banatului cu Oltenia. De aia zic: fii tu trompeta lui Constantin Gherghina, Dumnezeu să-l odihnească, și semnalizează orice abatere de la programul de guvernare al PNL.

Domnul Doru, să știi că eu nu sunt rău. Chiar admir oamenii care vor să facă ceva, nu pentru ei, pentru familia lor, ci pentru comunitate. Așa cum ești matale. Oameni care nu cer nimic, dar în schimb oferă totul. Iar citind ce au scris colegii mei despre tine, mă minunez, domnule Doru, că tălică ai ajuns să trăiești ca un ascet. Să te hrănești doar cu ce îți oferă muntele: cu tot felul de buruieni, ciupercuțe, frăguțe, mure, zmeură, coarne, rădăcini de plante doar de matale știute. Le culegi, le usuci, faci ceaiuri, pe unele le pui la maturat, pe altele le conservi după rețete vechi, moștenite de la dacii care trăiau pe Muntele Gugu. Din punctul ăsta de vedere, ești un exemplu de bune practici ce merită prezentat pe România te iubesc, de la Pro TV sau Discovery.

Nu, nu fac mișto, domnu’ Doru, ci sunt doar realist, și îngrijorat pentru sănătatea lu’ matale care ai ajuns să supraviețuiești doar din indemnizația de consilier județean, de 1.000 de lei. Că alt job n-ai, alt venit nici atât, n-ai nici casă, (logic, n-ai nici masă), de lucru nu-ți cauți (sau nu-ți găsești- ce să-ți găsești, dom’le în Herculane?) de zece ani (să mai zică cineva că în România se moare de foame!). E adevărat, te mai ajută și neamurile cu un cartof, cu o ceapă, un pătrunjel, o murătură iarna, deh, cu ce au și ei, dar vorba aia, nu poți să te duci toată ziua, bună ziua la ușa lor să le ceri un ban ba de o cafea, ba de o berică. Ori măcar de o înghețată, că cine nu ar linge așa ceva pe căldurile astea? Și iar stau și mă întreb: Cum să trăiești, dom’ le, doar cu 1.000 de lei pe lună, fără să te plângi, fără să-i înjuri pe ăștia de la putere, doar cu speranță, nădejde în cel de Sus, cu onestitate și rugăciuni? Uite că liberalul Doru Coșei poate. Poate și încă bine.

Ceea ce mă surprinde, însă, e faptul că niciunui coleg consilier liberal nu i-a trecut prin cap să facă chetă și să-l ajute după puterile lor. Nu mult, cinci, zece lei de la fiecare. Și nu doar camarazilor, ci și primarului Orza, de la Herculane, care, deși e pesedist, ar putea să-l cheme la el oferindu-i ceva de lucru. Orice pentru început. Sau, dacă nu vrea, că îi e greu să se trezească cu noaptea-n cap, să-l convingă să facă cerere pentru ajutorul social. E drept, nu e mult, dar decât nimic, e bun și atât până va ajunge primar, parlamentar sau mai știu eu ce visează Don Coșei.

„Să moară și capra vecinului, dacă nu ați avut loc de-a noastră!”, au exclamat cei din tabără bolojenistă. „Bă, cât de prost ai putut să fii, de ai pus botu la propunerea lu’ Nicușor. Fraiere, chiar ai crezut că te face Nicușor prim-ministru?” i-a zis Veștea ăluia din oglinda de la toaleta Parlamentului. Sorin al nostru, statuie de Brâncuși. La fel și Olguța: „Cum dracului, bă, să ne-o tragă nouă caricatura aia de om?” Știți dumneavoastră la ce caricatură se referea. „Să se ferească din calea mea, că mor cu el de gât.” Asta explică de ce Jorjel s-a grăbit să părăsească sala. În schimb, Nicușor părea fericit: „Să vă mai aud că spuneți că nu sunt deștept. Ce s-ar fi întâmplat dacă puneam și eu botu’ ca și Veștea, și recunoșteam tot ce mi-ar fi cerut Jorjelu? N-aș fi luat și eu țeapă? Aș fi luat, așa că, mucles de acum înainte.”

De azi, începe o nouă etapă. Una scurtă, până în șase luni, să vadă Frau Ursula că la noi sunt păduri verzi de brad și câmpuri de mătase, nicidecum plantații de cocotieri și savane plină cu mărăcini, și că țara e guvernată de politicieni responsabili, nu de canibali. Etapa guvernului minoritar. Play-off-ul, cum ar veni, în care AUR nu are drept de vot și nici de joc în Europa.

PSD singur, susținut de PNL și UDMR, sau PNL-UDMR, sprijinit de PSD. USR face indigestie de la PSD, iar PSD bolește două zile și dă mâncare la rățuște când aude de USR. Așa că, nu se vor susține reciproc. Cât de prost să fii (scuze, naiv, parcă sună altfel la ureche) să crezi că, chiar dacă va trece, un astfel de guvern va rezista până în toamnă? Că Bușu de la Meteo a anunțat o vară caniculară, da și cu intensificări de vânt, furtuni, tornade, ploi și inundații. Că la cât de fragil e guvernul ăsta minoritar, sărăcuțul pică la prima pal(m)ă mai serioasă. Nu mai contează dacă e de la vânt ori de la Jorjelu.

Și uite așa trece vremea, cu nervi, experimente, cu zăduf, pe de-o parte, și năduf, pe de alta. Și pentru ce toate acestea? Doar ca să se ajungă la anticipate? E bine și așa, dar până atunci mă întreb ca un alegător simplu, de la Gogoșu: Bă, da’ eu pe cine (mai) înjur? Că, zău, e așa de plictisitor…

După ce a cântat pe la toate mesele posibile, inclusiv în foișorul de la Cotroceni, sătul de gafele lu’ Nicușor și de neputința de a trece cu Forța Dreptei peste cele două procente cu care este creditată, Șică a socotit că a venit vremea să se întoarcă de unde plecase supărat ca ciobanul pe sat. Să se întoarcă, să-și aducă umila contribuție la ceea ce poate face bun PNL pentru România. Și ce alt moment mai potrivit decât acesta? Duminică, zi de sărbătoare în calendar și de răscruce pentru liberali. „Bă, Ilie, mă primești înapoi sau nu? Primește-mă, bă, că n-o să-ți pară rău. Ce spui, batem sau nu palma?” l-ar fi întrebat Șică pe Bolo înainte cu două, trei zile. Bolo, care zâmbește din an în Paști, l-a prins de după umeri și i-a răspuns fericit și gâtuit de emoție: „Ce vorbă e asta, Ludovic? (el din respect nu-i spune Șică) Ca să-ți spun drept, cu toții ți-am simțit lipsa. Cel mai mult la șpriț când, pe cuvânt de onoare, am fi vrut să te auzim cântând balade și cântece de petrecere.”

Da, bă, s-a întors Șică. Sau se întoarce. Nu mai importanță ordinea. Ceea ce contează cu adevărat e că nu o face pentru funcții, pentru foloase necuvenite, pentru istorie, Wikipedia sau glorie. Nici măcar pentru bătrâna sa mandolină, căreia i-ar trebui înlocuite câteva coarde, apoi racordată, ci pentru a-și aduce modesta contribuție la programul de guvernare al liberalilor. Că așa fac adevărații bărbați ai acestei țări. De la Mihai Viteazul încoace n-am auzit pe vreun voievod sau politician să ne vorbească de umila sa contribuție. O fi spus-o careva, doar că istoria nu a fost pe fază și nu a consemnat-o.Pentru așa ceva, Bolo, Motreanu, Tăițelu și ai lor să zică mersi că unul ca Șică, și nu ca Ciucă ori Cîțu, reîntregește marea familie liberală.

Și vă mai spun ceva, Șică nu a venit cu mâna în cur. După avantaje personale sau pentru terți. Nu, Șică a adus cu el câteva partituri care peste ani, cu siguranță, vor deveni dacă nu șlagăre, măcar maxime și cugetări ce vor fi dezbătute la școlile de vară liberale. Cum ar fi: „Chiar dacă nu am fost în PNL, în acești cinci ani inima mea în ultimii cinci ani a bătut pentru Partidul Național Liberal.”
Pe căldura asta și pentru vorbele ce le-ai spus, chiar meriți un șpriț, mon cher! Funcția, a doua zi după ce te vei înscrie în PNL, după modelul Oana Gheorghiu și Dragoș Pâslaru, că așa mi se pare corect.