Ca un făcut, de parcă nu ar fi fost de ajuns că suntem vai de curu’ nostru, cu pensii tăiate, salarii la stat ciopârțite, cu prețuri la benzină și motorină de te iau cu amețeli, pierdem în primă instanță procesul cu Pfizer în dosarul dozelor de vaccin anti-Covid, achiziționate, dar neplătite. Prin 2021, România a comandat 52 de milioane de doze Pfizer și Mondena, dintre care jumătate au rămas neplătite. De ce neplătite? Aici răspunsul e greu de dat chiar și de  cei ce gestionau pandemia la vremea respectivă. Cu dobânzi cu tot, suma pentru care amărâtul ăsta de stat e bun de plată se ridică la vreo 650 de milioane de euro. Și cu Pfizer nu te pui. Te execută cât ai zice pește.

Cine va achita acești bani  dacă pierdem ca și naționala de fotbal toate celelalte etape ale procesului? Hai, să vă văd dacă știți răspunsul. Dar, vă rog, să nu vă gândiți la Cîțu, la Vlad Voiculescu, Ioana Mihăilă, ăștia trei au semnătură olografă la DNA, la nea Nicu Ciucă, ori la Alexandru Rafila. Ei doar au condus țara după indicațiile prețioase transmise de la Bruxelles. Și dacă ar fi vinovați vreunul sau toți la un loc, cum să plătească, dom’le? Unde s-a mai pomenit așa ceva în România? Să pui la plată, pentru prostie, favorizare ori șpagă un ministru, un premier sau o întreagă guvernare? Că doar nu trăim în pădure, între sălbatici.

Dacă din povestea asta tot mai avem o mică speranță fără să achităm banii ceruți de Pfizer, în privința dronelor englezești, comandate în 2021, nu există nici cea mai mică șansă. Și știți de ce? Pentru că o minte luminată (la fel de luminată ca și cele din dosarul vaccinului) a plătit deja achiziția în valoare de 400 de milioane de euro, încă de acum patru ani, fără ca în hangarele armatei române să fi ajuns dronele respective. Măcar una, una singură, lângă care generalii cu patru stele să-și fi făcut selfie.  Englezii au motivat faptul că între timp a intervenit o urgență într-o altă parte a lumii, cu conflicte militare, și au direcționat dronele în direcția respectivă.

A, și ne-au mai spus să avem nițică răbdare, că doar n-au intrat zilele în sac. Răbdare pe banii noștri. 400 de milioane de euro. Nu mai mult. De patru ani așteptăm poștașul să ne aducă înștiințarea despre  sosirea în gară a primului colet cu drona comandată pe vremea premierului britanic Boris Johnson. Așteptăm că altceva mai bun de făcut nu avem doar că, la ce se cere în ziua de astăzi în materie de războaie gen Ucraina, Iran, Israel și Liban, nu ar fi exclus ca dronele britanicilor să le fie bune doar la evenimente speciale, nunți, botezuri, la promovarea echipei de fotbal Steaua București în prima ligă ori la ieșirea la pensie a câte unui general al bravei Armate Române. Decât deloc, e bine și atât!

Receptivi la tot ce e nou, noi l-am inventat pe Călin Georgescu. Alții i-au scos la interval pe Zelenski și Lamine Yamal. Noi am mers pe mâna lui Călin Georgescu. Am mizat pe elementul surpriză, că până în urmă cu un an și jumătate, doi, mulți nici nu auziserăm de el. Cine o fi, cine o fi? ne întrebam curioși și surprinși la like-urile fără număr la postările sale despre aer, apă, energie, ciupercuțe, fructe de pădure. Practic, l-am scos din jobenul Tik Tok-ului, acolo unde tot ce zboară se mănâncă, iar prostia e ridicată la rang de virtute. Cu el la cârmă, am sperat să ne calificăm la un campionat european sau mondial, să nu ne mai poticnim în fața lu’ Kosovo, Andora și Malta.

Dar vorba cântecului doinit de Traian Jurchelea: „Omul bun și pomul copt, ăștia n-or avut noroc!” Prea deștept pentru vremurile noastre, prea temerar și prea direct Călin a ajuns să fie luat în derâdere, să facă lumea bâză de dânsul, să fie apreciat mai degrabă ca un actor de stand-up comedy, decât unul la fel de vizionar precum Petrache Lupu din Maglavit. Să râdă până și copiii de el. Și cum să nu se amuze lumea când îl aude debitând enormități de genul: „Vom funcționa cât de curând, nu cu telefoane, ci prin telepatie, așa cum funcționează păsările, animalele și este absolut firesc să fie așa. Exact cum funcționa viața pe vremea lui Ștefan cel Mare. Adică, ne vom întoarce la rădăcini.”

Alo, don Călin, chiar e adevărată chestia asta cu Ștefan cel Mare? Da? Ce tare, dom’le, ce tare! Deci, tălică ai informații clare și precise că în viața lor de zi cu zi răzeșii lui Fane Babanul (scuze, așa e alintat de popor marele domnitor) nu stăteau toată ziua în cârciumi, ci mai și munceau. Că își deschiseseră SRL-uri și AF-uri cu profil de parapsihologie? Adică vrei să spui că renunțaseră la telefoanele clasice și comunicau telepatic, la fel ca ciorile, veverițele, cintezoii, urșii? Bă, ești tare rău. Acum înțeleg de ce te-au împiedicat ăștia să ajungi președinte. De ce toți îți sunt potrivnici. Că ești mai deștept decât ei toți la un loc.

Auzi, don Călin, când ți-o făta mintea, dă-mi și mie un pui.

Evaluarea din acest an ne arată că vor mai trece ceva ani până vom apela la sintagma de „analfabeți, analfabeți”. Deocamdată suntem la faza de analfabeți funcționali. Adică, te uiți ca pisica în calendar și nu înțelegi nimic din ce citești. Dar nu-i bai, chiar și așa, tot se mai găsește un post călduț pentru posesorul unui astfel de apelativ, pentru o nepoată, o verișoară, o amantă.

Ca de fiecare dată, nu toți copiii și-au dat silința să se trezească cu noaptea în cap, să se mai uite încă o dată peste tematică înainte de a intra la simulare. Nu, unii nici măcar nu s-au sinchisit să pună ceasul să-i trezească dimineață. Au preferat să trândăvească în pat, să se scarpine în cur sau să citească pe Facebook, Tik Tok și Instagram postările cu divorțul lui Armin. Armin Nicoară,, biscuitul în dungă, cum l-au numit unii, care se visează șeic înconjurat de cadâne. Și n-au fost puțini care au ales varianta asta. Vreo 40.000. Aproape o treime din numărul total. O altă treime, nu a reușit să ia un amărât de 5 la limba română și mate, în timp ce 14% s-au dovedit elevi de cel mult nota 6!

Dacă la simularea asta de evaluare nu au excelat, la postările alea cu divorțul lui Armin au înroșit net-ul, încurajându-l pe licuriciul ăla să trăiască ca-n Dubai, însurat cu șapte neveste și înconjurat de tot atâtea amante și cămile. La așa ceva nu-i întrece nimeni. Sunt cei mai prima. Idealul lor în viață, unul ca Armin ori ca Puștiu Minune, înconjurați de femei, bani, mașini bengoase, De aici și până să ajungă prost grămadă, unui astfel de elev nu-i mai trebuie mult.

Asta făceau doar în timpul liber căci, în rest, cei doi munceau din greu pentru o felie de pizza, o farfurie de macaroane și ceva bănuți puși deoparte. Câteodată, mergeau la barul din centro comunale unde serveau un caffe macchiato, ea, și un expresso, el. Și nu doar că păreau fericiți, ba chiar erau, și lucrul acesta li se citea pe chipurile lor când, în loc de suc, goleau două, trei pahare de Chianti roșu.

Așa au făcut și de 8 Martie. Gentil, cu tradițiile mioritice la purtător, Vasilică și-a poftit concubina la barul lu’Don Renato, la o cină romantică. Femeia a acceptat bucuroasă, dar i-a picat fața când a văzut că el venise cu mâinile în buzunar. „Bă, măcar cu floare să fi adus și tu, dacă de altceva nu ai fost în stare. Că așa se face de Giornata internazzionale della donna!”

Vasilică a pus capul în pământ, semn că vorbele ei de ocară chiar îl atinseseră la corason, dar a întors-o repede, mai ceva ca la Ploiești, când pe ușa barului lu’ Don Renato a intrat un ragazzo care vindea loz în plic. Îl cheamă la dânsul și cumpără un loz cu 5 euro (din ăla ca ale noastre care se răzuiau), apoi îngenunchează în fața femeii: „Maricico, fato, înjură-mă, omora-mă, calcă-mă în picioare, fă ce vrei cu mine. Nu știu unde dracu’ mi-o fost capu’ ăsta ăl prost de am uitat să-ți cumpăr flori. Uite, ține lozul ăsta în locul buchetului și îți promit că data viitoare n-o să mai uit.”

Maricica s-a aplecat asupra lui și i-ar fi spus printre dinți: „Fir-ai tu al dracu’. Lasă că ți-o coc eu, când ți-o fi lumea mai dragă!” L-a iertat, dar a amuțit, apoi și s-a albit la față când a răzuit drăcovenia de loz cu care a dat lovitura în Peninsulă: 500 de mii de euro. Jumătate dintr-un milion de euro, nu alta. De bucurie, au dat de băut la toți care erau la ora aia în cârciumă, au cântat, au jucat sârbe de pe la noi și i-au promis băiatului cu lozurile că nu-l vor uita niciodată. De fericire, Vasilică s-a făcut muci. Nici el, săracul, nu știe, cum a ajuns acasă.

A doua zi, ia-o pe Maricica de unde nu-i. A căutat-o la locul de muncă, unde lucra ca badantă, într-un parc, unde se mai plimba din când în când, la o altă Maricică, că e plin satul ăla de Maricici, și nimic, de parcă intrase în pământ El să se dea de ceasul morții că, cică, înțelegerea lor  fusese ca să împartă câștigul pe din două. Că așa ar fi fost corect. Ea, nu, că doar îl primise cadou de Giornata internazzionale della donna!

După câteva zile de tăcere, Maricica îl sună, dându-i de înțeles să-și pună pofta în cui. Vasilică face plângere la autorități, carabinierii îi explică, pe înțelesul lui, că la ei, în Italia, câștigul este al celui care deține lozul în momentul încasării banilor, și nu al celui care îl cumpărase. Ghinion curat pentru Vasilică, vorba lu’ Iohannis. Dar nu se lasă și fuge la o televiziune renumită pentru emisiunile ei, gen „Acces direct” de la noi. Să-l vadă o țară întreagă. Să-l compătimească sau să râdă de el. Mai mult, a apelat și la un avocat, s-a plâns unui procuror. Niente, niente!

Și când te gândești că totul a plecat de la o floare. De la o amărâtă de floare…

La Plevna și Smârdan, Peneș Curcanul și ortacii săi i-au bătut de le-a sunat apa în cap. I-a făcut una cu pământul, i-a jucat în picioare sub privirea indulgentă a arbitrului care nici măcar nu i-au avertizat verbal pe plăieșii tricolori, darămite să le arate cartonașul galben. Pentru asta, însă, turcii n-au înclinat steagul. Au ridicat capul, au scrâșnit din dinți, au strâns pumnii, s-au însurat cu nepoatele lu’ Ștefan cel Mare, au făcut bișniță cu aur și blugi și au mers mai departe.

Așa ar trebui să facem și noi, nu să-l bârfim pe Hagi, prințișorul, că s-a afișat cu o geantă de firmă de 40 de mii de euro. Nu știu de unde or fi scos-o și pe asta cu geanta, că eu n-am văzut nicio eticheta la vedere. Și chiar dacă ar fi așa, ce-ați vrea, bă? Să poarte echipamentul într-o geantă cu fețe de mușama cum era a lu’ tătâne-su pe când juca la Sportul Studențesc? Sau nu ar fi o rușine națională ca el să servească prânzul la „Împins tava”, la fel cum o făcea Gică, regele, în cantonamentul de dinaintea plecării la campionatul mondial din Italia?

Bă, mânca-v-aș eu ochii voștri, ce tot aveți, bă cu bietul Ianis? Ce vă tot frecați de copilul ăsta? Ce rău v-a făcut, bă, de îl tot bârfiți? Că e așa și pe dincolo. Să se lase de sportul ăsta și să se apuce de jucat tenis cu piciorul pe plajă. Voi credeți că dacă alt coleg de-al său, mai tatuat, ras pe la tâmple și cu părul prins ăn codiță ar fi purtat banderola de căpitan am fi câștigat meciul de aseară? Da de unde. Atâta poate. Până să ajungă rege ca ta-su, mai e mult. Dacă vrea să ajungă, trebuie să aibă răbdare. Să ia exemplu lu’ Charles care a așteptat o viață întreagă să fie încoronat. Că dacă nu murea mă-sa bătrână, și azi tot prinț ar fi fost. A așteptat, dar a meritat.

Și apropos de daci, Zamolxes, Deceneu, Burebista și Decebal. La o întâlnire tovărășească, cu fanii săi, Călin le-a explicat pe înțelesul lor de ce se hrănesc oamenii: „Nu ca să aibă energie, ci ca să dea de mâncare la paraziți. Și atunci când ți-e frică, când ai neliniști, când ai oboseli ești parazitat energetic. Asta este. Nu mai ești tu, e altcineva.”

Călin le-a zâmbit și a continuat: „Dacii se hrăneau cu aerul munților și cu fructele pădurii.” Oamenii, muți, cu ochii holbați pe el. Așa ceva nu mai auziseră în viața lor. Până la el, toți avuseseră grijă (școala cu cărțile ei de istorie, în primul rând) să le spună cât de viteji, dârzi, cinstiți și onești fuseseră dacii. Nimănui nu-i trecuse prin cap să le spună oamenilor din ziua de astăzi ce mâncau dacii la micul dejun, prânz sau cină. „Ei, asta nu mai cred”, a sărit cu gura o jupâneasă durdulie, cu țâțele lăsate până la buric. „Dacă s-ar fi hrănit cu aer și cu fructe, n-ar fi avut vlagă în ei să se lupte cu romanii”

Calm, cu același zâmbet cu care a tâmpit milioane de creduli cu cinstea, onoarea și corectitudinea mioritică, Călin și-a continuat expozeul în fața lumii care îl privea extaziată. „De trei ori pe săptămână, dacii cutreierau pădurile ocoalelor silvice aparținătoare regatului în căutare de fructe de pădure. În funcție de fazele Lunii, de vremea de afară, de anotimpurile din vremea aceea, culegeau zmeură, mure, frăguțe, melci, scoici, și raci. Chiar dacă nu intrau în categoria fructelor de pădure, adunau și culegeau și coarne, și ciuperci, și flori de soc, ciuboțica cucului, talpa gâștii, mere sălbatice, pe care le uscau și le păstrau pentru iernile geroase. De căprioare, cerbi și mistreți nu se atingeau”. „De ce?” a întrebat unul curios. Gurul-apostol l-a privit cu îngăduință: „Pentru că și pe vremea dacilor existau parcuri naționale , rezervații naturale, ba chiar și o biosferă, cu legi aspre, pe care nu le puteai contesta nici măcar la CCR.”

Uite, bă, Gogule, de ce mi-a fost mie dor de Călinuț. Când alaltăieri i-au cântat „La mulți ani” în piață, mi-au dat lacrimile, nu alta. Cum ține lumea la el, chiar dacă n-a ajuns președinte, cât de mult îl iubește poporul. Câtă omenie și bunătate emană omul ăsta. Câtă inteligență și înțelepciune  la un singur om. De asta m-am gândit, Gogule, să o sun pe Buzoianu de la Păduri să-i propun să-l pună șef la Romsilva, dacă tot nu a ieșit director cine ar fi trebuit. Să-l pună șef și o să vezi atunci, Gogule, cum scoate ăsta țara din rahat cu zmeură și mure, laba gâștii și ciuboțica cucului, cu melci și scoici, coarne și ciuperci. 

În timp ce la noi totul crește, mai ceva ca flăcăul ăla (ne)epilat și (ne)fardat, în Ucraina motorina costă undeva la 8,6 lei, iar benzina-i cu un leu mai jos. Să nu vă mirați, că așa-i în timp de război, cu rachete și drone explodând jur-împrejur, dar cu miliarde de euro pompate din afară. Da, 10 lei și ceva, taman în ziua în care tot românul se caută la portofel pentru tradiționala coadă de pește care pe vremuri (și nu doar în comunism, să nu fiu acuzat de nostalgie,) era considerat ca fiind mâncarea săracului. În comunism, alimentările erau ticsite de pește congelat, încât la fiecare produs cumpărat, primeai și unul sau doi pești.

Astăzi, roșioara, bibanul și cărășelul au ajuns delicatese pentru români. Să nu mai vorbim de știuca, șalăul ori morunul. Doar mămăliga ne mai amintește de vremurile cu cea mai la modă reclamă din România: „Nici o masă fără pește, că nu-i scump și se găsește!” Și astăzi are balta pește, doar că el nu mai este pentru tot românul care, inventiv, s-a orientat repede spre ciorba de pui, după o rețetă originală: „Pui apă, pui sare, pui ceapă, pui roșii date pe răzătoare. Pui, nu mai pui, că deja ai pus te patru ori.”

Așa că, astăzi, de Buna Vestire, în loc de motorină ieftină și pește în farfurie, Bolojan și ai lui ne îndeamnă să fim sănătoși și să nu mai privim cu jind în urmă, ci cu speranța că a noastră va fi Împărăția, a celor săraci în duh și prigoniți pentru neprihănire.

Într-un fel e bine că se întâmplă una ca asta. Vorba aia, decât să stai și să nu faci nimic, măcar așa ai o preocupare, că de asta e sărbătoare la nivel planetar. Mai bei un șpriț, mai asculți un discurs despre globalizare sau suveranitate, Becali și FCSB, te mai întâlnești cu un prieten pe care nu l-ai văzut de mult. Chestii de astea mărunte, dar cu un puternic impact emoțional, cum se spune la Antene sau Pro TV. Dar știți ce nu înțeleg eu uitându-mă pe lista asta lungă de tot felul de zile? De ce ăia de la Național Geographic sau de unde or fi fost cei care au inventat atâtea sărbători, nu s-au gândit și la Ziua Internațională a Prostului. De ce, bre, nu v-ați gândit și la una ca asta că, Slavă Domnului, e plină lumea de așa ceva. Și nu doar că este plină, dar e și condusă de ei. Că uitați-vă în jurul vostru să vedeți câți proști conduc satele și orașele, județele, comitatele și arondismentele unei țări. Câți proști zumzăie la cutia cu rahat și grohăie de-a stânga și de-a dreapta voastră.

Adică, inginerul, electronistul, apicultorul, pădurarul, șoferul de pe TIR, manelistul, IT-istul pot avea o zi a lor, una specială, iar proștii, nu? De ce, bre, se întâmplă una ca asta? Că doar n-or avea ăia două perechi de coaie de îi sărbătoriți cu mare fast. Și chiar de-ar avea, vin și eu cu o maximă auzită la Nenea Iancu: „Proștii mor, dar prostia e nemuritoare.” Ei, ce spuneți, nu credeți că este suficient să existe și Ziua Prostului? E un pleonasm? Că proștii își au ziua în fiecare zi… Nu, nu-i așa, asta-i discriminare pe față, domnilor, și i se face o mare nedreptate prostului, că dacă n-ar fi el, deștepții ar muri de foame, cum ar zice Camil Petrescu.

Deși, în politică prostia nu e un handicap, ci dimpotrivă, ea ar trebui legiferată ca să-și găsească locul între atâtea alte zile însemnate din calendar. Dar pentru asta, domnilor din parlament este nevoie de voință și mult entuziasm, precum în lozinca aia proletară: „Proștilor din toate țările, uniți-vă!”

Hai, că se poate!

De exemplu, două cutii cu vopsea și trei pensule cu care să se vopsească podul de la intrare dinspre Drumul European, așa cum se exprima un localnic. Don primar, e adevărat ce spune alt cetățean că nu vă permiteți să cumpărați nici măcar atât lucru? Că primăria e atât de săracă, încât angajații lu’ tălică n-au nici după ce bea apă? Te cred, Don Ghiță, te cred. Trăim vremuri de rahat, cu ai noștri care se ceartă cu ai lor în Parlament pentru adoptarea bugetului. Ai matale trag cea, liberalii și useriștii hăis și atunci, de unde, bre, bani pentru vopsele și pensule? Și acu’ mă adresez cetățeanului care îl trage pe don primar de mâneca hainei: „Ce ai vrea, dom’le, să aducă bani de acasă pentru așa ceva? Unde ai mai pomenit una ca asta?” Don primar, ai grijă, dom’le, să nu te împingă păcatul să faci ce spun ei, că-i înveți cu nărav. Azi, bani pentru pensule, mâine pentru vopsit băncuțele din Parcul Vicol. Păi, ce, tălică ești fabrică de făcut bani? Ei, drăcia dracului! Mai bine stai în banca matale că, vorba aia: „Timpul trece, leafa merge noi cu drag muncim”

Și mai e ceva, nu că i-aș lua apărarea lu’ edilu’ șef, dar poate că podul ăla nici măcar nu este proprietatea primăriei. Al cui poate fi? Poate al Apelor Române, al Drumurilor Naționale, a lu’ ăia care administrează averea lu’ Sissi, fosta împărăteasă, sau poate al legiunilor romane care veneau la tratament în stațiune. Habar n-am. Zic și eu să mă aflu în treabă. Și atunci, de ce să cheltuie primăria bani pe vopsele și pensule, să-și bage nasul unde nu trebuie? Don Ghiță, decât să te trezești cu DNA la ușă pentru deturnare de fonduri, lasă-l să stea ruginit că cum o stat și până acum. Repet, vine DNA și ai îmbulinat-o. Da, dom’le, DNA, pentru două cutii și trei pensule, că sunt bani publici, iar de banii publici nu te folosești cum vrei tu.

Decât așa, Don Ghiță, mai bine demarează matale o campanie de strângere de fonduri cu care să vă faceți treaba în oraș. Cauți un slogan atrăgător, gen: „Cinci bani, zece bani, ajutați-i pe sărmani!” și le închizi gura moftangiilor. Ce zici?     

În fapt, primăria vrea stârpirea acestor săli, pe considerentul că dependența de jocurile de noroc distruge familii, destine și chiar și vieți. Fiind majoritari în Consiliul local, liberalii pot trece fără probleme proiectul însă au ales să se spele pe mâini cu votul nostru. Că, vorba aia, „Bre, noi am încercat să salvăm națiunea, dar dacă voi nu ați vrut.” Asta în cazul în care sondajul ar eșua precum corăbiile cartagineze și grecești din alte vremuri. Cum adică, dom’le, să scoți din oraș sălile astea, departe de cartierele locuite? Să-i iei la poceală cu huoo, cu parii, pumnii și picioarele pe patronii care se împotrivesc rezultatului unui sondaj? Că de bună voie nu ar pleca nimeni din oraș, să fim serioși. Și chiar dacă ar înțelege, unde muți matale primărie liberală sălile astea? La Carașova pe deal? La KM 7 sau deasupra cimitirului din Govândari?

Eu înțeleg grija pe care onor primăria o poartă plătitorilor de taxe și impozite și aplaud gestul liberalilor de salva de la divorț familii, de la sărăcie pe toți cei care toată ziua bună ziua stau la păcănele și pariuri, ba chiar și de la alte acte nesăbuite pe aceia care își nenorocesc tinerețea sau ce-o fi ea în aceste săli de joc. Dar știți ce nu înțeleg eu? De ce primăria nu face același lucru cu bodegile de cartier? Alea cu două măsuțe și patru scaune pe trotuar. Că și alcoolul este la fel de dăunător, dacă nu chiar mai periculos, decât jocurile de noroc. Bodegile alea de ce nu sunt scoase, cu șuturi în cur, dincolo de Lend, Driglovăț și Cîlnic?

E bine și așa, nimic de zis, deși nu există o lege în România să interzică funcționarea acestor săli în orașe, dar mă întreb, de ce primăria nu susține o campanie de acest gen, cu sondaje, privind alte teme de interes major, gen comerțul și consumul de droguri în școli, în baruri sau locații selecte, spații închise ori deschise. De ce? Că, între noi fie vorba, drogurile sunt mai periculoase decât jocurile de noroc. Toată lumea știe ce înseamnă drogurile pentru copii și adolescenți. În șoaptă și pe la colț se vorbește că în cutare loc tinerii se adună să „tragă pe nas” sau să cumpere un joint. Știm cu toții, dar ne facem că nu… știm. Sau nu vrem să știm, ceea ce este și mai grav.

UPDATE

Domnilor care ați gândit acest proiect. Cei care vor pierde, în cazul în care vor fi închise sau mutate aceste săli nu vor fi împătimiții acestor jocuri, pentru că ei se vor muta, cu siguranță, în mediul online, ci bugetul local. În Reșița sunt peste 20 de astfel de săli cu aproape 250 de angajați. Pe lângă faptul că nu veți mai încasa impozitele pe salariile acestora, veți pune pe drumuri 250 de oameni și peste 20 de spații goale pe care puțini întreprinzători locali își permit să le închirieze.

Așa a procedat și inspectorul-șef de la Botoșani. Pe drum, a realizat faptul că uitase GPS-ul încuiat în sertarul biroului său de la inspectorat. Nu s-a mai întors după el, zicându-și în sinea sa: „Dacă a nimerit orbul Brăila, cum să nu nimeresc eu Broscăuți, Hlipiceni, Dimăcheni sau Știubieni? Că, vorba aia, nu de flori de măr m-or făcut ăștia inspector-șef!” Corect, don șef. Ai vorbit ca un om bătrân. Aș fi vrut să spun bătrân și înțelept, dar după ce avea să ți se întâmple, îmi mușc limba și mă abțin de la comentarii.

Ei, și după ce o ieșit cu mașina, fără girofar, pe poarta inspectoratului, mintea comisarului-șef s-a umplut de tot felul de conexiuni legate de sarcinile de serviciu, ordinele venite de la minister, indicațiile trasate pe linie de ordine și disciplină în uniforma statului.  Și pe unde trecea, același răspuns răsuna în posturile de poliție antice și de demult, unele aproape contemporane cu Răscoala de la 1907: „Să trăiți, am înțeles!” Ce ați înțeles, bă? „Nu știm, dar așa trebuie răspuns când șeful te întreabă dacă ai înțeles. Așa ni s-a spus din momentul în care am intrat pe poarta școlilor de poliție.”, au răspuns dânșii într-un cor.

Și tot pe drum, pe drum, pe drum, pe ale coclauri de o frumusețe pe care doar Bădia Mihai ar fi putut să o exprime în cuvinte, șeful IPJ Botoșani a ajuns la un post de poliție unde spre surpriza sa, niciun subaltern n-a luat poziția de drepți sau să-l întâmpine cu tradiționala urare: „Bine ați venit la noi!” Nici măcar nu s-au sinchisit să-i arunce o privire. Să facă cu inima, nu alta. I-a privit lung, cu mâinile la spate: „Bă, voi știți cine sunt eu?” Pauză. „Bă, voi ați auzit de comisarul-șef Tudor Costin?” Polițiștii se uitau la el ca la o arătare. „Eu sunt șeful vostru, bă. Șeful IPJ Botoșani.” După un moment de uluială, polițiștii din post au izbucnit în râs: „Ai fi matale șef la Botoșani, dar vezi că ai greșit ușa, că aici ești în județul Iași.” Acela a fost momentul în care un polițist, și nu orice fel de polițist, a picat testul prostiei.

Cu gândul la datorie și la cazurile nerezolvate, la un moment dat Tudorel a încurcat drumurile patriei, în loc sa o ia la stânga a luat-o la dreapta, pe scurtătură, și așa a ajuns la Postul de Poliție Plugari. Bravos, națiune. Și atunci ne mirăm de polițistul ăla care a oprit tulumba pompierilor aflată în misiune, amendându-l pe șofer pentru depășirea vitezei legale sau că o armată de oameni îl caută de aproape un an pe Gânj, criminalul din Mureș? Să nu ne mirăm, ci să batem în lemn, să ne ferească Dumnezeu de mai rău!