Un exemplu. România Pitorească, Drum național, 40 de grade Celsius, foame de lup și, când să zici că nu mai poți de sete și de foame, Cel de Sus se îndură de tine și îți scoate în cale o frumusețe de pensiune cu de toate: păstrăvărie la botu’ calului, cascadă a cărei apă se prăvălește de la înălțimea unui bloc cu 10-11 etaje, ospătari îmbrăcați în costume populare tradiționale. Ce mai, o locație de vis, așezată la câțiva pași de drumul național full de mașini la acea oră. Din tot acest tablou idilic lipsesc doar căprioarele, veverițele (astea or fi fost, dar nu la vedere), Scufița Roșie pornită la drum să cumpere medicamente compensate pentru bunica ei bolnăvioară.

Comanzi de mâncare: cinci porții de păstrăv tăvăliți prin făină de porumb înainte de a fi prăjiți. „Cum să fie păstrăvul?” întrebă ospătara. Te uiți mirat, dar tot ea te lămurește: „Mai mici, mai mari?” Îți revii: „Potriviți să fie, cam cât e trecut în Menu: „200-300, nu mai mare.” Femeia, ia comanda și pleacă, iar tu aștepți. Aștepți nerăbdător, dar și fericit că ai nimerit ca într-un loc ca ăsta. Vinde comanda, păstrăv (cam mare chiar și pentru un înfometat. Mai târziu afli că aici se vând doar pești mari!), mujdei de usturoi, două porții de ciorbă cu puțină pâinică, doi ardei iuți, mămăligă la fiecare păstrăv, apă, berică și cam atât. Ne potolim foamea, ne odihnim oasele și ne limpezim ochii cu frumusețile ce ne înconjoară, zicându-ne în sinea noastră: „Bă, bună alegere am făcut, oprindu-ne aici.”

Vine și nota de plată. Un fel de bodicek la mantinelă: 910 lei! Bă, ești prost? Bă, ești nebun? Cum să dai, bă, 566 de lei pe cinci pești? Că doar nu comandasem nici ton roșu, și nici biban de mare chilian, și nici peștișorul de aur cu ale sale trei dorințe ,ci niște păstrăvi autohtoni care până nu de mult înotaseră sub privirile noastre admirative în balta de lângă noi. Și asta la sfatul guvernanților de a încuraja producătorii și comercianții autohtoni. Uite că am dat. Fix 110 de lei/cap de pește autentic românesc, crescut în apele limpezi și reci din legendele cu Pintea Viteazu.

Ce să te mai fi mirat cât timp apa plată, la juma’ de litru, a costat 13 lei, mai mult decât o bere, cinci porții de sos de usturoi, 40 de lei, iar patru felii (străvezii) de pâine (e drept, pâine de casă) 12 lei. Și asta nu a fost tot. Cireașa de pe tort, bătrâna noastră mămăligă. Cum spuneam, două cupe, ca alea de înghețată, lângă fiecare păstrăv, 80 de lei în total. Adică 800 de mii în bani vechi. La așa păstrăv, așa mămăligă. Cu banii ăștia cumperi un sac de făină de porumb și îți ajunge doi ani.

Peștele și mămăliga, mâncarea săracului în vremuri de restriște, au ajuns un moft în farfuria turistului flămând și solidar cu tot ce mișcă în țara asta râul, ramul și, mai nou, cu HoReCa de la munte pân’ la mare și înapoi!

Ana are mere! Câți dintre voi nu vă amintiți de acest enunț care a făcut istorie în Abecedarul de clasa întâi? Nostalgici? Nu, o realitate pe care nu putem să o ignorăm, să o ștergem cu buretele, doar pentru că trăim alte vremuri, pe care unii le blamează. Astăzi, Ana nu mai are mere. Eventual, are niște coricove care greu fac față concurenței din supermarket. În schimb, Ana are iPhone, tabletă, computere, imprimantă, Facebook, Tik Tok, Instagram.

La ce i-ar mai trebui merele? Pardon, Abecedarul după care au învățat părinții și bunicii Anei? Sau ghiozdanul ăla de carton? E adevărat, pe atunci era frumos să vezi un copil mergând la școală de mână cu mamele sau bunicii, purtând cu mândrie uniforma de școler cu număr pe mânecă, șepcuța ori cordeluța sub care se ascundeau buclele fetițelor, dar ce e rău în faptul că astăzi copiii și nepoții noștri sunt duși și aduși de la școală cu mașinile? Că în locul ghiozdanului cară în spate rucsacuri, de parcă s-ar duce în drumeții? Pentru ei care, n-au de unde să știe cum a fost cândva, e prea puțin important, sau aproape deloc, că Ana noastră avea mere. Nu telefoane mobile nu păpuși Barbie. Doar mere culese din livada bunicilor.

Lumea se schimbă. Pe copiii noștri nu-i mai strigă la catalog Marioara, Lenuța, Gelu, Barbu sau Costică, ci Ayssa, Yvette, Arif sau Tamir. De mici se visează în Dubai, Maldive, Qatar. Gata cu Costinești, Eforie, tabere la munte. Să citească o carte, nici atât. Ce-o fi în capul lor? Încotro își vor îndrepta pașii în viață, că la biserică nu se duc, de sapă nu-s buni. Ce se va alege de ei? La fel gândeau și părinții noștri când eram înnebuniți dup muzica lui Beatles, Uriah Heep, Phoenix. Și atunci existau lamentări de genul: „Vai de curul lor. Din ăștia nu mai ies oameni cât e lumea și pământul.”. S-au îngrijorat peste măsură, ne-au cocoloșit au strâns bani și au făcut averi ca nouă să nu ne lipsească nimic, după principiul lor moștenit din tata-n fiu: „dacă eu n-am avut, măcar el să aibă.” În cealaltă privință, s-au înșelat. Nu ne-au mâncat nici păduchii și nici nu am ajuns vai de noi.

De ce generația de astăzi ar fi altfel? Doar pentru că Ana nu mai are mere și în loc de o carte ține în mână un iPhone de ultimă generație?

Mi-a plăcut teribil o postare pe Facebook. Ion și Gheo cosesc pe dealurile de la Viscri. Fin obsevator al fenomenului social din localitate, Ion întreabă, ștergîndu-și fruntea cu podu’ palmei: „mă, Gheo, tu ce mai știi de Charles, că eu nu l-am mai văzut în ultimul timp.” Mucalitul satului, Gheo îi răspunde după ce trage o dușcă de horincă din uiaga pusă în coșarcă de Măria: „s-o dus la muncă în Anglia, mă, Ioane, că pe la noi nu găsește așa ceva.” La care Ion își dă cu părerea: „apăi eu am știut de la început că nu-și găsește loc de muncă la noi. Și știi de ce? Că nu știe să vorovească românește, că de lucru ar fi, la coasă, la pădure, la horincie.”.

Da, așa este. După ce timp de 70 și nu știu câți ani s-a complăcut în situația de a fi cocoloșit, timp în care toată lumea l-a privit ca pe copilul mamei, Charles și-a dat seama acum la bătrânețe că trebuie să facă și el ceva bun în viața asta. Să se apuce să muncească. Bineînțeles, nu să cosească ori să doboare copacii în codru, că în Anglia meseriile astea au dispărut odată cu Robin Hood. Să nu mai vorbim de horincii… Și cum pe la Bursa locurilor de muncă din Regat cam bătea vântul în privința locurilor de muncă care să se potrivească cu calificările lui, până la urmă s-a lăsat înduplecat și a acceptat să fie rege. Decât nimic, bun și asta, mai ales că nu stă ca Ion și Gheo toată ziua cu coasa și cu drujba în mână.

Acum dacă tot a ajuns rege, Charles n-ar trebui să-și uite vecinii din Viscri. Pe Roza neni care îl ospăta cu sarmale și plăcinte cu mărar și varză, și nici pe Ioani căzănarul, la care se oprea din când în când să adulmece zeama de prune Bistrița. Și ar face bine să-i invite și pe ei într-un weekend la el la Bunckingham. Să o cunoască pe Camilla, că tare mult le-a povestit despre ea, să vadă și ei cum arată un palat adevărat, să-i cinstească cu o masă, așa cum se obișnuiește la noi, la umbra nucului din curtea palatului. Că ce e mai frumos ca atunci când stai la masă, să mănânci o porție de Beef Wellington, o plăcintă de carne tocată și rinichi sau o budincă Yorkshire, umplută cu păstârnac călit, varză de Bruxelles, morcovi, broccoli și fasole, să bei un ceai, fix la ora cinci, să povestești de una de alta, iar la plecare să te îmbrățișezi și să te pupi cu regele și regina Angliei?

După un fârtai de horincă băut în doi, Ion și Gheo au tot dreptul să viseze frumos…

Scenă de film într-un important aeroport românesc. El și Ea, iar între ei trei copii, unii chiar măricei, ca să înțeleagă ce avea să urmeze.

El zice una, Ea, alta (poate chiar mai multe), El se uită chiorâș și îi șuieră printre dinți ceva dulce, de mamă, Ea continuă să-l înfrunte (că, deh, de asta e femeie) când, toți cei din jur tresar la clasicul: „jap-jap”. Două palme peste față și femeia încetează instantaneu. Nenea polițistul de frontieră vede faza, nu stă indiferent, și îl amendează cu 4.000 de lei, explicându-i că așa scrie în Codul aerian, lit x, pentru fapte de violență și săvârşirea fără drept a oricărui act de violenţă fizică sau verbală asupra unei persoane aflate în perimetrul unui aeroport.

Răspunsul bărbatului, unul demn de vorba aia bătrânească cu „bătaia e ruptă din rai”, îi lasă cu gura căscată pe toți cei prezenți: „ce-am făcut de mă amendați? Așa o alint eu dintotdeauna. Întrebați-o dacă nu e așa.” Femeia îi întărește vorbele, dând din cap, cu o grimasă de durere în colțul gurii. „Vedeți, așa ne iubim noi.” Și ca să vedeți că bărbatul era umblat în lume, a scris în procesul-verbal încheiat de polițist: „asta nu e faptă, soția nu a depus plângere”, semn că era la zi cu legislația referitoare la violența domestică în familie. Ce-o fi urmat când cei doi au ajuns acasă, Dumnezeu mai știe…

Întâmplarea asta mi-a amintit de o alta petrecută cu mulți, mulți ani în urmă. La o masă, sub o boltă de vie, El, Ea, fata și ginerele veniți de la oraș acasă, în concediu. Ea prinde curaj și se descarcă: că El stă mai mult la bufet, că are pe una văduvoane, că fumează prea mult. El: „bă, femeie, taci, că nu de aia au venit copiii pe la noi.” Ea, crezând în mintea ei că el se va îndrepta de rușinea copiilor, dă înainte: „că uite, vine iarna și nu avem lemne, că nu se duce să macine la moară, că o picat colțul la casă…” El: „fă, mai tacă-ți fleanca, că-ți dau una peste mâncătoare.” (ce guriță, ce buze moi, direct peste mâncătoare!) Ea, nu și nu. El se ridică, ia strachina cu ciorbiță fierbinte de pui acrită cu aguridă și pleosc, i-o toarnă în cap. Moment de uluială, de liniște profundă și contemplativă. Doar bâzâitul unei muște, care da târcoale resturilor de mâncare împrăștiate în țărâna strămoșească, sparge liniștea rurală. Ea se ridică, pleacă și se întoarce îmbrăcată cu o altă bluziță cu nasturei și părul ud. Își umple strachină cu ciorbiță și tace mâlc până termină de mâncat.

Povestea asta are și un sfârșit, El și Ea au trăit împreună până la adânci bătrâneți. Ea fericită că El se potolise și nu mai sărea seara gardul la văduvoanea din tinerețe. Ba, mai mult, l-a îngrijit ca pe ochii din cap când El a căzut la pat, privind ultimii ani din viață pe fereastra cu geamul căcat de muște.

Două povești de Love Story mioritic, aproape identice, semn că nimic nu s-a schimbat în cei peste 60 de ani care despart cele două întâmplări. Sau cum ar zice cântecul: „când dragoste nu e, nimic nu e!” La români!

Telenovelă cu iz moldav, undeva pe lângă Podu Iloaiei. În rolurile principale: popa, responsabilul unei parohii rurale, enoriașa tânără, suavă și care duce dorul plăcerilor trupești, și încornoratul care, de la prea multă muncă pe ogor, seara pică buștean la pat.

Telenovela începe cu scena spovedaniei. Enoriașa îngenuncheată, cu patrafirul popii răsfrânt peste cosițele ei ca spicul grâului. Ca să înțeleagă ce anume a împins-o pe tânăra femeie să vină la biserică să-și mărturisească păcatele, preotul, mare golan, altfel nu îi pot spune, o ia cu binișorul: că ce mai face, dacă s-au copt roșiile în grădină, dacă mai are apă în fântână, că dacă i-o fătat vaca, dacă postește. Chestii de astea, ca să-și facă o impresie despre suferința ori dorințele femeii. Dovadă că, din una, în alta ajung și la sex. Deocamdată să vorbească. „Fă, tu mai faci sex cu bărbată-tu?”, întreabă popa direct. „Mai rar, părinte, mai rar!” răspunde rușinata nevasta megieșului. Atât a așteptat părintele. Și-a făcut cruce și a ridicat capul spre toți sfinții pictați pe cupola bisericii, murmurând un sincer „Doamne, iartă-mă.” Apoi i-a pus mâna pe creștet, să se convingă că nu visează. „Spune fata mea, spune, nu-ți fie rușine! Mie să-mi spui tot, că ăsta e rostul spovedaniei. Și cum o faceți? Cu din alea porcoase ca în filmele XXX sau numai așa cum o lăsat cel de Sus?”

V-am spus eu că popa e mare golan. Cum să întrebi una ca asta așa, direct? De fier să fii, din cel mai bun oțel, și tot ai ofta un pic, cu gândul la cât de frumoasă poate fi viața, atunci când o trăiești la cote maxime. Asta a fost în primul episod, în care părintele a tatonat terenul, iar dumneaei îl asculta extaziată, povestindu-i toate pozițiile de la 1 la 69 pe care le execută cu lejeritate, dacă ar avea cu cine. În episodul următor, asistăm la înfiriparea unei idile și continuarea discuției la telefon. El îi citea pasaje din Biblie despre păcatul de a ascunde adevărul dintr-o relație intimă, ea îi povestea ce făcea cu soțul seara, cum o punea să stea după ce stingeau lumina și amândoi erau ca doi guguștiuci. Azi așa, mâine așa, până când s-au pus de acord să se vadă, să se… Mă rog, ce face femeia cu bărbatul în astfel de situații. A fost greu începutul că după aceea, cei doi amorezi au ținut-o într-o plăcere din zori și până în seara, zi de zi, ceas de ceas. Și tot așa până când, într-o dimineață, tânăra fomeie a apărut cu ochii umflați, cu vreo două coaste rupte, inclusiv aia de drac, întrebându-se candidă: „Nu înțeleg de ce m-a bătut al meu trei zile și trei nopți, că i-am recunoscut din prima că mi-o trag cu popa!” Aici îi dau dreptate, greșelile lumești nu se îndreaptă cu bătaia, ci prin spovedanie și rugăciuni pentru iertarea păcatelor. Și în loc de căpăceală, s-o fi trimis la popa nostru care, din acest punct de vedere, este înzestrat cu har extra divin!

Mai de mult, pe când eu eram mic, viața la țară era ca o (tele)nuvelă care avea de toate: lapte, carne, brânză, ouă, cai, căruțe, care, boi, case pline cu copii, bibilici, porci, găini și guguștiuci. Cei mai mulți oamenii nu aveau telefoane, nici măcar de alea fixe, televizoare ici, colo, ziarele se citeau pe apucate, cetățenii nu auziseră de socializare și cu ce se mânca ea, deși seară de seară se adunau în drum, la bancă, și povesteau până noaptea târziu. Știau ce-i așteaptă a doua zi după cum li se zbătea ochiul stâng sau drept, îi mânca palma sau vedeau porcul cu paiul în gură. Vecinii se ajutau între ei, fără să aștepte să-i cheme cineva sau să ceară ceva la schimb, frații erau frați, împărțeau bucata de pâine sau de mălai, nu se certau și nici nu se băteau pentru nu știu ce averi. Copiii jucau leapșa, lapte gros, de v-ați ascunselea, și alergau, desculți, cât era ziulica de mare după o minge de cârpe sau de cauciuc. Care mese la ore fixe? Ce ciocolată? Ce vitamine? Sau Tedi la cutie de carton și alte sucuri sorbite cu paiul? Să fim serioși. Un căpăcel de sirop de vișine, mure ori căpșuni într-un pahar cu sifon era tot ce-și putea dori un copil. Portocale, banane, kiwi și mai știu eu ce bunătăți exotice?

Toate astea au apărut mult mai târziu. După revoluție. Biscuiții, bomboanele cu lapte și caramelele erau în top, și alea la sărbători sau când furai câte un ou-două din cuibar și te duceai cu ele la cooperativa din sat. La ce ți-ar fi trebuit adidașii din filme, cât timp aveai teniși și bascheți chinezești ori de Drăgășani? Astăzi, viața la țară, e altfel față de cea din vremurile de demult. Diferită de cea descrisă de Duiliu Zamfirescu ori de cea trăită de generația mea.

Cu internet, laptop-uri, telefoane mobile deștepte, GPS. Ulițele sunt tot mai pustii de la o zi la alta, copiii au crescut și rătăcesc prin lume, iar bătrânii… Bătrânii se odihnesc acolo unde amintirile sunt de prisos. Satul de astăzi, acolo unde mai există sat, e plin de ifose, de apucături aduse de la oraș acolo unde nimeni nu cultivă în fața blocului ceapă, cartofi, morcovi ori păstârnac și nici nu crește porci, oi, bibilici și găini. Toate astea au dispărut. Doar dorul a mai rămas de acele vremuri…

La întrebarea ce se va fabrica în uzina de pe Valea Bârzăviței, pe care tocmai o vizitase, domnul Ambrozie Darău a explicat, cu cuvintele sale, în extenso, importanța parteneriatului stat-privat: „Partea bună e acest parteneriat cu un privat care a renovat niște hale, care a pregătit un proces de producție care, spune el, că va începe undeva în toamnă, dar asta depinde de niște aprobări privind importurile și exporturile”. Alo, Don Ambrozie, lasă teoria și răspunde la ce te-am întrebat. Ce se va fabrica, dom’le la Arsenal? Ghiulele? Tunuri? Țevi de puști? Drone? Efecte militare? Ce? Că, vorba aia, ceva se va fabrica acolo, că n-ai venit matale de flori de măr până la Reșița.

Ministrul, nu s-a pierdut cu firea în fața întrebărilor insistente. Și-a dres glasul, a privit spre camera care-l filma, a tras adânc aer în piept: „ Ce va fi acolo? Va fi producție, sunt mai multe tipuri de producție, dar va exista producție. Nu vreau să anticipez sau să spun în numele unui antreprenor privat ce se va face, dar va fi producție”. Alo, Don Ambrozie, vezi că mai e vreo lună și ceva până la arăturile de toamnă când poți avea o scuză dacă o iei pe arătură. Păi ăsta e răspuns de ministru, dom’le? Nu poți să spui că nu te-a împuternicit antreprenorul privat. Ce împuternicire, dom’le? Tălică ești angajatul privatului sau ești reprezentantul statului care ar trebui să ne pună la curent cu tot ce se întâmplă în țara asta? A, ești doar ministru demis și de asta nu poți să ne spui. În cazul ăsta, se schimbă socoteala și te înțeleg.

Cum va fi acest parteneriat stat-privat? Păi tot don ministru Ambrozie ne-a explicat, așa cum a înțeles din ce i-au povestit alții: „Compania privată va face propria producție acolo. partea româna, din subordinea ROMARM a pus la dispoziție halele. O parte dintre hale, nu toate.” Alo, Don Ambrozie, vezi că iarăși ai înțeles greșit. În sensul că lucrurile stau cu totul invers: Arsenal face producția, aia pe care nu vrei să o desconspiri, pe care o vinde apoi antreprenorului privat care, la rându-i, o dirijează spre acele puncte fierbinți unde se dorește pace. Așa e? Lasă, nu te mai chinui să ne explici. Vedem în octombrie la inaugurare ce se va fabrica la Arsenal. Asta în cazul în care vei mai fi ministru. Măcar unul suspendat.

Când se întorceau acasă răzeșii, voinicii și hânsarii (ăia din infanteria ușoară) poposeau la câte un han (special construit), unde cele mai frumoase hangițe din popor le dădeau să bea rachiu, drept mulțumire pentru faptele lor de vitejie. Ăia de la talpa țării, dădeau pe gât două-trei cănuțe cu tescovină, în timp ce infanteriștii erau serviți cu vin de buturugă, din cel bun. Boierii se retrăgeau la separeu unde îi așteptau sticlele cu votcă rusească de contrabandă. Asta le era simbria bravilor ostași ai Moldovei!

Tradiția nu doar că s-a respectat cu sfințenie, în special în județul Vaslui, ci s-a transmis din generație în generație până în zilele noastre. Vaslui a rămas județul credincios memoriei domnitorului care a purtat peste 40 de bătălii, care mai de care mai grele și mai apăsătoare, de unde și zicala cu care urmașii răzeșilor se mândresc nevoie mare: „mâncarea e fudulie, băutura îi temelie.”

Respectul față de țuica de pufoaică, acest produs tradițional recunoscut la nivel internațional, este atât de mare, încât unii localnici erau cât pe aci să dea în altele când au auzit că cu tichetele sociale, de 250 de lei, acordate de guvern, nu mai pot cumpăra alcool. „Păi dacă țuică nu e, nimic nu e”, au strigat dumnealor în cor, siderați când au aflat una ca asta. „Să se șteargă cu ele la cur (cu tichetele, cu ce altceva?) ăia care au hotărât așa ceva”, au fost de părere și megieșele, tovarășe de pahar cu aceștia, nemulțumite și ele la rândul lor de o astfel de tâmpenie!

Ca urmare, s-au strâns cu mic cu mare la cârciuma din sat, exact ca în urmă cu 400 sute și ceva de ani, și au semnat o petiție pe care au trimis-o prefectului, cu rugămintea ca acesta să o expedieze mai departe lu nea Ilie Bolojan: „Noi, urmașii urmașilor lu Ștefan cel Mare și Sfânt, protestăm împotriva acestei discriminări de a nu putea cumpăra rachiu de prune, lichior de căpșunică sau zmeurică pe cupoanele cu care ne-ați învrednicit. Vom lua exemplu unul de la altul și vom vinde acele cupoane, cu PIN cu tot, să vă fie de învățătură de minte pentru altădată”! Pam, pam!

Dacă cu creșterile la carburant, pensii și alocațiile pentru copii a mai scăldat-o într-un fel sau altul, ducându-i cu zăhărelul pe cei ce credeau în alianța toxică PSD-PNL, de data asta nu știu cum se va rezolva problema căci, vorba urmașilor de unchi, veri și cumetrii ai marelui domnitor „noi suntem săraci că n-avem destulă țuică, rom și votcă, nicidecum mâncare.”

În urmă cu ceva ani, nici nu visai să faci una ca asta în Casa de Cultură, loc în care, așa cum îi spune numele, ar trebui organizate spectacole și desfășurate activități specifice. Te-ai fi mulțumit cu pită unsă cu pateu, asezonată cu castraveți acri, ca-n vremurile adolescenței. E drept, pe atunci erai doar un amărât de „Yesman” care îi căra mapa și îi deschidea ușa lui Luca. Luca primarul. Și erai bucuros când îi aranjai nodul cravatei, îi îndepărtai scamele de pe costum sau erai zărit în preajma lui. Erai fericit căci, între noi fie vorba, ce-ai fi putut să-ți dorești mai mult de atât? Acum, lucrurile s-au schimbat, nu mai ești Grig de altădată, băiatul ăla rușinos ca o fată mare, ci ditamai Don Grigorio, primar de Oțelu Roșu. Și dacă tot ești primar, ce ți-ai zis, funcția îți permite orice, că de aia ai înghițit în sec atâtea până ai ajuns aici.

Iar voi, ăștia care îl tor criticați că s-a înfruptat în Casa de Cultură, la „Serbările orașului” din purcelul fript la proțap, poate că nici n-o fi fost un purcel, ați cășunat pe el, în loc să vă fi bucurat că vi l-a adus la Oțelu Roșu pe Minune. Și cam ce-ați fi vrut să fi făcut omul? Să se plimbe printre cetățenii urbei la 40 de grade Celsius, să fi făcut baie de mulțime? Asta o să facă în campania electorală de peste doi ani. Acum era vorbă de mâncat, de băut și de distracție. Să fi stat la aceeași masă cu tinerii ăia care veniseră special pentru Adi Minune ori să se fi băgat în seamă cu pensionarii veșnic nemulțumiți? Asta face un primar? Să fim serioși!

Bă, de ce dracului nu înțelegeți că Grig de azi nu mai e Grig de altădată, că el a evoluat, și că parfumul lui de Don Grigorio nu s-ar fi potrivit cu mirosul de mici, fleici, cârnați și hamsii, care nici măcar nu mai sunt hamsii, cu cel de transpirație acră și de bere ieftină? Am dreptate, Don Grigorio? Sigur că am, dar tălică, băiat finuț, modest și cu bun simț chiar și atunci când te mai scapă și îl faci pe câte unul „rahat cu ochi condus de Satana”, nu vei recunoaște niciodată așa ceva.

Don Grigorio, Don Grigorio, cine nu te cunoaște te cumpără…

Coboară mai ales noaptea, când nu ai să vezi crac de hingher pe stradă. Între noi fie vorba, băieții ăștia cu lasouri și tranchilizante la brăcinar nu se omoară ei cu trecutul ziua, darămite noaptea, iar atunci când ajung în zonă, câinii dispar cât ai zice pește. Bag sama, că au ajuns și ei, săracii, să recunoască mașina cu hingheri. Ce pot să vă spun în plus e că acești maidanezi sunt ghinioniști, ghinioniști, că de când primăria a decis „să îngroape” în pământ ghenele cu gunoi în unele locuri din Micro IV, se hrănesc doar cu miasmele ce emană în jurul platformelor, ceea ce, să recunoaștem, e un lucru bun pentru noi și rău pentru ei.

Revenind la ideea inițială, spre deosebire de Paris, în Reșița nu o să vezi, nici măcar teoretic, câini umblând cu covrigi în coadă. Cândva, mi-aș fi putut imagina o scenă de acest gen, cu un maidanez trecând țanțoș, fără să întoarcă capul, pe lângă un os „gras” sau o bucată de carne. Da, dar pe atunci, Reșița avea și un CSR, avea și un UCMR, avea și un Arsenal. Peste 30.000 de oameni care lucrau doar în aceste trei întreprinderi, cum se numeau atunci SA-urile din vremurile noastre. Sigur, doar în închipuirea mea s-ar fi putut întâmpla una ca asta, deoarece pe atunci pâinea era pe cartelă, iar carnea pleca la export.

Astăzi, însă, UCMR și CSR se chinuie să supraviețuiască, cu nici 1.200 de oameni la un loc, în timp ce de Arsenal nu-și mai amintește nimeni, nici măcar acum când războiul e la doi pași de noi și (poate) ar fi nevoie de vestitele tunuri de altădată ori de alte piese de război. Deși pâinea se vinde la liber, iar carnea e pe toate drumurile, nu ai cum să vorbești despre câini cu covrigi în coadă, oricât de fan Călin Georgescu și de patriot te-ai da!

Și cum să nu se scandeze, nene, vorbele alea rușinoase când la mijloc nu e doar onoarea fotbalului românesc, a sportului în general, ci și a neamului ăsta cu un trecut plin de fapte de vitejie demonstrate negru pe alb în bătăliile de la Podul Înalt, Posada, Jijia și Călugăreni? Și pe bună dreptate că, ajungi mâine, poimâine în Anglia sau Italia și vrei să te angajezi la o firmă de pază și te întreabă angajatorul: „De unde ești, bre?” Păi te angajează ăla când aude că ești din țara lui CFR și FCSB? Că râde nu numai de tine, ci de noi toți: „Hă, hă, hă, voi sunteți fotbaliștii păcii, nu bateți pe nimeni, dar o luați pe cocoașă de la toți.” Și asta nu-mi convine, să facă unul și altul mișto de mine.

Și n-are dreptate? Are, cum să nu aibă. Hai să nu fi câștigat că, deh, nu mai e echipa de altădată, dar măcar un egal sau să nu se fi făcut de căcat, dacă tot au luat-o pe coajă. Că vorba aia, CFR n-a jucat nici cu City, și nici cu Milan, ci cu norvegienii de la Tromso.Nu ați auzit de Tromso? Nici eu nu am auzit până aseară când, i-a bătut pe ardeleni (ăia, doi, trei care mai sunt în echipa lui Neluțu Varga) de le-a sunat apa în cap. Pur și simplu i-a călcat în picioare, cum călcau țiganii pe vremuri lutul amestecat cu paie să facă cărămizi. A recunoscut-o până și patronul care, după meci spunea că-i vine să-și ia catrafusele și să plece în lumea largă. La Arad. La UTA, la prietenul său Ghiță Falcă.

Și-l cred, cum să mai scoată bietul om nasul în lume, cât timp echipa sa a ajuns de râsul curcilor? Că de acum încolo, vor curge dedicațiile muzicale în emisiunea de duminică de pe TVR a lu’ Sergiu Vaida, toate în consens cu performanțele team-ului lu’ Neluțu Varga: „Frunză verde matostat, ne-am făcut iar de căcat!”