Dar, hai să-i lăsăm pe amărâții ăștia cu socotelile lor și să ne imaginăm , că tot vine Moș Crăciun care e în stare să facă orice minune , cum e să trăiești dintr-o leafă de 18.600 pe lună. De euro, să ne înțelegem bine. O leafă compusă din zece salarii, așa cum are prorectorul Universității de Medicină și Farmacie Iași. Un salariu de la UMF, un altul și încă unul tot de la UMF, în total 253.000 de lei. Salariul de la un spital, altul de la o clinică, de la două academii de științe medicale, de la încă două SRL-uri și tot așa până la cei 18.600 de euro.  Ce-o face cu atâția bani? De asta nu puteți dormi voi noaptea? Dacă e om gospodar, cu siguranță că va ști să se chivernisească, ba chiar să și pună ceva de-o parte pentru zile negre.

Pe mine nu faptul ăsta că ia salarii din zece locuri mă intrigă. Nu frate, omul are școală cât un cartier muncitoresc din Iași, iar dacă îi merge bibilica și îl țin balamalele, să ia nu zece, ci douăzeci de salarii pe care să le bage în conturi bancare pentru tot neamul lui. Că ce altceva ar putea face cu atât bănet? Hai să zicem că e pasionat de mașini sau de imobiliare, dar câte mașini și câte case să-și cumpere? Două, trei din fiecare, apoi se plictisește, iar banii continuă să-i vină. Tot mai mulți și mai mulți. Și ce să facă cu ei? Să-i dea la săraci? Zău, mă? Voi așa ați face? Ați ieși în stradă și i-ați împărți cum făcea pe vremuri Jiji Becali? Să fim serioși!

Repet, nu mă surprinde faptul că unii trăiesc din 2-3.000 de lei, ba chiar și din mai puțin, iar alții nu știu ce să facă cu atâți bani, pentru că asta a fost și va fi mereu în lumea asta, ci mă intrigă ceea ce întâlnesc într-un spital de stat în care ajunge să-și caute de sănătate inclusiv  cel cu venitul de 3.000 de lei. Într-un spital în care, dimineața, tot la două zile, după vizita medicului, (poate nu chiar a medicului despre care am făcut vorbire) asistenta îți pune în brațe lista cu medicamentele pe care familia trebuie să ți le cumpere (dacă vrei să te faci bine) căci, nu-i așa, farmacia spitalului fie că nu-și permite să achiziționeze medicamente atât de scumpe, fie că e goală și bate vântul prin sertare. Și atunci, după o internare de o săptămână, două, la ce să să renunți ca să ieși, cât de cât onorabil, din leafa ta de 3.000 de lei? La mâncare? La facturi? La hăinuțele copiilor? Întrebați-l pe prorectorul de la Iași, dacă nu aveți curajul să-l întrebați, din stradă, pe nea Nicu Ciucă și don Ciolacu.

Duceți-vă ca să înțelegeți cum ne respectăm trecutul, înaintașii și pe noi ca români. O ruină la propriu pe care niciun liberal nu se arată în stare să o salveze. De câte ori n-or fi trecut pe lângă ea cei care după 1989 au făcut politică liberală la vârf, au condus guverne și au vorbit mereu în numele țării? Și? Ce-i cu asta? Cât i-ar fi costat pe cei ce se dădeau urmașii Brătienilor un sac cu ciment, o roabă cu nisip, un cancioc cu mortar? Nimic, absolut nimic. Nici când au fost la putere, și nici atunci când au clamat sărăcia și nevoile în opoziție.

Duceți-vă și vedeți casa lui Ion I.C. Brătianu, cel care se confundă cu istoria țării vremurilor sale. Cu aspirațiile unei națiuni aflată la început de drum. E în București, nicidecum la capătul lumii. Năpădită de buruieni, de copaci, de gunoaie, dar mai ales de nepăsare. A, și de un anunț scris, în grabă, pe o coală de hârtie de A 4, ca să ne ferească de o nenorocire: „atenție, cade tencuiala!” Da, cade tencuiala de pe casa lui Ion I.C. Brătianu. Trist și dureros.

În loc de concluzie, o întrebare pentru epigoni: Dacă voi nu sunteți în stare să salvați o casă, una singură, cum credeți că veți putea conduce o țară?

Așa s-a întâmplat  și în Banatul ăsta de Munte în care ne tot batem cu cărămida în piept, deși din el o rămas doar făloșenia de altădată. La Reșița, nici crac de pesedist în formațiunea celor care au cititi de pe fițuică ori au trimis mesaje prin viu grai, cu gândul la alegerile din 2024. Nici măcar prefectul care de acum e politician cu acte în regulă. În locul său, Cristi Gâfu, obișnuit cu chestii de astea de protocol. În schimb, la Caransebeș, în Țara Gugulanilor lui Marcel Vela, (pe care, de la o vreme gugulanii îl văd tot mai rar la față) liberalii au stat pe margine și au mimat aplauzele ca simpli privitori la piesa de teatru pusă în scenă de Felix primarul, Vlădica Lucică și soborul lui de la Episcopie. În urmă cu câțiva ani, fără Marcel și legendara lui geacă, 1 Decembrie și tradiționala fasole de Ziua Națională ar fi fost ca nunta fără Irimică și Federația Română de Fotbal fără Răzvan Burleanu.

Surprinzător, pentru unii, Mocioalcă, ca un veritabil număr 10 pe tricoul roșu pesedist, a cedat, ca la fotbal, deliberat, mijlocul terenului și și-a grupat echipa pe trei linii în fața porții, lăsând liberalilor impresia că nu-i interesează nici Primăria Reșița și nici Consiliul Județean. Au renunțat la atac, retrăgându-l până și pe Silvică și Remus Rof în defensivă, așteptând parcă o minune care să-i readucă la cea mai importantă primărie din județ. Altfel nu se explică de ce Mocio și ai lui au ales să guste din bucatele fierte în ceaunul lui Adi Stoicu, primarele de Bozovici. Logic ar fi fost să prindă taurul de coarne la el în arenă, în ole-urile Furia Roja, și nicidecum pozându-se pe ale coclauri almăjene.

La prima vedere, PSD pare să-și cunoască limitele și nu forțează lucrurile, în timp ce alții văd în asta o victorie (încă una) pentru tandemul Tăiețelu-Dunca. Însă, știți și voi cum e cu victoriile astea în politică. Azi sunt, mâine… Orban și Cîțu știu cel mai bine!

Bunăoară, ieri s-au luat de  discursul tău de la parada de 1 Decembrie. Bine, puteau să zică orice legat de vestimentație, de tunsoarea cu cărarea pe dreapta, de gulerul de la cămașă, de privirea ta sfredelitoare  ori de chipul blajin de adevărat șef de „giudeț.” Dar, nu, oameni fini, cu bună creștere primită în cei șapte ani de acasă, s-au oprit la „discursul mirobolant.”. Romi, crede-mă, am râs ca prostul de unul singur. Sincer, tu știi ce înseamnă „discurs mirobolant? ”. Dacă nu știi, uită-te în DEX: extraordinar, fantasmagoric, fantastic, incredibil, ireal, magnific, minunat, mirific. Au făcut mișto de tine pe față și asta mă bucură, să nu mai zică unii și alții că doar eu am ce am cu tine. Uite că și alți ziariști gândesc la fel despre cel care pozează în salvatorul județului. Mirobolant ca mirobolant, treacă de la mine, dar când îl mai și citești de pe o fițuică ruptă dintr-un caiet de dictando, e chiar de râsul curcilor. Ce dracului, bă, Romi, nu puteai să-l înveți și tu ca pe poezie să nu te fi făcut de rușine? Că, vorba aia, una e să-l spui din cap și alta e să-l citești, chiorându-te, să nu pocești cumva vreun cuvânt.

Repet, bine ar fi fost să fi vorbit cu cuvintele tale. Cuvinte pe care să le înțeleg tu prima dată și mai apoi să-i faci pe alții să priceapă ce ai vrut să spui. Dar tu ai vrut să te dai „grande”, vorba lui Gică Craioveanu care face reclamă la praz, să ne arăți cine ești tu, vorba aia, și ai citit discursul scris de altul. Dar, știi cum e măi, puiucule? Ca să te dai „grande”, în viață ar trebui să citești mai mult decât „Punguța cu doi bani”, „Capra cu trei iezi” ori „Ursul păcălit de vulpe”. Părerea mea. Tu te-ai lăsat purtat de consilierii fără număr pe care îi ai pe lângă tine și, uite, ai ajuns să fie luat la mișto cu discursul ăsta mirobolant.

Îmi pare rău de tine, Romi dragă, dar nu am ce să-ți fac. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n straiță. Geaba ai bani, de-i întorci cu lopata, geaba plimbi nuntașii cu elicopterul și te cerți cu toată lumea, inclusiv cu liberalii, dacă nu ai carismă. Dar nu fii trist, vine iarna, neaua și înghețul iar tu vei străluci precum Crăișorul Zăpezii, varianta Muntele Mic, să moară de necaz ziariștii ăștia, bată-i norocul să-i bată!

Ce mai… Asăzi este ziua cea mare în care Brătienii, Manii și toți participanții la marea adunare de la Alba Iulia se vor răsuci în mormânt, ba chiar și Cuza, Mihai Viteazu și mulți alți voievozi și regi care știu că realitatea măcănită de 1 Decembrie de unii e diferită de cea trăită de ei. Dar ce mai poți face de dincolo din lumea necuvintelor în afară de a înghiți în sec și a ofta? Acum e vremea altora, a celor care au dus România în NATO și UE și se chinuie săracii s-o bage în Schengen și s-o ducă fără vize în America. Asta ca să înțelegem cât este ea de respectată România în lume în comparație cu anul 1918. Dacă atunci se afla la loc de cinste între națiunile lumii, astăzi e privită ca o ignorantă în ochii celor care au pita și cuțitul, nedemnă de a se așeza la aceeași masă cu bogații Europei. Și tot astăzi, este ziua națională a fasolei cu ciolan și cârnat. Clipa cea mai așteptată de cei care habar nu au cine au fost cei care au împlinit actul Marii Uniri din urmă cu 104 ani.  

A, era să uit. Și cât de dor mi-e să-l aud pe câte unul lăcrimând la televizor, grav și solemn de parcă ar avea o țeapă înfiptă-n cur, citând din Nenea Iancu: „În aceste momente solemne… mă gândesc la țărișoara mea…la România… la fericirea ei! La progresul ei! La viitorul ei!” Sta-i-ar cârnatul în gât, să-i stea!

Ne-ați zăpăcit cu calcule, cu demonstrații pe tablă la televizor, cu explicații. Că ne dați ba 6,5% la pensii, ba 10%. N-ar fi fost rău nici 15%, dar dacă nu e de unde…  Seară de seară aceeași poveste a banilor care nu sunt. Nu sunt pentru pensii și salarii, să ne înțelegem. Pentru voi și ai voștri, tot se mai găsește câte ceva pe fundul sacului bugetar. Până la urmă o să ne mulțumim și cu 12,5%, plus asigurările (pe cuvânt de onoare, sic!) că tot acolo o să ajungem, dacă socotim ajutoarele de încălzire, cardurile alea de alimente și alte drăcovenii de genul ăsta. Una peste alta o să fie bine și la vară cald. În capul vostru, da, într-al nostru, nu.

Sărumâna nea Nicule, să ne trăiești don Marcel! Dumnezeu să vă dea sănătate și vă mulțumim că aveți grijă de noi. Din sărăcia voastră ne dați și nouă iluzia binelui pe care l-am auzit rostit, într-o cazarmă din Târgoviste, în urmă cu 30 și ceva de ani în urmă, de savanta de renume mondial, mamă iubitoare de țară: În România n-a murit nimeni de foame și de frig.

Că dacă atunci n-a murit nimeni atunci, de ce ar face-o acum în epoca încălzirii globale, a supermarketurilor ticsite cu mâncare, când pensiile cresc cu un procent de 12,5% și cu un braț de tichete și carduri pentru tot felul de ajutoare?  

Nu e frumos ce au făcut ai noștri, ba chiar este urât, dar dacă stai să te gândești bine, nu e nimic ieșit din comun. Dimpotrivă, când te gândești că din primele zile de grădiniță, tovarășa, iar mai târziu doamna, ne puneau să memorăm poezia aia cu „Cățeluș cu părul creț.” Și ce puteam să învățăm din cele câteva versuri? Că pe lângă că era hoț, cățelușul nostru era și mincinos. În loc să tacă dracului și să nu mai latre atât, că tocmai fusese prins în flagrant cu rața-n gură și cu oul în buzunar, Grivei se jură pe ce are el mai scump pe lume că totul nu e decât o înscenare ordinară pusă la cale de cei care născociseră (în lipsă de altceva), vorba aia cu „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou.”.

Când am crescut mai mari, prin clasele a V-a și a VI-a, ni se spuneau povești cu zmeii care furau merele de aur ale împăraților, soare și luna de pe cer. Două minciuni într-una singură. Una, că n-am avut niciodată împărați și, doi, că nu există mere de aur, iar luna și soarele nu pot fi furate nici măcar de mama zmeilor, darămite de odraslele acestora. În noaptea nunții, în loc să ne distrăm și să ne simțim bine, ni s-a furat mireasa de la masă și ca să o aducă înapoi trebuia să băgăm adânc mâna adânc în buzunar. Să nu mai vorbesc de furatul inimii, a pantofului Cenușăresei și a mai câte și mai câte exemple de acest gen. A, era să uit, tezele de doctorat care, la urma urmei, tot un furt pe față e, când respectivul se jură pe ce vrei și pe ce nu vrei că nu e așa.

Cu atâta tradiție moștenită de la  moși și strămoși ne mai mirăm de ceea ce au făcut militarii români? Să fim serioși! Peste un an, doi, povestea se va repeta cu siguranță că, ne place sau nu, suntem urmașii celor care au crescut cu poveștile cu cățeluși cu părul creț. Iar dintre ei, cine știe dacă nu se va naște măcar un general cu patru stele. 

Era să uit, la ceva suntem și noi buni. Ba chiar foarte buni: la procesele pe care președintele CJ le-a intentat adversarilor săi. Toți omologii din țară nu se ridică nici măcar la degetul mic al lui Romi al nostru. Dacă am pune cap la cap filele existente între coperțile alea de dosare de la Parchet am înconjura județul ăsta de cel puțin trei ori, ca în basmele lui Ispirescu. Și asta e doar la jumătatea mandatului.

Îmi place de tine, puiucule, că te crezi un fel de Greuceanu care pe vremuri se lua la trântă cu zmeii, balaurii, zgripțuroaicele și toți techergheii din timpurile alea, pentru că furaseră soarele și luna de pe cer și lăsaseră lumea în întuneric, în eră glaciară. Bine, tu nu ești chiar ca Greuceanu din poveste, condițiile geo-climatice sunt altele, dar un luptător MMA, tot ești, căci, cât e ziulica de lungă te lupți cu toți pesediștii, pemepiștii și chiar și cu ăia fără de partid, care te calcă pe coadă când nu te aștepți. Unul nu ți-a scăpat până acum, deși ai pierdut la procese de nu le mai știi nici tu numărul. Te iei cu ei la trântă, dai cu dânșii de Facebook de sar like-urile, share-urile și comentariile fără număr.

Mai fă și tu o pauză, bă, Romi. Măcar acum în Postul Crăciunului. Mai odihnește-te, că nu e bună atâta încrâncenare. Lasă dracu scandalurile, certurile și jignirile, iar dacă vezi că nu o scoți la capăt cu ei, refugiază-te în munți, fă rebus, colorează cărți pentru copii. Până la primăvară ocupă-te de afacerile familiei, fă maxi-taxi cu elicopterul, pornește tunurile de zăpadă, cheamă-ți prietenii la un vin fiert și un șeptic. Sau, dacă nu, mută-ți biroul într-unul din containerele  UPU de la spital și stai cu biciul și cu gura pe constructor să termine mai repede lucrarea, că de doi ani tot trage mâțu’ de coadă.

Apropos de containerele astea de tablă, câtă chirie plătește CJ pe lună? O mie, două? Zece sau mai mult? De euro, bineînțeles. Că mă gândesc că nu e nimeni prost să le închirieze la prețul unui pachet de biscuiți, doar pentru că tu ești Romeo Dunca. Cine câștigă și cine pierde în afacerea asta? Întreb și eu. Să treacă timpul, nu de alta.

Și ce constatăm? Constatăm faptul că ei fac parte din guvern și pe umerii lor se sprijină președintele (actor, la rândul său) Volodimir Oleksandrovici Zelenski. Să-i luăm pe rând, așa cum ar apărea ei pe genericul unui film patriotic.

Șeful de cabinet al Palatului Prezidențial (numele nici că mai contează, părerea mea) este producător de comedie.

Șeful Administrației Prezidențiale este, sau mai bine zis, a fost până la război, avocat în industria divertismentului.

Vicepreședintele Serviciului Suprem de Informații al Ucrainei conduce o companie de filme (cum altfel) de comedie.

Consilierul șef al președintelui Zelenski este scriitor de scheciuri, tablete umoristice, pastile de râs. Într-un cuvânt, comedie.

În fine, consilierul principal al Comitetului Național de Apărare al Ucrainei este tot comediant și partenerul de scenă a lui Zelensky.

Nu știu cât de talentați, de spumoși și acizi au fost pe scenă sau, de îndrăgiți și de apreciați de publicul din sală, dar dacă asta este cheia succesului în care zilnic mor oameni, se năruie speranțe și morții sunt îngropați de-a valma ori pe bandă rulantă, atunci mai bine aș fi preferat niște politicieni, oricât de slabi pregătiți ar fi.

Și asta nu e totul. Potrivit aceleiași publicații, trei miniștri sunt străini, pentru că Ucraina permite dubla cetățenie (ca la fotbal). Ministru Sănătății e american get-beget. În 2013 a venit la Kiev, după doi ani a fost naturalizată, la pachet cu funcția de ministru adjunct la Sănătate, iar după 7 zile a ajuns în fruntea ministerului pe care l-a condus până în 2019. După care, în locul ei a fost numit un georgian.

Ministrul Economiei este lituanian, secretarul Trezorăriei este „nepot” de-al Unchiului Sam, iar fostul președintele georgian, pro-american, Saakașvili, a devenit în 2008 guvernatorul Oblastului Odessa. Și încă un amănunt: 80% dintre înalți funcționari ai statului dețin cetățenia SUA (dublă cetățenie). Cireașa de pe tort, Volodimir Oleksandrovici Zelenski, care, în certificatul de botez nu e trecut nici ca polonez, rus sau ucrainean, ci ca evreu.

Asta da, comedie!

Ați auzit de Dumitru Nicolae Cotârlă? O parte dintre voi îl știu. Puțini, dar îl știu. Mulți, însă, cu siguranță,  n-au auzit de el. Domnul în cauză este viceprimarul orașului Oravița. Un liberal destoinic, cu inițiativă, care, în timpul liber nu stă la birt ca alții, nu joacă la păcănele și nici nu pariază la cursele de câini sau la liga a II-a de fotbal, ci se ocupă de vitele din ferma proprie. Are grijă de ele, să nu le lipsească nimic, cu acte în regulă, ca orice întreprinzător responsabil, cu respect față de legiuitor și de colegii săi din Primăria Oravița. Mai pe românește, domnul respectiv are o „Întreprindere Individuală – Cotârlă Nicolae Dumitru I.I.” , cu sediul în Răchitova și al cărei administrator este. Și, cum vacile trebuie hrănite, pentru că altfel nu dau lapte și nici nu pun pe șolduri, a concesionat două parcele de pajiști (43 de hectare în total), aflate pe domeniul public al orașului.

Veți spune, și pe bună dreptate, bravo lui, oameni de ăștia avem nevoie acolo unde sunt puși să conducă, să facă cinste comunității, să fie un exemplu personal pentru toți ceilalți. Numai că, în cazul de față miroase a incompatibilitate între ceea ce face și funcția pe care o deține. Sigur, doar îmi dau cu părerea, inspectorii de integritate de la tanti ANI sunt cei care pot da verdictul. S-ar putea ca domnul în cauză să aibă dreptate, dar mă întreb de ce în declarația de avere nu și-a trecut veniturile obținute de pe urma I.I., iar în declarația de interese nu și-a trecut afacerea, așa după cum spune legea?

Am vrut să vedem cum stau lucrurile în realitate și dacă dommnul Cotârlă are o explicație în acest sens. L-am sunat. Ne-a răspuns amabil la salutul nostru, părea vesel (cum altfel la început de săptămână?) apoi a devenit dintr-o dată circumspect și rezervat când l-am întrebat dacă administrează respectiva Întreprindere Individuală. Da sau ba! Atât am vrut să știm! „Trimiteți-mi pe email întrebările dumneavoastră, acum nu am timp să vă spun. Când îmi voi face timp, am să vă răspund.” Am insistat, dar… Grăbit să ajungă la padoc și la lucrările din oraș, viceprimarul a pus punct discuției.

Bă, nene, ți-am cerut să ne spui dacă o ai sau nu, nicidecum să ne faci un istoric al pajiștilor concesionate pe care pasc bovinele matale. Ca un bărbat de seamă al urbei ce ești (bănuiesc că de asta te-au ales confrații liberali viceprimar), puteai să iei două minute pe loc repaus să ne fi răspuns prin da sau nu. Repet, noi doar te-am întrebat dacă te simți cu musca pe căciulă, ANI urmând să stabilească adevărul!

În schimb, dă din el ca dintr-un om bătrân. Ca dintr-un înțelept care a trăit de mult pe pământ. Ce Seneca? Care Confucius? Când spune câte o pildă, ai impresia că citează din Corinteni. Nu cred că a citit multe cărți la viața lui. „Punguța cu doi bani”, „Ursu păcălit de vulpe” Suficient, nu? Însă e profund și fiecare vorbă a sa e plină de sensuri și învățături. E balsam pentru suflet, încât, unul care nu-l cunoaște, s-ar întreba fără îndoială: „bă, de ce nu s-o fi făcut filosof omul ăsta? Să se fi retras într-o chilie, să-și fi lăsat barbă (plete nu, că a chelit) sau să fi plecat să predice în pustie.” Uite de aia. La ce i-ar fi folosit? La ce face el acum, la nimic. Însă, repet, tot ce scoate el din cap e ca ceva care îți umple sufletul de bucurie.

Și vă dau un exemplu care, mie, personal, mi se pare de o acuratețe impecabilă. Ieri, întrebat fiind cam la ce nivel se află în raport cu ceea ce și-a propus la începutul mandatului, ne-a lăsat pe toți cu gura căscată: „Cam la nivelul bambusului. Ştiţi că sămânţa de bambus stă 5 ani sub pământ, după aia iese şi creşte repede, într-o zi cât stejarul în 10. Cam aşa e şi la noi. Pot să spun că dacă ceea ce ne-am dorit a fost 100%, acest 100% în mod normal și optimist ar putea să se întâmple în 8 ani, în proporție de 70%. Și dacă rezolvi 70% din ceea ce își dorești, eu zic că ai făcut suficient. Acești 70% dacă îi împărțim în 8 ani, pentru că oricum într-un mandat nu se poate tot, asta ar însemna cam 8% pe an. Eu cred că în 2 ani am făcut 20% din ce mi-am dorit“.

Bă, un răspuns demențial la care, sincer, nu cred că-ar fi gândit nici măcar marele Rabindranath Tagore că, vorba aia, dacă nici Rabindranath nu știa cum crește bambusul, cum se înalță el din sămânța aia, cât o boabă de cafea, atunci cine? Și uite că nu i-o dat prin cap una ca asta. Să nu mai zic de nea Nicu Ciucă. Ăsta nu știe nici măcar să vorbească, darămite să gândească. Poate doar nea Pătru Daea s-ar fi putut gândi la una ca asta, dar cu siguranță, nu chiar atât de profund, până la sămânța mirabilă.

De asta zic, Romi, ești demențial. Nu știu unde te-or găsit ăștia care te-au convins să candidezi, dar ești omul ideal pentru chestii de astea. De aia mă gândesc să-ți propun să susții un festival de aforisme, cimilituri, snoave și vorbe de duh. Ce zici? La început să fie o manifestare cu caracter național, după care îl sunăm pe deputatul de Teregova (don Marius, vezi că n-am mai trecut transcrierea fonetică, aia cu Ciriegova), să-i cheme și pe sârbii din Svinița-Mehedinți, să-l transformăm într-un festival internațional.