Ieri, pe la orele prânzului, l-a sunat disperată pe Jorjelu: „Neica Simioane, neica Simioane.” Aflat la repetiții cu galeria de la AUR, neica Simion, a expediat-o repede. Ea, nu și nu: „Neica Simioane, neica Simioane, doar o vorbă să-ți mai spun.” Într-un final, galant, neica Simion a cedat, întrebând-o: „Ce vorbă vrei, fă să-mi spui?” „E groasă, neică. E groasă.” Din vorbele ei precipitate, neica Simion a înțeles repede că Anomalia părea speriată de bombe. „Neica Simioane, neica Simioane, ăștia vor să-mi ia partidul. Să mă lase în curul gol.”
Nedumerit, neica Simion o întreabă din nou: „Anușka, fii concisă și la obiect că nu înțeleg nimic din ce spui: care partid, care ăștia?” „Hoții, neică Simioane, hoții!” Lui Jorjelu i se luminează creierul: „Păi de ce nu spui așa. Sună la 112 și reclamă că ți-au spart partidului sau ce ți-o fi spart, să trimită o echipă de criminaliști să cerceteze cazul la fața locului.” Anomalia, disperată: „N-ai înțeles nimic, neica Simioane. Nu e vorba de hoții, hoți, ci de bandiții de la PSD, USR și PNL, care îmi iau deputații și senatorii. Eu i-am făcut oameni, am investit în ei nopți nedormite, dragoste de mumă, de tată, de râu, de ram, iar ei îi iau acuma gata școliți în politică. Până acum mi-au plecat zece deputați și un senator. În ritmul ăsta, până la toamnă rămân doar eu, soră-mea și senatorul ăla cu zece clase.”
Ca un adevărat bărbat ce e, neica Simion a îmbărbătat-o în cel mai suveranist mod posibil: „Anomalia, tu vei salva România. O vei salva să se vindece de prostie, fără pastile, fără internări, ci doar privindu-te seara la televizor.”