15 49.0138 8.38624 arrow 0 bullet 1 4000 horizontal https://subiectiv.net 25 0 1
theme-sticky-logo-alt
https://subiectiv.net/wp-content/uploads/2020/09/HURDUZEU.jpg
Editorial

Sâmbătă, caravana nebunaticilor, care visează să conducă România, a făcut un popas de câteva ore la Huși, în județul Vaslui. În timp ce chibiții îl așteptau nerăbdători în piața din centrul satului, Călinuț a mers să se reculeagă la Podul Înalt, acolo unde Domnul Ștefan i-a bătut pe turci de le-a sunat apa în cap. S-a recules, a depus o coroniță de flori și a aprins o lumânare. „Pe de-o parte, mă simt mai ușurat că am putut sta din nou de vorbă cu Domnul Moldovei, dar pe de altă parte, sunt trist când văd că din vechiul pod de lemn nu a mai rămas nimic. În locul lui, altul de beton, fără valoare și fără nicio legătură cu lupta de la 1475”, a constatat trist guru.

În piața țărănească, lumea și țara. Scandări, strângeri de mâini, încurajări, pupături. Și animăluțele se bucurau că fuseseră duse la târg, pentru că auziseră multe despre cel care promitea țăranului să-și vândă direct în alimentările de stat găina, cocoșul, porcul, capra, iepurele, viezurele, brânza, mielul, iedul, oaia, și nu prin samsarii de la supermarketurile nemțești și franțuzești. „Și când se va întâmpla asta, tot românul va mânca carne fragedă, fără E-uri și alte drăcovenii, gen nanocipuri.”, i-a asigurat înțeleptul Călin. Dar bucuria i-a fost de scurtă durată până când a bătut în poarta unuia care fabrică mobilă. Ăla nu a stat la povești cu el și l-a poftit să plimbe ursul.

Vai, câtă nesimțire, dom’le, să-i vorbești în halul ăsta lui Călin. Câtă nesimțire și cât curaj că, vorba aia, Călin are viitorul înainte și niciodată nu se știe ce ajunge omul în viață. Hai, patronul, ca patronul care, sigur e un susținător a lu’ Bolo, dar și ăia de la biserică să-i spună „pas”?  Asta e prea de tot. Că omul nostru nu s-ar fi intrat în biserică ca la o întrunire electorală, ci să se închine ca orice credincios, să-și mai tragă sufletul și să se răcorească nițel, că afară erau 38 de grade la umbră.

Ce oameni și moldovenii ăștia, dom’le, ce oameni!

Tulburarea e atât de mare, încât, zic unii, useriștii au cerut în mod imperativ ca România să fie pedepsită de la Bruxelles, de la Berlin și din alte cancelarii înfrățite în doctrină cu USR. Să nu i se mai dea nu știu câte sute de milioane de euro. „Asta-i ciuciu-banana ce vreți voi”, le-ar fi replicat pesediștii care nu s-au lăsat până nu l-au dat jos pe Fritz.

„Nu te uiți, bă, la tine cum arăți? Cum stau hainele alea pe tine. Cu ghiozdanul ăla în spate, parcă ai fi dat de pomană. Ne faci de rușine peste tot unde te duci. Parcă ești speriat de bombe. Mergi ca un robot și râzi ca proasta în târg, bă”, și-au dat unii cu părerea.

„Huoo, să-ți fie rușine, bă, că te făcurăm om și tu drept mulțam te-ai dat cu PSD și ne-ai întors spatele. Ai fi rămas un neica nimeni, un coate goale, dacă nu ne-ai fi avut pe noi lângă tine să-ți ridicăm valoarea, să te împingem de la spate. Noi te-am făcut primar, și tot noi te-am instalat la Cotroceni. Încă o dată, rușine să-ți fie, trădătorule, rușine!” i-au strigat alții useriști furioși.

Gata, ajunge. Aveți dreptate: Nicușor are momente când pare speriat de bombe, că are o păsărică la cap, dacă cumva chiar mai multe,  că râde ca aia care se simte confortabilă undeva, că pășește precum RoboCop, că dă din mâini ca și cum ar vrea să prindă muște, că…  Așa e cum spuneți. Că degeaba v-ați chinuit să-l învățați cum să calce pe covorul roșu, cum să salute garda de onoare… De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Da’, bine, băbăieți, voi când l-ați propus să candideze pentru Cotroceni și ne-ați rugat și pe noi să-l alegem că e băiat bun, deștept, harnic și mai știu eu cum, nu știați de toate astea? Că e așa și pe dincolo? Că e împiedicat și uituc? Că are tot felul de apucături sau că, uneori este dus cu pluta? Că o să vă facă de rușine peste tot unde se va duce? Să nu-mi spuneți că nu știați, că nu vă cred. Că lucrurile astea nu au apărut așa, din senin.

Ați știut, nu-i așa? Cum să nu știți, că doar ați crescut împreună și râdeați mereu de el la sfârșitul zilei. Și dacă ați știut, de ce mama dracului l-ați susținut și la Primăria Capitalei, și la Cotroceni? De ce, bă? Ați crezut că se face bine și se îndreaptă peste noapte? Trebuie să fii tâmpit să crezi una ca asta. Vă roadeți unghiile de ciudă pentru ce v-a făcut prietenul vostru. E prea târziu pentru așa ceva. Acum când v-au ajuns din urmă blestemele Elenei Lasconi, cea pe care ați dat-o la o parte ca pe o măsea stricată, n-aveți decât să rămâneți cu Nicușor. Să vă spălați pe cap cu el.

De asta s-a convins și cetățeanul Marcel, de profesie cioban, din comuna Viișoara, județul Vaslui. Potrivit propriilor vorbe, citate de oficialii din MApN, în timp ce mulgea oițele, i s-a părut că aude un țiuit pe care nu-l mai auzise până atunci. A ascultat cu atenție și și-a dat seama că la mijloc era ceva necurat. „La viața mea am auzit multe țiuituri, dar ca ăsta nu. Parcă era de pe altă lume. Era așa… cum să vă spun eu la dumneavoastră ca să mă fac înțeles.. Neuman. Așa, ascuțit și sâcâitor, că până și câinii mârâiau nervoși. Am stat cât am stat, dar țiuitul nu și nu. Câinii alergaseră și ei lătrând în direcția aia . N-am mai rezistat, am pus mâna pe boată și m-am dus și eu într-acolo. Că eu dacă am boata în mână nu mă tem de nimeni și nimic”

Și cu cât se apropia de locul cu pricina, cu atât dulăii erau mai agitați, lătrând ca la urs, numai că nici urmă de jivină. În iarbă, o drăcovenie de tablă, nemaivăzută până atunci, țiuia și i se aprindeau niște lumini. „Se aprindeau, se stingeau, se aprindeau și iar se stingeau. Și atunci mi-am zis că e o farfurie zburătoare că num’ alea am auzit că fac alea. Dar cum n-avea capac, așa cum văsusem în filme, și era prea mică chiar și pentru omuleții ăia verzi, m-am întrebat «Ce să fie, Marcele, ce să fie?» Mă gândeam să-i trag o pălitură cu boata să o fac să tacă, când am văzut că avea niște fire de sârmă legate între ele. Am scos briceagul, le-am tăiat, cu scopul de a le lua, că știți dumneavoastră cum e, la stână e bun orice lucru. Și atunci, minune: drăcovenia aia a amuțit automat. Apoi am sunat un nepot să-i povestesc ce-am văzut, el v-a sunat pe dumneavoastră. Sincer, nu credeam că pentru drăcovenia aia o să veniți atât de mulți milițieni și militari. Parcă ați fi la exerciții de război”

siglĂ

Când a fost întrebat dacă nu i-a fost frică să dezamorseze drăcovenia din tablă, care în realitate era o dronă cu încărcătură periculoasă, cetățeanul Marcel a răspuns zâmbind: „M-am luptat eu cu doi urși deodată până i-am pus pe fugă, jurându-se că n-or să mai dea pe la stână cât or trăi ei.” Și, totuși, de unde atâta curaj? „Eu sunt om norocos, domnule, mai ales atunci când apuc să calc într-un căcat. Așa cum mi s-a întâmplat azi dimineață!”

– Bă, tu ești sigur că așa va fi? l-au întrebat apropiații pe președintele Nicușor Dan.

– Ce dracu’, bă, voi așa mă știți? Ce spun eu, vorbă rămâne.

– Ai mai spus-o în două rânduri cu Tomacul tău și cu Veștea și te-ai făcut de rahat…

– E adevărat, atunci a fost atunci, acuma e altceva.

Deci, certitudinea că vom avea, în sfârșit, guvern și prim-ministru, pleacă de la discuțiile astea care au avut loc la un pahar de suc și o înghețată în grădina Cotroceniului. Cică, Nazarie ar fi agreat și de liberali. Mai ales de oponenții lui Ilie Sărăcie, iar Tomac ar avea susținerea lui Băsescu care a pus o vorbă bună pentru el. Cât despre Grindeanu ce să mai vorbim. Râul, ramul, munții, văile și electoratul de vârsta a treia, toți îl vor.

Pe Nicușor nu l-ar deranja niciunul. Oricine, numai Bolojan, nu. Că ce guvern ar fi ăla cu un capsoman ce se crede salvatorul României? Dar are pretenția, că de aia e președinte, să fie păstrați Oana Țoiu, la Externe și Radu Miruță, la Apărare.

– Ce faci, acuma, iar îi îmbârligi pe useriști cu pesediștii, i-au replicat unii. Că Olguța n-o să vrea o guvernare cu alde Fritz cât e lumea și pământul. Că decât așa, mai bine în opoziție. maitre.

– Bă, n-am nimic nici cu PSD, care mi-e tare drag, și nu mă feresc să spun asta, că ați văzut și voi că i-am tot ajutat de câte ori a fost nevoie de mi-am pus partidul în cap, Fritz e ultimul exemplu, dar nici nu pot să nu mă gândesc la ei, chiar dacă nici USR n-o să vrea la guvernare cu PSD. Nu vrea, nu vrea, e treaba lor. Eu am o datorie morală față de cei cu care am bătut țara-n lung și-n lat pe când făceam voluntariat ca simplu oengist ce eram, mâncând slană cu ceapă și pită cu untură, că n-aveam bani pentru salam. Insist pentru Oana și Răducu. Că-i cunosc de mult și sunt copii buni. Sunt respectuoși, au caracter, mult bun-simț, ce mai…  

siglĂ

Deci, într-o săptămână, în cel mult zece zile calendaristice, vom avea guvern nou, premier pe măsura ambițiilor lu’ Nicușor, și, cel mai probabil, doi miniștri neclintiți: Oana și Răducu. De fapt, dacă îl luăm în calcul și pe Nazarie și alți doi, trei pesediști ce vor reveni pe posturile de pe care au plecat, putem spune că va fi o aceeași Mărie, dar cu o altă pălărie. Asta, cât o ține vremea bună, când, vrând, nevrând, se va trece la ținuta de iarnă. Alt guvern, alt prim-ministru, aceeași Mărie…   

Astăzi, dacă îndrăznești să ridici mâna la copil, riști să sune ăla mic la 119 și ai belit-o. Nu mai e ca înainte, copilul are drepturi, are tupeu, are Facebook, are aplicație pe telefonul mobil, are de toate. Numai să încerci să-l cerți că a luat notă slabă sau că a chiulit, că stă toată ziua cu nasul în telefon, că-i gata pita ta de părinte. Te dau la ziar, la radio și televizor și te fac de menune pentru pretențiile pe care le aveți ca și părinți.

La fel era și la școală. Veneai cu lecția neînvățată, te prindea profesorul copiind, șopteai colegului din fața ta ori făceai vreo prostie în pauză erai pregătit cu mâna întinsă să primești binecuvântarea liniarului sau a nuielei care, obligatoriu, făcea parte din parte din categoria materialului didactic. Nu crâcneai și nici nici prin cap nu ți-ar fi trecut să-l întrebi pe dascăl de ce te altoia. Nici nu aveai curajul să te duci acasă să le povestești ălor tăi ce-ai pățit, că te cafteau și ei. Așa erau vremurile: tăceai și înghițeai. Iar dacă aveai simțul umorului, ba te și lăudai la puștoaicele din clasele mai mici așa, de amorul artei!

Nu știu dacă a fost bine sau nu, atunci. Nu știu dacă s-a învățat de frica bătăii ori dacă nu aveam alternativă la ceea ce ni se repeta până la enervare: ai carte, ai parte! Pe atunci, diploma era sfântă. O aveai, erai șef până la pensionare. Bine, nu toți care terminau o facultate erau și deștepți, dar asta nu mai conta.

Astăzi, școala e cum e. Fără nuia, rigle, jigniri, vorbe aruncate aiurea, dar  cu profesori timorați, care refuză să mai predea la ore, cu clase monitorizate cu camere de supraveghere. Așa cum s-a întâmplat acum vreo doi ani  într-un colegiu din Satu Mare unde, jigniți în permanență, unii profesorii au fost aduși în pragul disperării, până au făcut plângeri penale împotriva elevilor (care susțin că li se încălcau intimitatea cu prezența acelor camere de supraveghere) în timp ce alți dascăli, au apelat la polițiști pentru a-și ține orele. Cei din comitetul director au dat de înțeles că au făcut tot ce le-a stat în putere să aducă liniștea în școală, dar degeaba.

Cu siguranță, cazul nu este unul izolat. Cu atâta democrație și atâtea drepturi ale copiilor, stai și te întrebi: o fi bine, o fi rău?

Pe dracu. Dacă ar fi așa cum spun unii, chiar am avea o problemă la nivel de guvernare. Și nu doar acolo. Ca să mă explic mai bine, de cât timp nu ați mai văzut un protest sindical serios? Nu cu mii, ci doar cu câteva sute de oameni ieșiți în stradă? Îi lăsăm pe ăștia cu legea salarizării. Vă mai amintiți de ultima grevă la CFR, din metalurgie ori minerit? Măcar una japoneză, fără întreruperea activității. Sau aveți impresia că la CFR totul merge strună?

Înainte vreme, sindicaliștii erau una, două în stradă. Pichetau prefecturile, guvernul, alte instituții ale statului. Blocau drumurile, podurile, chemau la ordine directorii, prefecții și miniștrii. Era la modă greva foamei, în piața publică, în fața ministerelor. Ați mai auzit de așa ceva în ultimii 10-15 ani? Ați mai văzut un lider de cartel sau bloc sindical să vină la televizor să-și arate nemulțumirea? Să amenințe printre dinți? Dacă nu, înseamnă că a crescut nivelul de trai (al lu’ Bogdan Hosu, Dumitru Costin, sigur) și toată lumea e mulțumită. Și atunci, de ce spun unii că în România se trăiește prost, dacă nimic din toate astea nu se mai întâmplă? Doar să se afle în treabă?

Mai un exemplu. Odată cu Paștele, pe român îl apucă pofta de viață. Dar ce poftă, domnule! Viața la țară e lapte și miere. Bunăoară, nu se termină bine o sărbătoare, Rusaliile, de exemplu, că o alta stă să înceapă. La o săptămână și un pic de la Duminica tuturor sfinților, vine sărbătoarea Sfinților Apostoli Pavel și Petru. Apoi, Sf. Ilie, Sf Maria (chiar de două ori!) și alți sfinți și sfinte din calendar. Tot la al doilea sat e rugă, lăutari, goști, petrecere, joc și voie bună. Și bani. Bani de la primării, de unde altundeva? Primarii nu mai prididesc cu fala pe Facebook. De fapt, pentru mulți dintre ei petrecerile astea reprezintă singura realizare din mandatul de patru ani. La urma-urmei, ce-ți mai trebuie apă, canalizare, ulițe asfaltate, dacă la rugă îți cântă Irimică, Stana Stepanescu, Andreea Chisăliță?

Să nu mai vorbim de oraș unde, în bunul obicei românesc, a apărut și tradiționala rugă, justificată prin aceea că asta chiar s-a ținut și în urmă cu o sută de ani, pe vremea în care orașul era doar comună. Și unde rugă nu e, (ori pe lângă rugă) primarii au inventat Zilele Orașului. Cu lăutari, tarabe, păpuși gonflabile, mici, bere, grătare și bomboane pe băț. Ce mai, trei zile și trei nopți (alții o lungesc la patru), ca la bâlci. Colac peste pupăză, au apărut și festivalurile. Cu invitați care mai de care mai renumiți, lumini, lasere, dezmăț, cocaină, marijuana. Mă rog, fiecare după buzunarul său.

Iar între două nedei, festivaluri și alte sindrofii de acest gen, fuga la Marea Egee, Marea Marmara, Mediterana, Adriatica, ocean. Că de aia e vară și liber la distracție! Cu atâtea tentații în jurul nostru, cine mai are timp de greve, mitinguri, drumuri blocate?

E drept, și PSD născocește lozinci mobilizatoare, mai cu seamă în apropierea alegerilor, cum ar fi: „Pe primul loc oamenii!”, sau „Meriți mai mult!”, dar ca ăsta al liberalilor, nu. Și USR s-a chinuit să scoată ceva inteligent, cu lipici la intelectuali, gen: „O țară fără hoție!” „Fără penali în funcții publice!” Și, mai nou: „O Românie fără ANI”. ANI care l-a umplut de respect pe Fritz. Dar n-a ținut Gogule. Că și ’telectualii lor or pus botu’. Ce-i drept, mai puțin decât alții, dar au pus, suficient să ne întrebăm ce ar fi România fără hoți și curve în funcții publice? Nimic, bă. Nimic!

„PNL nu lasă pe nimeni în urmă!” Ei, asta da deviză patriotică, deși puțini o înțeleg. Ți se face pielea de găină numai când o vezi scrisă în postările de pe Facebook-ul partidului. Imaginează-ți-l pe Rareș Bogdan declamând-o teatral la televiziunea la care lucra ca ziarist. La aia, bă la care într-o seară nu știu ce o avut și o început să strige ca disperatul: „Marțafoii ăștia din conducerea PNL sunt o rușine. Să se ducă dracului. La lada de gunoi cu ei!” Am dat și eu un exemplu, poate nu cel mai bun, că nici Batistuță nu mai e ce a fost odată. S-a mai ’muiat și el, precum organul la bătrânețe.

Dacă auzi sloganul ăsta în campaniile electorale de peste doi ani, o să-ți vină în minte Gabi Luncă și a ei cântare „Dă mamă cu biciu-n mine”. Știi ce zic? Adică, PNL e partidul care își ia șvung, pornește ca din pușcă, calcă totul în picioare vorba lu’ Eminescu în Scrisoarea a III-a, și când ajunge hăt departe, se oprește și se întreabă precum Moromete: „Bă, nene, ce fac eu aici? Încotro mă duc de unul singur?” Apoi îi așteaptă să vină din urmă și pe amărâții ăia care se târăsc de-a bușilea, cu burta lipită de șale din cauza foamei și sărăciei.

Un slogan deștept care exprimă cum nu se poate mai bine grija liberalilor față de populime, de țărișoara asta pe care samsarii au vândut-o pe bucăți, și care vine în completarea altuia, la fel de strălucitor, care a făcut istorie în urmă cu ceva ani: „România înainte!” Și abia acum înțelegem sensul lu’ „PNL nu lasă pe nimeni în urmă.”. Că pe fondul ăsta de empatie, parcă îl aud pe nea Ilie de la Oradea, comandantul lor suprem, sunând adunarea în campaniile ce stau să vină: „Înainte camarazi tot înainte!”

Pe dracu. În loc să scadă, că vorba aia e în plin de sezon, prețul de acu’ a crescut în comparație cu cel din anul trecut. Poate a scăzut la sursă, la Dăbuleni, Unirea sau mai știu eu, acolo unde am auzit că acesta e o bătaie de joc în comparație cu cel de pe tarabă. În piață nici vorbă de așa ceva. Poa’ să strice lubenița el rămâne neschimbat. E adevărat, țăranii le vând en-gross, numai să scape de ele. Să nu le arunce la porci sau să le lase pe câmp. Din toată afacerea câștigă samsarii pe care îi vedem în piețe pozând în fermieri. Doar ei.

La fel stau lucrurile și în cazul roșiilor. Într-o vreme, kilogramul scăzuse la 6 lei, ba chiar și la 5. Acum văd că urcă din nou spre 8, 9 și 10 lei. Cică sunt roșiile producătorilor locali. Roșii de grădină (aproape) bio, nu ca ale oltenilor care le stropesc cu nu știu ce substanțe să crească mari și frumoase pe dinafară, dar crude pe dinăuntru. La fasolea verde, ardei kapia și gogoșari prețurile rămân sus pentru mulți dintre cei care vin la piață. Vin să le admire, nu de alta. Să-și amintească cum era odată, în copilăria și tinerețea lor, când roșiile se vindeau și cu 50 de bani kilul.

siglĂ

Situație asemănătoare și la fructe. La piersicile japoneze, nectarinele grecești, perele chinezești, bananele aduse de la mama dracului pe care le găsim nu doar pe rafturile supermarketurilor, ci și pe tarabele negustorilor. Fructe românești? Da, sunt și din astea: coricovele de Cornereva și prunele (cine știe de unde or fi aduse), și alea scumpe de parcă toată ziua nu ai altă treabă decât să sapi, să plivești buruienile și să uzi la rădăcină prunii din grădină. Ar fi multe de spus, dar ce rost are, că de schimbat tot nu se schimbă nimic.

Noi să fim sănătoși, că de restul se ocupă guvernul useristo-liberal. Că nu ne lasă nea Ilie Sărăcie să murim de foame, pupa-i-aș mintea aia cu care gândește să ne fie bine!

Un exemplu. România Pitorească, Drum național, 40 de grade Celsius, foame de lup și, când să zici că nu mai poți de sete și de foame, Cel de Sus se îndură de tine și îți scoate în cale o frumusețe de pensiune cu de toate: păstrăvărie la botu’ calului, cascadă a cărei apă se prăvălește de la înălțimea unui bloc cu 10-11 etaje, ospătari îmbrăcați în costume populare tradiționale. Ce mai, o locație de vis, așezată la câțiva pași de drumul național full de mașini la acea oră. Din tot acest tablou idilic lipsesc doar căprioarele, veverițele (astea or fi fost, dar nu la vedere), Scufița Roșie pornită la drum să cumpere medicamente compensate pentru bunica ei bolnăvioară.

Comanzi de mâncare: cinci porții de păstrăv tăvăliți prin făină de porumb înainte de a fi prăjiți. „Cum să fie păstrăvul?” întrebă ospătara. Te uiți mirat, dar tot ea te lămurește: „Mai mici, mai mari?” Îți revii: „Potriviți să fie, cam cât e trecut în Menu: „200-300, nu mai mare.” Femeia, ia comanda și pleacă, iar tu aștepți. Aștepți nerăbdător, dar și fericit că ai nimerit ca într-un loc ca ăsta. Vinde comanda, păstrăv (cam mare chiar și pentru un înfometat. Mai târziu afli că aici se vând doar pești mari!), mujdei de usturoi, două porții de ciorbă cu puțină pâinică, doi ardei iuți, mămăligă la fiecare păstrăv, apă, berică și cam atât. Ne potolim foamea, ne odihnim oasele și ne limpezim ochii cu frumusețile ce ne înconjoară, zicându-ne în sinea noastră: „Bă, bună alegere am făcut, oprindu-ne aici.”

Vine și nota de plată. Un fel de bodicek la mantinelă: 910 lei! Bă, ești prost? Bă, ești nebun? Cum să dai, bă, 566 de lei pe cinci pești? Că doar nu comandasem nici ton roșu, și nici biban de mare chilian, și nici peștișorul de aur cu ale sale trei dorințe ,ci niște păstrăvi autohtoni care până nu de mult înotaseră sub privirile noastre admirative în balta de lângă noi. Și asta la sfatul guvernanților de a încuraja producătorii și comercianții autohtoni. Uite că am dat. Fix 110 de lei/cap de pește autentic românesc, crescut în apele limpezi și reci din legendele cu Pintea Viteazu.

Ce să te mai fi mirat cât timp apa plată, la juma’ de litru, a costat 13 lei, mai mult decât o bere, cinci porții de sos de usturoi, 40 de lei, iar patru felii (străvezii) de pâine (e drept, pâine de casă) 12 lei. Și asta nu a fost tot. Cireașa de pe tort, bătrâna noastră mămăligă. Cum spuneam, două cupe, ca alea de înghețată, lângă fiecare păstrăv, 80 de lei în total. Adică 800 de mii în bani vechi. La așa păstrăv, așa mămăligă. Cu banii ăștia cumperi un sac de făină de porumb și îți ajunge doi ani.

Peștele și mămăliga, mâncarea săracului în vremuri de restriște, au ajuns un moft în farfuria turistului flămând și solidar cu tot ce mișcă în țara asta râul, ramul și, mai nou, cu HoReCa de la munte pân’ la mare și înapoi!

Ana are mere! Câți dintre voi nu vă amintiți de acest enunț care a făcut istorie în Abecedarul de clasa întâi? Nostalgici? Nu, o realitate pe care nu putem să o ignorăm, să o ștergem cu buretele, doar pentru că trăim alte vremuri, pe care unii le blamează. Astăzi, Ana nu mai are mere. Eventual, are niște coricove care greu fac față concurenței din supermarket. În schimb, Ana are iPhone, tabletă, computere, imprimantă, Facebook, Tik Tok, Instagram.

La ce i-ar mai trebui merele? Pardon, Abecedarul după care au învățat părinții și bunicii Anei? Sau ghiozdanul ăla de carton? E adevărat, pe atunci era frumos să vezi un copil mergând la școală de mână cu mamele sau bunicii, purtând cu mândrie uniforma de școler cu număr pe mânecă, șepcuța ori cordeluța sub care se ascundeau buclele fetițelor, dar ce e rău în faptul că astăzi copiii și nepoții noștri sunt duși și aduși de la școală cu mașinile? Că în locul ghiozdanului cară în spate rucsacuri, de parcă s-ar duce în drumeții? Pentru ei care, n-au de unde să știe cum a fost cândva, e prea puțin important, sau aproape deloc, că Ana noastră avea mere. Nu telefoane mobile nu păpuși Barbie. Doar mere culese din livada bunicilor.

Lumea se schimbă. Pe copiii noștri nu-i mai strigă la catalog Marioara, Lenuța, Gelu, Barbu sau Costică, ci Ayssa, Yvette, Arif sau Tamir. De mici se visează în Dubai, Maldive, Qatar. Gata cu Costinești, Eforie, tabere la munte. Să citească o carte, nici atât. Ce-o fi în capul lor? Încotro își vor îndrepta pașii în viață, că la biserică nu se duc, de sapă nu-s buni. Ce se va alege de ei? La fel gândeau și părinții noștri când eram înnebuniți dup muzica lui Beatles, Uriah Heep, Phoenix. Și atunci existau lamentări de genul: „Vai de curul lor. Din ăștia nu mai ies oameni cât e lumea și pământul.”. S-au îngrijorat peste măsură, ne-au cocoloșit au strâns bani și au făcut averi ca nouă să nu ne lipsească nimic, după principiul lor moștenit din tata-n fiu: „dacă eu n-am avut, măcar el să aibă.” În cealaltă privință, s-au înșelat. Nu ne-au mâncat nici păduchii și nici nu am ajuns vai de noi.

De ce generația de astăzi ar fi altfel? Doar pentru că Ana nu mai are mere și în loc de o carte ține în mână un iPhone de ultimă generație?

Mi-a plăcut teribil o postare pe Facebook. Ion și Gheo cosesc pe dealurile de la Viscri. Fin obsevator al fenomenului social din localitate, Ion întreabă, ștergîndu-și fruntea cu podu’ palmei: „mă, Gheo, tu ce mai știi de Charles, că eu nu l-am mai văzut în ultimul timp.” Mucalitul satului, Gheo îi răspunde după ce trage o dușcă de horincă din uiaga pusă în coșarcă de Măria: „s-o dus la muncă în Anglia, mă, Ioane, că pe la noi nu găsește așa ceva.” La care Ion își dă cu părerea: „apăi eu am știut de la început că nu-și găsește loc de muncă la noi. Și știi de ce? Că nu știe să vorovească românește, că de lucru ar fi, la coasă, la pădure, la horincie.”.

Da, așa este. După ce timp de 70 și nu știu câți ani s-a complăcut în situația de a fi cocoloșit, timp în care toată lumea l-a privit ca pe copilul mamei, Charles și-a dat seama acum la bătrânețe că trebuie să facă și el ceva bun în viața asta. Să se apuce să muncească. Bineînțeles, nu să cosească ori să doboare copacii în codru, că în Anglia meseriile astea au dispărut odată cu Robin Hood. Să nu mai vorbim de horincii… Și cum pe la Bursa locurilor de muncă din Regat cam bătea vântul în privința locurilor de muncă care să se potrivească cu calificările lui, până la urmă s-a lăsat înduplecat și a acceptat să fie rege. Decât nimic, bun și asta, mai ales că nu stă ca Ion și Gheo toată ziua cu coasa și cu drujba în mână.

Acum dacă tot a ajuns rege, Charles n-ar trebui să-și uite vecinii din Viscri. Pe Roza neni care îl ospăta cu sarmale și plăcinte cu mărar și varză, și nici pe Ioani căzănarul, la care se oprea din când în când să adulmece zeama de prune Bistrița. Și ar face bine să-i invite și pe ei într-un weekend la el la Bunckingham. Să o cunoască pe Camilla, că tare mult le-a povestit despre ea, să vadă și ei cum arată un palat adevărat, să-i cinstească cu o masă, așa cum se obișnuiește la noi, la umbra nucului din curtea palatului. Că ce e mai frumos ca atunci când stai la masă, să mănânci o porție de Beef Wellington, o plăcintă de carne tocată și rinichi sau o budincă Yorkshire, umplută cu păstârnac călit, varză de Bruxelles, morcovi, broccoli și fasole, să bei un ceai, fix la ora cinci, să povestești de una de alta, iar la plecare să te îmbrățișezi și să te pupi cu regele și regina Angliei?

După un fârtai de horincă băut în doi, Ion și Gheo au tot dreptul să viseze frumos…