Dunca. Romeo Dunca. E un exemplu. Muncește de-i sar capacele. Și nu de ieri, de azi, ci de la grădiniță. Atunci, hrănea rățuștele și puișorii de găină. Cu timpul, a trecut la lucruri mai serioase. Omul ăsta nu știe altceva în afară de muncă. Politică? Pe dracu. Politica a fost o chestie pe care i-au băgat-o unii în cap, încercând să se folosească de naivitatea lui. Și a pus botu’. Când și-a dat seama că politica nu era pentru el, a făcut un pas lateral. Unii spun că a fost în spate. Ce mai contează când dezamăgirea i-a fost cât Casa Poporului.

A părăsit politica, deși unii zic că ea l-a părăsit pe el, și a rămas cu munca. Om bun la toate, care nu știe să spună nu când e solicitat. Se ridică de la masă, de lângă nevastă, de la nuntă și pleacă să-și facă datoria. În copilăria mea exista un serial, „Calul Fury” de care stăpânul său era nedespărțit, chiar și atunci când mergea să bea o bere. Puiucu nu are un cal, nu că nu și-ar permite. El are un elicopter. Nu știu dacă elicopterul ăsta are un nume, cert e că face bani cu el. Bani mulți din așa-zise activități de maxi-taxi. De pomină e episodul cu nunta de rromi de la Bocșa când Romi, președinte al Consiliului Județean la vremea respectivă, a transportat nuntașii de la Reșița la Bocșa, lăudându-se că aveau pilot pe cel mai de seamă om al județului. Puiucu nu s-a jenat și nici nu s-a rușinat. Vorba cuiva: banul să iese, pupa-ți-aș gurița ta.

Zilele trecute l-am văzut la Nibiru, cea mai în vogă stațiune de pe litoral. Când a fost solicitat de nu știu cine să dea câteva rotocoale cu elicopterul, nu a stat un minut pe gânduri. Chit că doamna lui a rămas cu ochii în soare, întinsă pe șezlong, cu paparazzi la doi pași de ea.. Banu-i ban, vorba lu’ Gogu, care mereu se scotocește în buzunare când e să-și cumpere o bere, ceea ce Puiucu n-ar face asta niciodată. Și nu pentru că nu-i place berea, ci pentru că el muncește chiar și atunci când se odihnește. La mare, la soare…

Sunt convins că înainte de acest moment, mulți dintre ei nici măcar nu auziseră de cel pe care aveau să-l facă cetățean de onoare. Cu atât mai puțin, nu-i știau meritele ce-l recomandau pentru un astfel de titlu. Și nu pentru că ei n-ar fi suficient de deștepți, ci pentru că dr. Corneliu Diaconovici e trecut la cele veșnice de mult, foarte mult timp. Ca să vă faceți o idee, s-a născut în iarna în care s-a făcut Mica Unire. Adică, acum un secol și jumătate. La aproape o lună după ce Al. Ioan Cuza a devenit domnitor. În aceste condiții, nici măcar nu mai găsești pe cineva care să-l fi cunoscut, ca să-ți vorbească despre dânsul.

De asta zic, n-ai cum să le ceri consilierilor să știe cine a fost respectivul deși, unii dintre ei, cu memorie bună, și-au amintit că în Bocșa există o stradă cu numele ăsta și că „Bastilia”, liceul ăla din Reșița, se numește și Diaconovici. Diaconovici Tietz și s-au gândit că cei doi cu acelașli nume or fi fost verișori, nepot de soră sau mai știu eu ce. Cert este faptul că, inițiatorii acestui demers și-au atins scopul, acela de „Recunoaștere și prețuire a contribuției remarcabile pe care dr. Corneliu Diaconovici a avut-o la dezvoltarea culturală și intelectuală a Banatului și a județului Caraș-Severin.”

Păi bine, bă, fraților, dacă am ajuns să acordăm astfel de titluri bazate pe tot felul de merite datând din perioada în care județele nici măcar nu existau, de ce n-am proceda la fel și cu Eftimie Murgu? Mai ales că acesta a fost și participant la revoluția din 1848, și încă unul activ, fără să fi cerut pentru el certificat de revoluționar. De ce? Sau cu generalul Dragalina, eroul din Primul Război Mondial? Că dacă nici ăștia doi nu au scris istorie pentru România… Credeți că Împărăteasa Sissi nu ar merita să primească un astfel de titlu? Că ea una, două venea la Herculane la distracție și tratament. Și nu doar că venea, le aducea localnicilor tot felul de suveniruri de la Viena, primind în schimb, la plecare, slana de două degete și răchie de Teregova, pentru împărat, părădaise, morconi și leuștean, compot de mere și magiun de prune, pentru ea. Post-mortem, e adevărat, dar dacă unii ajung cetățeni de onoare după moarte, de ce nu ar ajunge și alții? Dacă tot e să votăm fără să știm ce…votăm.

Marcel Vela? Ce-i cu Don deputat? Că nu a aprins și pentru el o lumânare și nu s-a rugat ca pentru ceilalți doi? Bă, ce cârcotași mai sunteți. În primul rând, Dorul nu a avut bani decât pentru o singură lumânare, (inițial avusese pentru două, numai că de astăzi prețul lumânărilor aproape că s-a dublat) iar cardul îi era gol, că nu-i băgaseră ăștia de la Consiliul Județean indemnizația lunară pentru ședință. Aia de 1.000 de lei. În plus se și grăbea, să ajungă la timp la ședința de consiliu. Unde mai pui că Don deputat Marcellino, care locuiește la doi pași de mănăstire, își poate aprinde singur o lumânare și se poate ruga cât vrea și la oricare icoană poftește.

Dorule, dincolo de răutățile oamenilor, ai celor care vor să te îmbârlige la Marcel, unii cred că ai greșit. Că, vezi tu, comentariul tău la postarea cu domnul deputat cosind iarba în cadrul bucolic dintr-o livadă a Armenișului, exact ca într-o poezie de George Coșbuc, pardon, de Octavian Goga, nu i-ar fi picat baș bine. De pe Gugu s-a simțit ironia cuibărită în cuvântul ăla neaoș pe care l-ai rostit și postat pe Facebook: „Maistor.” Te-o mâncat în cur, maitre, și te-ai scărpinat în văzul tuturor, fără jenă. Sau, ce ți-ai zis: „lasă că-i arăt eu cine sunt.”

Ce maistor, bă, Dorule? Tu așa vorbești cu șeful tău de partid care a sperat că va face din tine un politician de nădejde când te-a propus pe listele PNL? Auzi la el, când toți ceilalți l-au felicitat, i-au dat like-uri, și i-au share-uit postarea, comparându-l cu Emil Boc, alt liberal care nu a uitat de unde a plecat odată, tu îi spui maistor, ca la tine la Pecinișca. Bă, chiar la miștouri de astea de doi bani s-a ajuns la voi, la liberali? Măcar un pic de respect, Dorule față de șeful tău, că de rușine, ce să mai vorbim. Cred că tu ai fost plecat în munți, să marchezi potecile montane și să culegi fragi și mure când s-o împărțit rușinea în Băi. Altfel n-ai fi scris una ca asta.

Acum așteaptă-te la ce e mai rău. Că dacă Marcel rămâne șef peste voi toți la județ, nu mai pupi tu listele de peste doi ani cu candidații la Consiliul județean. Ca să nu mai vorbim de primăria din Herculane. Ce să-ți fac, Dorule, capul face, capul trage. Dar nu dispera și nu te mai consuma atât. Când te întorci astăzi acasă, uită-te pe card să vezi dacă ți-a intrat indemnizația de consilier. Dacă nu, împrumută și tu niște bani de la camarazii tăi. Te oprești la Piatra Scrisă, cumperi o lumânare, cea mai galbenă dintre toate, și aprinde-o. Știi tu pentru cine. Apoi te rogi. Pentru sănătate, minte și iertare. Iertare de la cine? Ei, mai întrebi de la cine. Ce dracu, bă, Dorule, eu chiar te credeam consilier județean…

Sau poate va mai fi, dar nu prea curând. Rezultatele obținute de elevii care învață în școlile din comunele și satele uitate de vreme și de autorități par să-mi dea dreptate. Evoluția la examenul național de evaluare este una catastrofală, deși mediile obținute de aceștia în clasele V-VIII sunt mai degrabă demne de premianți cu coroniță. Un exemplu, un elev de la o școală dintr-o comună cărășeană, s-a prezentat la examen cu media celor patru ani de gimnaziu, de 9,01. Cu o asemenea medie, elevul respectiv visa să intre la unul din cele două colegii din Caransebeș. Pe dracu, media de la evaluare, a fost de 5 (cinci!). Un alt școler, a terminat gimnaziu cu media 9,45, însă la evaluare a obținut doar 5,05! Și încă un exemplu: 5,12 la evaluare, 9,16 media celor patru ani de studiu în școala de la sat.

Acești copii au fost norocoși, pentru că mulți alți colegi de-ai lor n-au reușit la evaluare să obțină nici măcar un amărât de 5. Un elev cu 9,50 (!) în clasele V-VIII, la evaluare a avut media 4,57. Un altul, cu 9,48 a fost notat la evaluare cu 4,22. Alte exemple: 7,68 media V-VIII, 1,95 evaluare; 7,65-2,15; 8,23-2,45; 8,08-2,40. Și, dacă vreți, putem continua cu alte sute de exemple. La evaluare, repetent, în timp ce în gimnaziu a fost printre copiii foarte buni din clasă. Elevi cu medii „umflate” în timpul celor patru ani de gimnaziu, dar care în realitate nu știu nici înmulțirea, nici împărțirea, poate doar adunarea și scăderea.

Cine e vinovat pentru aceste rezultate? Școala, familia sau autoritățile locale care se mulțumesc doar să-i vadă pe copii strânși într-un loc în care să nu-i plouă, să nu-i ningă, să nu-i bată vântul ori soarele? Sau poate e de vină elevul care a avut ghinionul ca familia să-i fie plecată la muncă în străinătate, care nu are acces la internet, la un computer, o tabletă sau un telefon mobil. Și, mai ales, ce trebuie făcut într-o astfel de situație? Să ungem școala cu slănină, să o mănânce câinii sau să-i sancționăm pe dascăli cu tăierea salariului pentru lipsa performanței? De ce toate aceste întrebări? Pentru că din rândul acestor copii, mâine, poimâine se vor naște o parte din nulitățile care vor conduce România.

Decât să facă cu herzul, barosanul lasă marea și soarele și plaja, și cluburile de noapte. Nu și Romeo Dunca. Prietenul nostru Puiucu în care poți să dai, la propriu ca într-un sac de box că n-are nimic. Dovadă că, în oricâte belele l-au băgat paparazzi în ani trecuți, Romi se întoarce mereu și mereu în același loc.

Și anul ăsta s-a dus la Mamaia. Nu că nu ar avea bani să facă vacanța în tot felul de destinații exotice. Și chiar dacă ar fi așa, nu cred că Nelu Tăițelu nu l-ar invita pentru zece zile la reședința lui din Zanzibar. Moca, ca între prieteni, la o umbrelă de stuf, un pește la grătar și o baie în ocean. Numai că, Puiucu e îndrăgostit de marea noastră, de programul de guvernare a lu’ Bolo, ăla care promovează turismul românesc, la munte, la mare unde fetițele-s goale, vorba unui șlagăr nemuritor. Nici nu-i de mirare că tot drumul de la Timișoara la Mamaia a fredonat același cântec: „Mă întorc la tine, iar și iar, mare albastră// Cum se intoarce valul tau veșnic la mal.”Și s-a întors, dar n-a ajuns bine, că paparazzi au început urmărirea ca-n filmele cu James Bond: „Aici Pelicanul, aici Pelicanul vezi că obiectivul a ajuns pe plajă. Terminat.” „Pinguinu’, Pinguinu’, am preluat apelul. Egreta și Albatrosul sunt în aria mea vizuală.”

Treabă e asta, bă, Puiucule? Te duci cu fomeia în concediu, nu mai ai treabă cu… chestiile alea rușinoase din parcări, cu roaba plină cu șampanie, dansul pe mese, semne clare de maturizare, că ai venit să te odihnești, să-ți încarci bateriile, nu să te ții de prostii și, cu toate astea paparazzi te iau în colimator. Că de ce nevasta a încălțat platformele alea de 20 cm și nu slapi de gumă, de ce aceeași nevastă își etala în văzul tuturor bronzul și tatuajele și, mai ales, de ce tu stăteai ca popândăul, butonând întruna telefonul, și nu-i ziceai nimic?

Cum, ce să-i zici, bă, Puiucule? Ce-i… freca pe ei grija că doamna ta își aranja bikinii? Altă grijă n-aveau decât să se uite la bikinii ei verzi? Lipsă de profesionalism, ba chiar nesimțire curată să scrii așa ceva. Auzi, la ei, când țara arde, Bolo și Grindeanu se dau de ceasul morții să formeze un guvern, lu’ paparazzi ăia le ardea de prostii. Eu în locul tău, lăsam butonatul telefonului, mă ridicam de pe șezlong, mergeam la ei și le băteam obrazul. Tăios: „Bă, vouă chiar nu vă e rușine? V-am lăsat să trageți câteva cadre cu noi, să ne pozați din toate unghiurile ascuțite, drepte și obtuze, fără să vă cerem un leu, dar văd că voi nu aveți limită.” Și i-ai fi pus la punct. Le-ai fi dat peste bot și ai fi avut liniște tot concediu.

Dar nici așa nu e rău. Dacă și acum paparazzi sunt pe urmele tale când nu mai ești cine ai fost la Consiliul Județean și nici nu mai faci politică, înseamnă că ești mare Romi. Mare și tare. Cel mai tare din Parcarea Loft, acolo unde gloria e la ea acasă!

Chiar dacă n-a făcut nicio brânză pentru orașul pe care îl conduce, Grig al nostru e guralivul de serviciu, zi de zi, an de an. Chiar și atunci când nu are ce spune, tot dă ceva din el. Calm, calculat, sobru, răbdător, cu convingerea că oamenii îl vor înțelege, fericiți pentru viitorul luminos al zilei de mâine ce li se promite. Că dânsul promite. La asta se pricepe cel mai bine. La capitolul ăsta e cel mai tare. Promite câte-n lună și-n stele. De exemplu, promite să modernizeze străzile din oraș (până acum n-a reușit decât să repare strada pe care locuiește city-managerul, după cum vorbesc gurile rele), să facă nu știu ce la spital (nici el nu știe exact ce ar trebui), să demareze ceva proiecte legate de școlile din oraș, să stârpească buruienile, să cosească iarba de la „Scorileț”, să se împace cu viceprimărița, să…

E foarte bine, Don Grigorio că ți-e capul plin de schițe, planuri, desene, idei și ce-o mai fi. Că te gândești mereu și mereu (chiar și atunci când dormi sau te duci la baie) la fericirea și bunăstarea oțelarilor în general și, a celor din Katanga, în mod special. Meriți felicitat, zău așa, pentru toate aceste strădanii și neprecupețite eforturi puse în slujba celor ce te-au ales. Meriți chiar să te facă „Cetățean de Onoare” al orașului, dar nu înțeleg de ce dracu’ nu te apuci și tălică odată de treabă. Fă-le în ciudă ălora care ar exclama cu năduf: „Bă, e sfârșitul lumii. S-a apucat Grig de treabă. Nu-i a bună.” Fă-le în ciudă și pune mâna pe sapă (pentru început e chiar foarte bine) și arată-le că nu ți-e frică de muncă. Că știi să muncești, nu doar să te plimbi ca boier Bibescu. Să se vadă un lucru făcut de matale în ăștia doi ani de când ești primar. Ceva în afară de strada aia pe care locuiește city-managerul. Închide-le gura cârcotașilor care te tot beștelesc pe Facebook.

Hai, Don Grigorio, încearcă, că poți. Tălică poți orice. Inclusiv să joci în telenovele braziliene. Că dacă nu te-ai fi făcut primar, cu siguranță ar fi trebuit să joci în seriale. Cal îți dădeau producătorii. Și pălărie, și biciușcă, și cizme înalte. Matale, doar să fi interpretat rolul ăla de rupt inimile femeilor. De asta zic, chiar dacă nu ai nimic în comun cu administrația, străduiește-te și fă-le în ciudă ălora de la Cireșa, Mal, Ohaba și Colonia Veche, să le închizi gura. Hai, dă-i bătaie și nu mai fi țâfnos că acu’ se duce mandatul. Don Grigorio, Don Grigorio!

Până la urmă s-a dovedit că Burleanu a avut dreptate când i-ar fi spus lu’ Stoichiță, mâna lui cea dreaptă: „Nea Mișule (că așa îi zice el) ce să fi făcut noi la Mondiale? Că acolo se joacă fotbal, nu țurcă.”. Chiar așa, Răzvănele! Ce să fi căutat noi la mondiale? Să ne fi făcut de menune așa cum s-o făcut Brazilia și Germania, pierzătoare în fața unor echipe de trei lulele, trei surcele? Sau cum se vor face de acum înainte Spania, Belgia ori Franța că, vorba aia, nu toate pot fi campioane mondiale. Cum s-au făcut de cacao și Vinicius, și Neymar, și Neuer, și Musiala (ce nume neaoș de neamț, neamț) și Goretzka. Că gândiți-vă la ce i se putea întâmpla lu’ Ianis al nostru, Prințișorul, la cât e el de sensibil, la ta-su care îl antrenează. Meritau ei să pățească una ca asta? Să fi făcut vreo depresie, ceva și să fi renunțat de tot la fotbal. Doamne ferește, să fi pierdut finala ce ocară ar fi fost pe capul lor.

Supărarea e supărare, dar între noi fie vorba, ce ați fi preferat, o vacanță de o săptămână în America, că la ce fotbal jucăm noi nu am fi avut alte pretenții, sau să fi râs și curcile de Regele Hagi, așa cum au râs de Olanda și Turcia? Sau cum au făcut mișto de Messi după cele două penalty-uri ratate? Că ați văzut ce-au mai râs de el nemții și Ronaldo, de parcă ei nu ratează. A, voi ați fi vrut să fi jucat măcar ca Ecuador, Capul Verde și Congo sau Curacao. Da, nu sunteți deloc pretențioși, dar la ce fotbal avem, vom fi și noi la un mondial că ăștia atunci când mi-oi vedea ceafa, iar pe plaiurile mioritice în loc de pruni și țuică vor crește palmieri, cocotieri și papagali. Papagali adevărați nu de ăia crescuți în birouri, academii și cluburi finanțate cu bani publici.

Și unde există escroci, există și naivitate. La kilogram, la pungă, la ce îl duce capul pe românul de rând. Într-o astfel de Românie, de câteva zile ni se povestește la televizor despre „ororile” din cadrul Asociației Dumbrava-Bihor. Viorel Pașca și familia sa sunt descrise ca cele mai oribile personaje din câte au trăit vreodată în Biharia lu’ Gelu, Glad, Menumorut și Ilie Bolojan. Că Pașca ăsta ar fi pus la cale o schemă de îmbogățire fără să ridice un pai de jos, (mama lui de techergheu-bandit, în traducere liberă) ce nu s-a existat pe fața pământului, urmând exemplul politicienilor care se sfâșie între ei ca câinii. Cică ar fi profitat la maxim de naivitatea bolnavilor intenați la Dumbrava, de nesimțirea legiuitorului, incapabil să înțeleagă ce se întâmplă la talpa țării, de nepăsarea autorităților, fericite că dinspre Dumbrava cea (ne)minunată a lu’ Pașca nu existau reclamații referitoare la toxi-infecții alimentare, epidemii de bubat (varicelă, pentru domni), și nici cazuri de întâmplări, gen Pomohaci.

De douăzeci de ani, Vio e întâistătătorul azilului groazei, omul căruia reprezentanții statului din cele patru colțuri ale țării îi trimit pe cap toți amărâții, oameni fără acoperiș deasupra capului, bolnavi de toate felurile. Zeci, sute, mii de astfel de ființe vii, condamnate la suferință de statul care se roagă de Pașca: „Bă, Vio, ajută-ne și de data asta. Vezi și tu ce poți face cu ei căci, la noi nu mai sunt locuri nici măcar pe scaunele din fața azilului. Primește-i, că și așa nu mai au mult de trăit.” Și dintr-o dată, din bunul samaritean devine escroc. Poate chiar și criminal. Stau mărturie peste o mie de cruci în cimitirul satului, cardurile și buletinele din dulap ale celor trimiși de stat la Dumbrava, poveștile unora și altora. Norocul lui Vio e că în România nu mai există pedeapsa cu moartea. Altfel… Norocul statului în toți acești ani e că a existat un Vio Pașca. Altfel…

Una peste alta, dacă vrem să-l scoatem țap ispășitor pe acest profitor (ce l-ar mai strânge unii de… știți voi de ce anume) care și-a însușit până și verighetele, lănțișoarele, cerceii, portofelele (chiar și pe alea goale) ultimul mărunțiș din buzunarele bolnavilor, ajutoarele de înmormântare și mai știu eu câte cele, atunci să procedăm la fel și cu cei care organizează pelerinajele la racla cu moaștele făcătoare de minuni ale Sf. Cuvincioase Parascheva. Că și în acest caz e o formă mascată de înșelăciune chiar mai mare decât cea de la Dumbrava acolo unde, de bine, de rău, oamenii nu dormeau în câmp, nu îi ploua, nu îi ningea, nu înghețau ca un… Că și la Sf. Parascheva cineva bagă mâna în buzunarele naivilor (n-am auzit minuni făcute de sfântă), fără să taie chitanță, fără să țină o evidență a banilor strânși, cu complicitatea și sub privirea blajină și neputincioasă a aceluiași stat român care acum s-a gândit să facă dreptate.

Într-o asemenea situație s-ar putea afla și parlamentarii care au votat un proiect de lege prin care face posibil construirea de lifturi, din fondurile europene, în toate blocurile cu mai mult de trei etaje care nu au fost prevăzute cu ascensor când au fost proiectate. Adică în blocurile lu’ Ceaușescu, alea din prefabricate, confort II și III. Încerc să-mi imaginez ce zăpușeală o fi fost în Parlament, ca să-mi explic cum au putut aleșii neamului să inițieze un astfel de proiect de lege. Dacă ar fi fost vorba de un proiect privind protecția consumatorului împotriva muștelor care bâzâie vara deasupra castronului cu ciorbă servită la terasă, treacă, meargă. Sau, unul împotriva lipitorilor care sug din bugetul statului mai ceva ca din țâța lu’ mă-sa. Dar așa…

Eu cred că parlamentarii ăștia s-au născut și trăiesc la curte. La casă, pardon, vilă, cum ar veni, nicidecum la bloc. Că n-au văzut o casă a scării, la bloc, în viața lor. Sau dacă or fi văzut-o, n-au știut ca i se spune așa. Bă, nene, cât de parlamentar poți să fii să-ți imaginezi una ca asta? Dar nu numai să-ți imaginezi, ci să fii convins că acest lucru este posibil. Că dacă așa o zis Frau Ursula și ai ei de la UE, așa va fi. Ăstora care visează cai verzi pe pereți, vreau să le spun că un amărăștean are de gând să dea statul în judecată, pentru că a încercat de vreo trei ori să se sinucidă, aruncându-se de la etajul IV, dar n-a reușit niciodată, locul fiind prea strâmt pe casa scării. Și parlamentarii vorbesc de lifturi. Nici măcar platformele sau rampele nu se pretează la blocurile noastre vechi de jumătate secol. Despre ce vorbim? Despre proiecte SF? De acord, futuriste, futuriste, dar nici chiar așa!

Astăzi, la 250 de ani de la redactarea Declarației de către Thomas Jeferson, America e departe față de noi ca în poezia lu’ Bădia Mihai:

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Adică, cea mai puternică, cea mai talentată și tentantă dintre toate țările ce se află sub soare, cea mai râvnită de către imigranții din toate cele patru zări ale lumii, țara cu oameni ajunși pe Lună, cu cei mai gustoși hotdogi, cu cele mai sexi majorete, cu cei mai mulți zgârie-nori, dar și cu cei mai dilimaci președinți.

Noi, care la vremea aia, aveam deja un avans de cinci ani, suntem unde suntem. Nu spun că suntem vai mama noastră că nu e frumos să vorbesc așa în anul în care sărbătorim 255 de ani de Industrie. De fapt, suntem doar în documentele timpului, în memoralistica de specialitate, în fotografiile decolorate ale vremii, în filmulețele cineclubiștilor, în expoziții, conferințe, în decernări de diplome, în discursuri înflăcărate care țin cu tot dinadinsul să ne amintească că Reșița și Industria ei au fost cineva în Europa.

Cine era ca noi, în țară, în Europa, în lume? Spuneai CSR, și toți se gândeau furnale, la laminoare, la șina de cale ferată, la milionul de tone de oțel elaborat într-un an, la Cetatea de foc a lui Davidoglu (dacă tot este să vorbim despre trecut). Sau când rosteai numele UCMR. Toată lumea știa că locomotivele cu aburi, motoarele navale și disel, turbinele cu bulb, Kaplan, Francis și Pelton, generatoarele și echipamentele hidromecanice erau marcă înregistrată a acestei întreprinderi. Că fiecare hidrocentrală din România poartă amprenta inteligenței creatoare a oamenilor locului.

CSR și UCMR aproape că nu mai există. Puțini știu cum se numesc astăzi cele două mândrii de altădată. Cine le este stăpân. Din cei peste 25.000 de angajați, înainte de ’89, dacă mai sunt 1.000 la un loc. Cât un schimb, în tura de noapte, pe vremuri. Înainte, în nopțile de vară, se auzeau până la Câlnic, bătăile ciocanului pneumatic de la forja mare de pe Platforma Mociur. Ceseriștii cunoșteau după culoarea fumulului ce fel de oțel se turna în acea zi. Nimeni nu pomenea de poluare, de condițiile grele în care se lucra de de sute de ani. Toți erau mândri de uzinele lor despre care astăzi se vorbește doar la timpul trecut. Pe undeva e și normal, că ce altceva ne-a mai rămas de făcut la împlinirea celor 255 de ani de industrie pe aceste meleaguri? Conferințe, întruniri, înmânări de diplome, medalii comemorative, titluri…

Omul e respectuos, de bună credință, chiar dacă îl vedeți altfel. În timp ce ăștia de la PSD, PNL, USR și UDMR se ceartă întruna de vreo două luni, Nicușor chiar muncește. La funcția pe care o are, ar trebui să-l doară la bască de ce se întâmplă în țara asta. Altul în locul lui și-ar lua concediul de pe ultimii doi ani, plus ăla de la primăria generală, rămas neefectuat, nevasta (scuze, pe doamna Mirabela) și ar pleca în vacanță în cele mai exotice locuri din lumea asta. Să se relaxeze, să cunoască oameni noi, să vadă cu ochii lui cum trăiesc alții.

Că, Slavă Domnului, bani are. Și nu puțini. Că ați văzut din declarația lui de avere reiese că-i poate întoarce cu lopata. Milioane și milioane de lei, în conturi, credite și la saltea. Din muncă cinstită, din donațiile din campania electorală, din economiile pe care le face de când e președinte, din alocațiile copiilor, din… Ce face cu atâția bani? Să fie acolo, că nu strică. Că mâine, poimâine când n-o mai fi președinte îi vor întoarce spatele toți pe care i-a făcut oameni. Știți vorba aia, prietenii se duc, banii rămân, chiar dacă se devalorizează cu timpul.

Deci, ar putea face cam ce a făcut și Iohannis timp de zece ani, să închirieze avioane, plaje, bucăți din junglă. Să conducă țara online. Dar, nu, Nicușor e plămădit din alt aluat. Nu ar putea face așa ceva. O fi el zăpăcit de felul său, însă când vine vorba de țară și popor, e o persoană responsabilă. Că l-ați auzit cum o zis: „Nu vreau să ne jucăm de-a prim-ministru. Am da o imagine de instabilitate de luni de zile dacă ne-am gândi la anticipate.” Punct. Ce v-am zis, vorbește ca un om bătrân care e pe cale să devină înțelept. Să treacă și hopul ăsta legat de formarea noului guvern, și mai stăm de vorbă. O să vedeți alt om, altă jucărie, pardon, alt Nicușor! Când va fi asta? Dacă am avut răbdare două luni, de ce n-am mai avea până la toamnă, la iarnă sau până la alegerile anticipate?