Ăia trec Tisa sau culmile munților cu baxuri de mahorcă ieftină, iar ai noștri au grijă ca țigările să ajungă la fumători. Și relațiile bancare s-au multiplicat și diversificat în ultimul timp, dovadă fiind numărul mare de Volodimiri care se strecoară în România ducând cu ei saci cu euro, dolari și alte valute. Cei care își țin la ciorap economiile, preferă concediile la marea noastră, unde și acolo există cluburi pentru cheltuit bani pe plăceri lumești, inclusiv  păcănele și fetițe dulci ca-n București, care n-au noroc să-și găsească un job într-o fabrică de confecții sau o întreprindere de mecanică grea.

Una peste alta, civilii de la nord de Maramureș și Suceava, par să o ducă binișor, dacă nu chiar bine, lucru ce nu se poate spune și despre soldații care luptă cu dronele, tancurile, rachetele și damful de vodcă ce răzbate din tranșeele rușilor. Exasperați de războiul care nu se mai termină și de mirosul ăsta de samagon, un fel de țuică de-a noastră fiartă în cazanul din fundul grădinii, pe care îl simt din plin atunci când bate vântul dinspre est spre vest, acești sunt cu moralul la pământ. Au încercat generalii să le spună că după terminarea războiului îi așteaptă acasă CEC-uri cu milioane de grivne, mașini la poartă și alte surprize, dar degeaba.

Pe fondul ăsta al disperării, al pierderii încrederii în propriile forțe, Zelenski l-ar fi sunat pe Nicușor:

– Salut!

– Salut!

– Ce faci, bătrâne, cum e vremea la București?

– Cum să fie… Alaltăieri a cam bătut vântul, ieri, pe la amiază, a plouat. Acu văd că se înseninează…

Zelenski amuzat

 – Bă, Nicușoare, nu asta am vrut să știu. Dacă bate vântul sau nu. Tu, ce mai faci, cum te împaci cu Bolojan, Grindeanu și Fritz

Nicușor râde

– Păi… ăăă… (râde) eu… așa, eu… am fost în Cipru

– Păi de asta te-am și sunat, că mi-ai plăcut că i-ai binedispus pe toți cu felul tău de a fi. Cu glumele tale.

– Serios? Chiar ți-a plăcut sau doar zici așa…

– Nicușoare, tu chiar așa părere proastă ai despre mine? Dacă ți-am spus că mi-ai plăcut, atunci așa e. Doar nu suntem copiii.

– Mulțu, Volodea, mulțumesc. Mă bucur dacă… Cum să-ți spun… Adică…

– Da, mi-a plăcut mult, de fapt, ceea ce faci tu, nu e în stare oricine.

– Ce fac eu? răspunde Nicușor râzând.

– Da’, câte nu faci, Nicușoare. Faci omul să râdă, să se simtă bine, să nu se mai gândească la nu știu ce probleme…

– Nu mi-am dat seama. Sincer. Eu așa sunt de felul meu. De când am fost mic am tot râs chiar și fără rost și a fost bine. Râdeau toți de mine, și eu eram fericit. Bine, dar cu ce te pot ajuta Volodea? Că nu m-ai sunat de flori de măr.

– Cum le știi tu pe toate, Nicușoare. Uite, te-am sunat să mă ajuți într-o treabă, iar dacă accepți îți rămân veșnic recunoscător.

– Dacă se poate să te ajut, cu drag o fac…

– Nicușoare, te rog frumos să-ți iei o săptămână de concediu de la Cotroceni și vino în Ucraina.

– Ce să fac, Volodea, în Ucraina?

– Să te duci pe linia frontului…

Moment de pauză. Nicușor nedumerit.

– Să le ridici moralul soldaților noștri, la fel cum o făcea nu știu care regină a voastră în primul război mondial.

– Tu vorbești serios?

– Da! Ai din partea noastră masă, casă, un pachet de țigări la zi…

– Țigări, nu, că nu fumez…

– Bine, fără țigări. O sticlă de votcă…

– Nici votcă. Suc, da.

– Cola la 2 litri?

– Nu Cola că are mult accid și prea râgâi și îmi vine pe nas.

– Deci, accepți?

– De dragul UE, NATO și al tău m-aș prinde, dar n-am mai făcut niciodată așa ceva. Și nici nu aș ști ce să spun, că doar n-o să stau doar cu mâinile în sân.

– Nu-ți fă griji, comportă-te normal: râde mereu, dă din mâini, uită-te după ciori, bate pas de defilare pe lângă covorul roșu, fă-te că dai mâna cu ei. Dacă faci asta, sunt convins că îi vei face să râdă, să lupte cu alt moral, încrezători în forțele lor.

-Nu știu ce să zic. Să mă mai gândesc, că știi cum e…

-Gândește-te și dacă faci asta pentru mine, îți promit să te fac cetățean de onoare al Kievului.

-Vorbești seios?

-Ce dracului, bă, așa mă știi tu pe mine?

Gata, dați cep la butoiul cu vin, încingeți grătarele, chemați lăutarii și să înceapă petrecerea. De astăzi, România e a voastră. Doar a voastră. Pohta ce-ați pohtit, reformele vă așteaptă să le transformați în fapte, proiectele de țară în istorie. În loc de asfalt, să curgă lapte și miere în toate hârtoapele de pe întinsul patriei noastre dragi. Gata cu șobolanii, umpleți cămările cu bucate alese, să ajungă la tot norodul pe care îl stimați, îl iubiți și pentru care vă spetiți zi de zi, ceas de ceas. Dați-vă mâinile, uniți-vă inimile și gândurile, puneți-vă inteligența la bătaie, împărțiți-vă sandvișul cu care veniți de acasă, uitați de cașcavalul la care tânjesc toți cei care ajung acolo sus. Prindeți-vă în hora bucuriei, cinstei și corectitudinii, amintindu-ne de hora aia mare de la Focșani, cea cu strigături: „Iarba rea din holde piară, piară hoția din țară și între voi să nu mai fie decât decât zâmbet și armonie.”

Și acum, fraților, puneți mâna pe lopeți, târnăcoape, canciocuri, mistrii, înălțați schele, macarale care râd în soare și faceți țara boboc. Așa cum ați visat, ați promis și v-ați dat cuvântul de onoare, dar n-ați putut din cauza lu’ alde Grindeanu, Manda și Olguța. Aveți acuma ocazia să ne arătați ocazia cât de corecți și cinstiți sunteți. Faceți ce știți voi mai bine, că de-ai sunteți deștepți și sunteți unde sunteți, dați-vă peste cap, faceți tumbe, dansați la bară ori pe sârmă. Treaba voastră ce faceți, pe noi nu ne interesează decât să ne faceți mândri de voi. De azi nu mai aveți nicio scuză, oaia neagră a turmei a ales să pască în altă parte, lăsându-vă pe voi cu pășunea cea mai grasă și mai gustoasă.

Ole, ole, ole, PeSeDeu’ nu mai e!

„Bă, cum să te pună, bă prefect? Că ăștia mâine, poimâine se împacă și tui rămâi cu buza umflată.”, l-a luat peste picior ăl bătrân. Goguță, care de la o vreme s-a tot băgat în seamă cu useriștii de pe la Reșița, i-ar fi închis gura lu’ ta-su: „Bă, tătică, ce contează cât timp stau prefect, important să ajung acolo, că după aia nu se știe ce vremuri vin. Și e bine să ai CV-ul cât mai încărcat. Uită-te la nenea Plujar, a stat două luni subprefect, sau cât o fi stat, după care ajuns deputat. Așa și eu, ce nu înțelegi?”

„Bă, da’ ce-o zis, bă Plujar ăsta de ți se pusă pata pe scaunul de prefect?” ar fi întrebat ta-su. „Nu știi? Ascultă aici, bă, tătică: «Dacă plecați, plecați de tot! Nu vom mai tolera tactica pesedistă de a încasa beneficiile puterii prin mii de funcții publice, în timp ce mimează opoziția la televizor. Dacă PSD vrea să-și retragă miniștrii, atunci să-și ia la pachet și toți secretarii de stat, prefecții și șefii de agenții care atârnă de bugetul public. Nu mai puteți sta cu mâna pe butoanele statului în timp ce vă aliați cu extremiștii AUR pentru a dărâma Guvernul»” Ăl bătrân o făcut pe neștiutorul: „Zău, mă, chiar așa o zis?” „Chiar așa, tătică. Să plece unde or vedea cu ochii. Să-și ia gândul de la cașcaval și cutia cu rahat.”

Așa e, don Plujar, cum spune ăsta micu? Să plece toți, că v-ați săturat de atâta așteptare? Te cred și eu, să stai doi ani la guvernare și să nu ai și tu o funcție în județ pentru ai tăi din USR. Să mergi pe sate și să te tot întrebe ai matale: „Șeful, da’ noi când ajungem, dom’le la borcanul cu miere? La cașcaval, dom’le, la cașcaval” și să nu știi ce să le răspunzi? E trist și dureros. Și înțeleg ce a fost în sufletul lu’ tălică în toți acești ani, uitându-te cu jind la pesediștii aflați la butoane, în timp ce tu și ai tăi stăteați pe margine și spărgeați semințe de floarea-soarelui. Și bine faci cerându-le să plece cu toți acasă: de la secretari și subsecretari de stat, șefi de deconcentrate ori de agenții, până la portari. Mai ales portari. Să-și bage mințile în cap și să ia aminte că de azi țara e pe mâinile voastre.

Don Plujar, dacă nu vă supărați, în calitatea matale de președinte USR ce ești în Căraș și deputat, cam care ar fi funcțiile pe care le-ai dori ocupate imediat de oamenii lu’ tălică? Cea de prefect? Nu ți se pare cam mult? Așa… dintr-o dată, de la nimic să sari atâtât de sus? Ia, mai gândește-te. Subprefect și trei-patru directori de deconcentrate? Matale ai fost subprefect și ai văzut că dacă nu ești prefect, nu ești nimic? Că n-ai vizibilitate. Că ești tot sub papucul altora. Și atunci ce rost are să aspiri doar la un amărât de post de subprefect?

Secretar de stat? Vreun șefuț de Agenție națională? Ar fi frumos, nu zic, nu, dar cu scorul de la alegerile din 2024, ăla de 6%, fără niciun primar sau consilier județean, mă tem că o să-ți râdă în nas ăia de la București. O să-ți recomande plimbări pe Promenada lu’ Tăițelu. Și cum cu Tăițelu nu ai vrut să faci alianță în 2020, nu te văd bine? Te-ai mulțumi și cu o funcție de președinte la echipa de fotbal sau măcar de șef de galerie? Hai, mă… Dă-o încolo de treabă. Nu ți se pare că e cam puțin pentru atâta așteptare. În plus, alea sunt ghișeftul altora. Așa că, stai în banca ta până s-or mai limpezi apele. Ce zici? Decât să regreți mâine, poimâine, eu zic să nu te hazardezi. Să te mai gândești.

Cât privește pe Goguță, nepotul lu’ Gogu, vorbește cu Fritz să-i dea și lui o funcție la prefectură. Una mică, vioaie și fără bătăi de cap, să se bucure și CV-ul lui de vremurile ce le trăim!

Bursa este un fel de târg la care participanții, de la cei tineri-absolvenți de liceu, școală profesională, postliceală și chiar de facultate-până la cei aproape de vârsta a treia (șomeri în general) se duc cu emoție în speranța găsirii unui job. De lucrător comercial, faianțar, distribuitor, comis-voiajor, tâmplar, sudor, coafeză (cu facultate la zi și, dacă se poate cu master început) lăcătuș, lucrător la pompe funebre (gropar, mai pe românește), manipultor (nicio legătură cu ăia din Piața Universității, Facebook și Tik Tok), bucătar, ospătar, tranșator în abator, muncitor necalificat (la demolări de clădiri și obiective industriale ce stau în calea dezvoltării și propășirii patriei).

În general, joburi care nu au nimic cu pregătirea școlară a participanților. Decât deloc și să te întorci cu mâna goală de la târg, bune și astea. Și, tot în general, de pe listele AJOFM lipsesc ofertele parohiilor care funcționează după același principiu de cimilituri, strigături și proverbe din civilie: „Cum e turcul, și pistolul”. Adică, dacă SRL-urile, AF-urile și SA-urile umblă cu limba scoasă după muncitori, de ce ar fi altfel în cazul lăcașelor de rugăciuni și cu cutia milei la intrare?

Că știți și dumneavoastră cum este, că și la o biserică e nevoie ca cineva să presteze anumite munci, altele în afara slujbelor de duminică. Un paracliser, un cântăreț, un om care să deschidă și să închidă cartea de rugăciuni sau biserica. De când satele sunt tot mai pustii, bisericile au devenit piese de muzeu în aer liber. Preoții fug ca dracu’ de tămâie de o parohie cu 100 de suflete, dintre care jumătate sunt locuite de bătrâni care abia își trag picioarele. În Episcopia Caransebeș, de câteva luni, cel puțin cinci parohii nu au preot care să slujească. În trecut, au fost și zece situații de acest gen, ba chiar și 18. Cu toate acestea, nu am văzut nicio față bisericească la bursele AJOFM în căutare de preoți.

Între noi fie vorba, în condițiile în care statul suportă doar 60% din salariu, ce nebun ar putea oficia slujbele, cu burta goală? Că din banii ăștia și ce-și mai adună și el din cutiile milei, o parte se duc la Vlădica de la Episcopie, că și acesta și consilierii săi trebuie să trăiască, nu-i așa?

Să nu le mai plâng de milă slujitorilor Domnului? Stați puțin, să nu mă înțelegeți greșit. Eu nu fac trimitere nici la Vlădica, acest „Prinț al Bisericii” și al său Volvo XC 90, model 2025, cu preț de catalog de 110.000 de euro, cumpărat pe instituția „Cutia milei”, și nici la consilierii acestuia care au transformat garajul Episcopiei într-un adevărat Salon Auto de la Geneva, ci la amărâții ăia care străbat ulițele desfundate ale satelor cu bătrânul nostru Logan și la cei care au ajuns să cânte în trei sate pentru a-și câștiga pita cea de toate zilele.

Amin!