Într-o asemenea situație s-ar putea afla și parlamentarii care au votat un proiect de lege prin care face posibil construirea de lifturi, din fondurile europene, în toate blocurile cu mai mult de trei etaje care nu au fost prevăzute cu ascensor când au fost proiectate. Adică în blocurile lu’ Ceaușescu, alea din prefabricate, confort II și III. Încerc să-mi imaginez ce zăpușeală o fi fost în Parlament, ca să-mi explic cum au putut aleșii neamului să inițieze un astfel de proiect de lege. Dacă ar fi fost vorba de un proiect privind protecția consumatorului împotriva muștelor care bâzâie vara deasupra castronului cu ciorbă servită la terasă, treacă, meargă. Sau, unul împotriva lipitorilor care sug din bugetul statului mai ceva ca din țâța lu’ mă-sa. Dar așa…

Eu cred că parlamentarii ăștia s-au născut și trăiesc la curte. La casă, pardon, vilă, cum ar veni, nicidecum la bloc. Că n-au văzut o casă a scării, la bloc, în viața lor. Sau dacă or fi văzut-o, n-au știut ca i se spune așa. Bă, nene, cât de parlamentar poți să fii să-ți imaginezi una ca asta? Dar nu numai să-ți imaginezi, ci să fii convins că acest lucru este posibil. Că dacă așa o zis Frau Ursula și ai ei de la UE, așa va fi. Ăstora care visează cai verzi pe pereți, vreau să le spun că un amărăștean are de gând să dea statul în judecată, pentru că a încercat de vreo trei ori să se sinucidă, aruncându-se de la etajul IV, dar n-a reușit niciodată, locul fiind prea strâmt pe casa scării. Și parlamentarii vorbesc de lifturi. Nici măcar platformele sau rampele nu se pretează la blocurile noastre vechi de jumătate secol. Despre ce vorbim? Despre proiecte SF? De acord, futuriste, futuriste, dar nici chiar așa!

Astăzi, la 250 de ani de la redactarea Declarației de către Thomas Jeferson, America e departe față de noi ca în poezia lu’ Bădia Mihai:

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Adică, cea mai puternică, cea mai talentată și tentantă dintre toate țările ce se află sub soare, cea mai râvnită de către imigranții din toate cele patru zări ale lumii, țara cu oameni ajunși pe Lună, cu cei mai gustoși hotdogi, cu cele mai sexi majorete, cu cei mai mulți zgârie-nori, dar și cu cei mai dilimaci președinți.

Noi, care la vremea aia, aveam deja un avans de cinci ani, suntem unde suntem. Nu spun că suntem vai mama noastră că nu e frumos să vorbesc așa în anul în care sărbătorim 255 de ani de Industrie. De fapt, suntem doar în documentele timpului, în memoralistica de specialitate, în fotografiile decolorate ale vremii, în filmulețele cineclubiștilor, în expoziții, conferințe, în decernări de diplome, în discursuri înflăcărate care țin cu tot dinadinsul să ne amintească că Reșița și Industria ei au fost cineva în Europa.

Cine era ca noi, în țară, în Europa, în lume? Spuneai CSR, și toți se gândeau furnale, la laminoare, la șina de cale ferată, la milionul de tone de oțel elaborat într-un an, la Cetatea de foc a lui Davidoglu (dacă tot este să vorbim despre trecut). Sau când rosteai numele UCMR. Toată lumea știa că locomotivele cu aburi, motoarele navale și disel, turbinele cu bulb, Kaplan, Francis și Pelton, generatoarele și echipamentele hidromecanice erau marcă înregistrată a acestei întreprinderi. Că fiecare hidrocentrală din România poartă amprenta inteligenței creatoare a oamenilor locului.

CSR și UCMR aproape că nu mai există. Puțini știu cum se numesc astăzi cele două mândrii de altădată. Cine le este stăpân. Din cei peste 25.000 de angajați, înainte de ’89, dacă mai sunt 1.000 la un loc. Cât un schimb, în tura de noapte, pe vremuri. Înainte, în nopțile de vară, se auzeau până la Câlnic, bătăile ciocanului pneumatic de la forja mare de pe Platforma Mociur. Ceseriștii cunoșteau după culoarea fumulului ce fel de oțel se turna în acea zi. Nimeni nu pomenea de poluare, de condițiile grele în care se lucra de de sute de ani. Toți erau mândri de uzinele lor despre care astăzi se vorbește doar la timpul trecut. Pe undeva e și normal, că ce altceva ne-a mai rămas de făcut la împlinirea celor 255 de ani de industrie pe aceste meleaguri? Conferințe, întruniri, înmânări de diplome, medalii comemorative, titluri…

Omul e respectuos, de bună credință, chiar dacă îl vedeți altfel. În timp ce ăștia de la PSD, PNL, USR și UDMR se ceartă întruna de vreo două luni, Nicușor chiar muncește. La funcția pe care o are, ar trebui să-l doară la bască de ce se întâmplă în țara asta. Altul în locul lui și-ar lua concediul de pe ultimii doi ani, plus ăla de la primăria generală, rămas neefectuat, nevasta (scuze, pe doamna Mirabela) și ar pleca în vacanță în cele mai exotice locuri din lumea asta. Să se relaxeze, să cunoască oameni noi, să vadă cu ochii lui cum trăiesc alții.

Că, Slavă Domnului, bani are. Și nu puțini. Că ați văzut din declarația lui de avere reiese că-i poate întoarce cu lopata. Milioane și milioane de lei, în conturi, credite și la saltea. Din muncă cinstită, din donațiile din campania electorală, din economiile pe care le face de când e președinte, din alocațiile copiilor, din… Ce face cu atâția bani? Să fie acolo, că nu strică. Că mâine, poimâine când n-o mai fi președinte îi vor întoarce spatele toți pe care i-a făcut oameni. Știți vorba aia, prietenii se duc, banii rămân, chiar dacă se devalorizează cu timpul.

Deci, ar putea face cam ce a făcut și Iohannis timp de zece ani, să închirieze avioane, plaje, bucăți din junglă. Să conducă țara online. Dar, nu, Nicușor e plămădit din alt aluat. Nu ar putea face așa ceva. O fi el zăpăcit de felul său, însă când vine vorba de țară și popor, e o persoană responsabilă. Că l-ați auzit cum o zis: „Nu vreau să ne jucăm de-a prim-ministru. Am da o imagine de instabilitate de luni de zile dacă ne-am gândi la anticipate.” Punct. Ce v-am zis, vorbește ca un om bătrân care e pe cale să devină înțelept. Să treacă și hopul ăsta legat de formarea noului guvern, și mai stăm de vorbă. O să vedeți alt om, altă jucărie, pardon, alt Nicușor! Când va fi asta? Dacă am avut răbdare două luni, de ce n-am mai avea până la toamnă, la iarnă sau până la alegerile anticipate?

E vară, e caniculă la munte, la mare. Săptămâna începe cu o nigeie, continuă cu sărbătoarea unui sfânt din calendar și se termină cu zilele orașului, ale comunei, dealului, muntelui și văilor. Dacă pe plaiurile mioritice am avea culturi intensive de mango, avocado, ananas ori papaya, ar avea și astea zilele lor, pretext numai bun pentru grătare, mici, bere, vată pe băț, linghișpire, petreceri, lăutari și voie bună. Nu mai pun la socoteală pelerinajele la pupat de moaște, la înălțarea unei cruci ori la tăierea tradițională a panglicilor, un ritual la care politicienii nu ar renunța nici dacă i-ai picura cu ceară. Șapte zile din cele șapte ale săptămânei, România lu’ Nicușor cântă și dansează pe ritmuri de torogoată, tobe și muzicuțe. A, era să uit, și de manele. Căci, petrecerile fără manele sunt ca nunta fără lăutari și înmormântarea fără popă.

Mamă n-am unde să fug, că mă vеde țiganii
Mamă n-am unde fug, că vrea ca să-mi ia banii
Na janau mamo, mamo
Te janes mamo, mamo
Na janau mamo, mamo
Te janau mamo, mamo

Când aseară, la Zilele Reșiței, Johny Romano și-a terminat recitalul, invitându-și fanii la un selfie în spatele scenei, în jurul jurul meu s-a făcut gol. Sute de tineri, adolescenți, oameni în toată firea, au zbughit-o ca potârnichile să se pozeze cu Johny al lor. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi asista la un astfel de moment în care trapaneaua (amestecul de manea și trap) poate produce atâta emoție până și printre oamenii în toată firea. Indiferent că e trapanea sau „muzică țigănească alternativă”, așa cum o numește chiar Johny, „Na janau” reprezintă un nou mod de viață la care românii, mai ales tinerii, aderă cu bucurie din cap până-n picioare. „Na janau” a lu’ Romano face cât toate programele de guvernare la un loc, cât toate promisiunile electorale, cuvântările și asigurările de bine și de bunăstare ale politicienilor.

Văzând reacția de aseară a publicului reșițean, mi-am amintit de filmele indiene de odinioară, alea cu Raj Kapoor. El, desculț, cu pantalonii rupți în cur, cântând în arșița zilei, ei, copiii, în urma lui, zâmbitori și fericiți fredonând celebrul refren: Avaramu, aaa… avaramu…

Poate mi se pare mie, dar senzația e că PSD-ul de care vorbesc fuge de presa (cum e ea, bună, rea) din județ. O driblează, că tot e campionatul mondial de fotbal, și se ascunde pe unde apucă. Nu de zăpușeala de afară, ci să fie numai ei de ei. Adică pesediștii. Să pună țara la cale, să se laude între ei, să se aplaude unii pe alții, să se pozeze în grup, ca apoi să posteze pe Facebook, să-și dea like-uri, să se share-uiască, să-și trimită emoticoane, iar la urmă, la urmă de tot, să arunce cu petarde, în loc de artificii, ca semn al victoriei.

Totul departe de ochii presei, cu perdelele trase și cât mai puțină lumină în sală. Noroc că linia de cazemate din Banat e departe de Reșița, că altfel cine știe ce le-ar mai trece prin cap. Sigur, nu este obligatoriu să inviți presa la conferințele județene de alegeri, ca ea să-și bage nasul unde nu-i fierbe ciorba, însă există o cutumă care funcționează peste tot în lume, ca la sfârșitul unor astfel de întâlniri, organizezi o conferință de presă în care șăfu’ al mare (vorba unuia care nu mai e printre noi) să vină de mână cu alesul să-l prezinte ziariștilor: „Bă, aveți în față cel mai adecvat (sau, după caz, cea mai adecvată) pesedist (pesedistă) din organizația asta, aleasă în mod democrat, cinstit și lăutărește. Îi urăm succese multe, putere de muncă, abnegație și tot ce-și dorește.”

Pe dracu, chestiile astea sunt doar în capul ziariștilor care au aflat de pe Tik Tok și Facebook că PSD-ul cărășean și-a ales conducerile la organizația județeană de femei și la cea municipală din Reșița. Poate că la București, de unde vine noua președintă a femeilor pesediste așa o fi, fără invitați, fără comunicate de presă, totul într-o clandestinătate totală, a la Vasile Roaită. Am crezut atunci că a fost o întâmplare. O omisiune. Aiurea. Ieri, o altă conferință de alegeri, la Reșița. Același scenariu, aceeași omisiune, aceeași tăcere. Presa află de pe Facebook despre eveniment.

Vreți să știți numele celor doi președinți care au fost aleși și despre care am făcut vorbire? Vi i-am spune, dar nu oficial, ci doar ce am citit și noi pe Facebook, și n-ar fi corect să ne băgăm nasul în ciorba lor. Ceea ce vă putem spune, e că noul președinte de la Reșița va fi ajutat de 15 vicepreședinți. Da, ați citit bine, 15 vicepreședinți, dublu față de câți are PNL la nivel național! Deci, la capitolul ăsta, de funcții, PSD-eul stă bine. Chiar foarte bine.

Pe mine, domnule Doru, chiar nu mă interesează și nici nu mă impresionează că nu faci parte din „nicio gașcă politică suspectă care devalizează bugetele primăriilor și consiliilor județene.” Adică, care ia de la gura poporului și își umple burdihanul. Știi vorba aia cu vulpea și strugurii? Crede-mă, ai timp și pentru așa ceva. Toate la timpul lor. Și nici faptul că ai deranjat nu știu ce băieți (și pentru asta ești tare mândru) care nu știu ce au făcut. E treaba ta, Dorule, să sesizezi, să reclami și să contești tot ce crezi că nu e bine în zona asta de interferență a Banatului cu Oltenia. De aia zic: fii tu trompeta lui Constantin Gherghina, Dumnezeu să-l odihnească, și semnalizează orice abatere de la programul de guvernare al PNL.

Domnul Doru, să știi că eu nu sunt rău. Chiar admir oamenii care vor să facă ceva, nu pentru ei, pentru familia lor, ci pentru comunitate. Așa cum ești matale. Oameni care nu cer nimic, dar în schimb oferă totul. Iar citind ce au scris colegii mei despre tine, mă minunez, domnule Doru, că tălică ai ajuns să trăiești ca un ascet. Să te hrănești doar cu ce îți oferă muntele: cu tot felul de buruieni, ciupercuțe, frăguțe, mure, zmeură, coarne, rădăcini de plante doar de matale știute. Le culegi, le usuci, faci ceaiuri, pe unele le pui la maturat, pe altele le conservi după rețete vechi, moștenite de la dacii care trăiau pe Muntele Gugu. Din punctul ăsta de vedere, ești un exemplu de bune practici ce merită prezentat pe România te iubesc, de la Pro TV sau Discovery.

Nu, nu fac mișto, domnu’ Doru, ci sunt doar realist, și îngrijorat pentru sănătatea lu’ matale care ai ajuns să supraviețuiești doar din indemnizația de consilier județean, de 1.000 de lei. Că alt job n-ai, alt venit nici atât, n-ai nici casă, (logic, n-ai nici masă), de lucru nu-ți cauți (sau nu-ți găsești- ce să-ți găsești, dom’le în Herculane?) de zece ani (să mai zică cineva că în România se moare de foame!). E adevărat, te mai ajută și neamurile cu un cartof, cu o ceapă, un pătrunjel, o murătură iarna, deh, cu ce au și ei, dar vorba aia, nu poți să te duci toată ziua, bună ziua la ușa lor să le ceri un ban ba de o cafea, ba de o berică. Ori măcar de o înghețată, că cine nu ar linge așa ceva pe căldurile astea? Și iar stau și mă întreb: Cum să trăiești, dom’ le, doar cu 1.000 de lei pe lună, fără să te plângi, fără să-i înjuri pe ăștia de la putere, doar cu speranță, nădejde în cel de Sus, cu onestitate și rugăciuni? Uite că liberalul Doru Coșei poate. Poate și încă bine.

Ceea ce mă surprinde, însă, e faptul că niciunui coleg consilier liberal nu i-a trecut prin cap să facă chetă și să-l ajute după puterile lor. Nu mult, cinci, zece lei de la fiecare. Și nu doar camarazilor, ci și primarului Orza, de la Herculane, care, deși e pesedist, ar putea să-l cheme la el oferindu-i ceva de lucru. Orice pentru început. Sau, dacă nu vrea, că îi e greu să se trezească cu noaptea-n cap, să-l convingă să facă cerere pentru ajutorul social. E drept, nu e mult, dar decât nimic, e bun și atât până va ajunge primar, parlamentar sau mai știu eu ce visează Don Coșei.

„Să moară și capra vecinului, dacă nu ați avut loc de-a noastră!”, au exclamat cei din tabără bolojenistă. „Bă, cât de prost ai putut să fii, de ai pus botu la propunerea lu’ Nicușor. Fraiere, chiar ai crezut că te face Nicușor prim-ministru?” i-a zis Veștea ăluia din oglinda de la toaleta Parlamentului. Sorin al nostru, statuie de Brâncuși. La fel și Olguța: „Cum dracului, bă, să ne-o tragă nouă caricatura aia de om?” Știți dumneavoastră la ce caricatură se referea. „Să se ferească din calea mea, că mor cu el de gât.” Asta explică de ce Jorjel s-a grăbit să părăsească sala. În schimb, Nicușor părea fericit: „Să vă mai aud că spuneți că nu sunt deștept. Ce s-ar fi întâmplat dacă puneam și eu botu’ ca și Veștea, și recunoșteam tot ce mi-ar fi cerut Jorjelu? N-aș fi luat și eu țeapă? Aș fi luat, așa că, mucles de acum înainte.”

De azi, începe o nouă etapă. Una scurtă, până în șase luni, să vadă Frau Ursula că la noi sunt păduri verzi de brad și câmpuri de mătase, nicidecum plantații de cocotieri și savane plină cu mărăcini, și că țara e guvernată de politicieni responsabili, nu de canibali. Etapa guvernului minoritar. Play-off-ul, cum ar veni, în care AUR nu are drept de vot și nici de joc în Europa.

PSD singur, susținut de PNL și UDMR, sau PNL-UDMR, sprijinit de PSD. USR face indigestie de la PSD, iar PSD bolește două zile și dă mâncare la rățuște când aude de USR. Așa că, nu se vor susține reciproc. Cât de prost să fii (scuze, naiv, parcă sună altfel la ureche) să crezi că, chiar dacă va trece, un astfel de guvern va rezista până în toamnă? Că Bușu de la Meteo a anunțat o vară caniculară, da și cu intensificări de vânt, furtuni, tornade, ploi și inundații. Că la cât de fragil e guvernul ăsta minoritar, sărăcuțul pică la prima pal(m)ă mai serioasă. Nu mai contează dacă e de la vânt ori de la Jorjelu.

Și uite așa trece vremea, cu nervi, experimente, cu zăduf, pe de-o parte, și năduf, pe de alta. Și pentru ce toate acestea? Doar ca să se ajungă la anticipate? E bine și așa, dar până atunci mă întreb ca un alegător simplu, de la Gogoșu: Bă, da’ eu pe cine (mai) înjur? Că, zău, e așa de plictisitor…