În fapt, primăria vrea stârpirea acestor săli, pe considerentul că dependența de jocurile de noroc distruge familii, destine și chiar și vieți. Fiind majoritari în Consiliul local, liberalii pot trece fără probleme proiectul însă au ales să se spele pe mâini cu votul nostru. Că, vorba aia, „Bre, noi am încercat să salvăm națiunea, dar dacă voi nu ați vrut.” Asta în cazul în care sondajul ar eșua precum corăbiile cartagineze și grecești din alte vremuri. Cum adică, dom’le, să scoți din oraș sălile astea, departe de cartierele locuite? Să-i iei la poceală cu huoo, cu parii, pumnii și picioarele pe patronii care se împotrivesc rezultatului unui sondaj? Că de bună voie nu ar pleca nimeni din oraș, să fim serioși. Și chiar dacă ar înțelege, unde muți matale primărie liberală sălile astea? La Carașova pe deal? La KM 7 sau deasupra cimitirului din Govândari?

Eu înțeleg grija pe care onor primăria o poartă plătitorilor de taxe și impozite și aplaud gestul liberalilor de salva de la divorț familii, de la sărăcie pe toți cei care toată ziua bună ziua stau la păcănele și pariuri, ba chiar și de la alte acte nesăbuite pe aceia care își nenorocesc tinerețea sau ce-o fi ea în aceste săli de joc. Dar știți ce nu înțeleg eu? De ce primăria nu face același lucru cu bodegile de cartier? Alea cu două măsuțe și patru scaune pe trotuar. Că și alcoolul este la fel de dăunător, dacă nu chiar mai periculos, decât jocurile de noroc. Bodegile alea de ce nu sunt scoase, cu șuturi în cur, dincolo de Lend, Driglovăț și Cîlnic?

E bine și așa, nimic de zis, deși nu există o lege în România să interzică funcționarea acestor săli în orașe, dar mă întreb, de ce primăria nu susține o campanie de acest gen, cu sondaje, privind alte teme de interes major, gen comerțul și consumul de droguri în școli, în baruri sau locații selecte, spații închise ori deschise. De ce? Că, între noi fie vorba, drogurile sunt mai periculoase decât jocurile de noroc. Toată lumea știe ce înseamnă drogurile pentru copii și adolescenți. În șoaptă și pe la colț se vorbește că în cutare loc tinerii se adună să „tragă pe nas” sau să cumpere un joint. Știm cu toții, dar ne facem că nu… știm. Sau nu vrem să știm, ceea ce este și mai grav.

UPDATE

Domnilor care ați gândit acest proiect. Cei care vor pierde, în cazul în care vor fi închise sau mutate aceste săli nu vor fi împătimiții acestor jocuri, pentru că ei se vor muta, cu siguranță, în mediul online, ci bugetul local. În Reșița sunt peste 20 de astfel de săli cu aproape 250 de angajați. Pe lângă faptul că nu veți mai încasa impozitele pe salariile acestora, veți pune pe drumuri 250 de oameni și peste 20 de spații goale pe care puțini întreprinzători locali își permit să le închirieze.

Așa a procedat și inspectorul-șef de la Botoșani. Pe drum, a realizat faptul că uitase GPS-ul încuiat în sertarul biroului său de la inspectorat. Nu s-a mai întors după el, zicându-și în sinea sa: „Dacă a nimerit orbul Brăila, cum să nu nimeresc eu Broscăuți, Hlipiceni, Dimăcheni sau Știubieni? Că, vorba aia, nu de flori de măr m-or făcut ăștia inspector-șef!” Corect, don șef. Ai vorbit ca un om bătrân. Aș fi vrut să spun bătrân și înțelept, dar după ce avea să ți se întâmple, îmi mușc limba și mă abțin de la comentarii.

Ei, și după ce o ieșit cu mașina, fără girofar, pe poarta inspectoratului, mintea comisarului-șef s-a umplut de tot felul de conexiuni legate de sarcinile de serviciu, ordinele venite de la minister, indicațiile trasate pe linie de ordine și disciplină în uniforma statului.  Și pe unde trecea, același răspuns răsuna în posturile de poliție antice și de demult, unele aproape contemporane cu Răscoala de la 1907: „Să trăiți, am înțeles!” Ce ați înțeles, bă? „Nu știm, dar așa trebuie răspuns când șeful te întreabă dacă ai înțeles. Așa ni s-a spus din momentul în care am intrat pe poarta școlilor de poliție.”, au răspuns dânșii într-un cor.

Și tot pe drum, pe drum, pe drum, pe ale coclauri de o frumusețe pe care doar Bădia Mihai ar fi putut să o exprime în cuvinte, șeful IPJ Botoșani a ajuns la un post de poliție unde spre surpriza sa, niciun subaltern n-a luat poziția de drepți sau să-l întâmpine cu tradiționala urare: „Bine ați venit la noi!” Nici măcar nu s-au sinchisit să-i arunce o privire. Să facă cu inima, nu alta. I-a privit lung, cu mâinile la spate: „Bă, voi știți cine sunt eu?” Pauză. „Bă, voi ați auzit de comisarul-șef Tudor Costin?” Polițiștii se uitau la el ca la o arătare. „Eu sunt șeful vostru, bă. Șeful IPJ Botoșani.” După un moment de uluială, polițiștii din post au izbucnit în râs: „Ai fi matale șef la Botoșani, dar vezi că ai greșit ușa, că aici ești în județul Iași.” Acela a fost momentul în care un polițist, și nu orice fel de polițist, a picat testul prostiei.

Cu gândul la datorie și la cazurile nerezolvate, la un moment dat Tudorel a încurcat drumurile patriei, în loc sa o ia la stânga a luat-o la dreapta, pe scurtătură, și așa a ajuns la Postul de Poliție Plugari. Bravos, națiune. Și atunci ne mirăm de polițistul ăla care a oprit tulumba pompierilor aflată în misiune, amendându-l pe șofer pentru depășirea vitezei legale sau că o armată de oameni îl caută de aproape un an pe Gânj, criminalul din Mureș? Să nu ne mirăm, ci să batem în lemn, să ne ferească Dumnezeu de mai rău!

Băiat bun, nimic de zis, liniștit și respectuos (în sensul că răspunde la salutul oamenilor), Don Ghiță n-a rupt gura târgului până acuma. Este adevărat, s-a scremut, s-a agitat ca sifonul, a făcut din noapte zi, a dat tot ce a avut bun în el, dar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Iar cârcotașii abia au așteptat momentul favorabil. Că orașul e murdar, câinii prea se plimbă ca vodă prin lobodă, că nu face drumuri (la câte drumuri face la București, asta e o mare minciună), că stațiunea e plină de gropi (păi cum să fie, dacă așa a preluat-o?), că toată ziua, bună ziua o dă cu întâlnirile cu asociațiile de profil, dar de văzut nu se vede nimic concret,  și câte și mai câte prostii de acest gen.

Colac peste pupăză, un consilier local, Gigi Băcanu, propune un proiect de hotărâre privind reducerea indemnizațiilor lunare ale primarului, viceprimarului, administratorului public și consilierilor personali din cadrul cabinetelor primarului și viceprimarului. La urmă zice, că ar fi bine ca și indemnizațiile consilierilor locali să fie ciuntite. Și cere introducerea lui pe ordinea de zi a ședinței Consiliului Local din luna martie.

Don Gigi, ce dracului, dom’le, matale altă treabă nu ai decât să te iei de bietul om? Să-i ceri să-și reducă indemnizația? Unde ai mai pomenit una ca asta? Că o fi el cum o fi, dar de zbătut se zbate săracul. Are bunăvoință și asta o pot confirma mulți: nu întârzie dimineața la serviciu, nu pleacă mai devreme, iar dacă o face, lasă vorbă unde poate fi găsit. Ce vrei mai mult de atât? E și dânsul om, cu bune, cu rele, și are și el limitele lui. Apoi, Don Ghiță a promis că va face în mandatul său cât toți ceilalți la un loc, or din mandatul ăsta n-a trecut nici măcar jumătate.

Și atunci, ce vrei, bre? Nu-l mai stresa atât că și așa e cu gândul în toate părțile. E pierdut în spațiu, nu alta. Și mai vii și tălică și-i propui să-și reducă indemnizația. Să muncească pe flori de măr. Lasă-l puțin să-și revină. Să-și tragă sufletul. Să prindă câta culoare în obraji. Altfel, nu va face nici măcar cât a făcut până acum. Părerea mea!

Ieri, înainte de primirea lui Zelenski la Cotroceni, consilierii prezidențiali, personali și de tot rangul au stat dis-de-dimineață cu gura pe el ca pe un fotbalist debutant în prima ligă: „Hai că poți că, poți Nicușoare, că vorba aia, doar ești pe teren propriu și ai o întreagă țară în spatele tău care îți face galerie. Ce naiba, doar nu ești copil mic să nu fii în stare să mergi pe covorul ăla!” A tras adânc aer în piept, după care și-a luat inima în dinți pășind țanțoș pe covor, ca un cocoș printre orătăniile din bătătură, alături de oaspetele din Ucraina, repetând în gând ce-l învățaseră consilierii: „Eu pot! Eu pot! Eu pot!”, atent la pașii pe care îi făcea: „Stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’.”

Și când toți se pregăteau să răsufle ușurați, în loc să facă stânga-mprejur după ce i s-a prezentat delegația ucraineană, Nicușor, fecioraș de la oraș a încurcat pedalele, călcând accelerația în locul frânei: „Stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’”, ieșind în decor, pe răzoarele Cotroceniului, pregătite pentru floricele pe câmpii, hai să le adunăm copii. Noroc cu aceiași consilieri care s-au pus de-a crumezișul în calea lui, dojenindu-l părintește: „Ce dracu, bă, Nicușoare, chiar nu ești în stare să ții minte nici măcar atât lucru?”

Zâmbitor și înțelegător, Zelenski l-a prins de braț, arătându-i calea cea bună: „Kolea, poky ty ne zakinchysh svih termin, ty tezh navchyshsya.” Mai pe românește: „Lasă, Kolea, până îți termini mandatul, o să înveți și tu pe unde trebuie să calci.” În patru ani de război, Volodimir a văzut atâtea și atâtea pe front și în orașele distruse de rachetele lui Putin, dar om mai speriat, ca de bombe, cum era Nicușor în acea zi, nu. „Boje zbav nas vid viiny z takym prezydentom”, a exclamat Zelenski către consilierii lui Nicușor: „Ferească-vă Dumnezeu de un război cu un astfel de președinte.” Nicușor nu l-a auzit ce spusese, el fiind atent la numărătoarea pașilor: „Stângu’, stângu’, stâng, drept, stângu’.”

Bucuria mea a rămas intactă, chiar și după ce i-am auzit pe cârcotași spunând că pentru fiecare eveniment cultural, artistic și cum vreți voi să-l numiți, se plătește o taxă de 150 de lei, cu condiția să nu depășească două ore. Ce depășește timpul alocat, alți bani, altă distracție, iar în cazul unei expoziții, pentru fiecare zi de expunere, taxa e de 100 de lei. Mă refer la o lansare de carte, un vernisaj cu lucrări în ulei, carioca și cărbune, o expoziție de scoici, melci, fluturi, fotografii și ierbare.

Cârcotașii, că e plină Reșița de ei, au sărit cu gura imediat: Că de ce taxa asta pe actul de cultură, că pe timpul lu’ Spiru Haret ori pe cea a lui Alexandru Papadopol Calimah, de acu’ 160 de ani, nu era așa. Nici măcar pe vremea Suzanei Gâdea nu se percepea o astfel de taxă. De ce Tocmai Tăițelu s-a găsit mai ghizdav și mai cu moț să facă una ca asta? „De ce, bă, Nelule, te porți așa cu noi. Huuuooo!” a răbufnit Gogu al meu.

De aia, bă, de aia. Că Tăițelu e prieten la cataramă cu Bolojan. Fan declarat. Mărește taxele și impozitele Bolo, mărește și Tăițelu. Inventează Bolo biruri noi, la fel face și Nelu al nostru. Că din ce să trăiască, bă, bugetul orașului? Că locuri de muncă nu sunt, investitori, canci, speranțe zero. La urma-urmei, ce sunt ăia, bă 150 de lei pentru artistul, poetul, povestitorul, curatorul care ține un eveniment acolo, își lansează o carte, deschide o expoziție? O nimica toată. Dar pentru bugetul primăriei e o sumă. Că Nelu și-a făcut o socoată (la capitolul ăsta stă foarte bine) : 30 de lansări de carte și vernisaje pe an = 4.500 de lei. Cu banii ăștia câte nu face o primărie? Plătește facturile la apă, curent, deficitul bugetar scade, pomii înmuguresc, florile înfloresc, toată lumea mulțumită. Că în condițiile astea nu o să mai lanseze nimeni cărțile acolo? Pagubă în ciuperci. Inventează Nelu ceva, nu-ți fă griji. Nu lasă el de izbeliște taman cultura.

Vezi, Gogule, înainte de a deschide gura și a arunca cu vorbe de ocară, e bine să face o analiză economică pe text, și o să vezi că îi vei da dreptate primarului. Pe mine nu vorbele tale mă surprind, ci faptul că Tăițelu nu s-a gândit ca pe lângă taxa asta de 150 de lei, să pună și bilet la intrare pentru toți participanții la manifestare. Că așa ar fi cinstit și corect în raport cu politica de reformă financiară promovată de Elie Beau Le Jean.