În aceste condiții nici nu e de mirare că doar oamenii săraci, săraci se mai apleacă după mărunțișul ca subdiviziune al leului nostru; 10 bani sau 5 bani. Oamenii săraci, dar și cei care cunosc cu adevărat valoarea banului în ziua de astăzi. Și vin cu exemplul unui operator privat care a câștigat la o diferență de 1 ban o licitație în fața CFR-ului. Bătrânul, ramolitul, autenticul și exoticul nostru CFR a vrut să achiziționeze 13 trenuri electrice interregionale Alstom, cumpărate de statul român, să fie și el în pas cu lumea, să nu mai facă unii mișto de el, cum se întâmplă în prezent.

La licitație  (că așa cer normele și indicațiile europene) s-a prezentat și un operator feroviar din Oradea. Un minuscul și neînsemnat operator pe căile ferate pe lângă bravul nostru CFR ajuns, ce-i drept, de râsul curcilor ca și dotare. S-a prezentat și a câștigat Interregional Călători, un SRL care ar fi ghidat din umbra marilor afaceri de un anume Iulian Gaga, fostul șef al Gării Oradea, fără nicio legătură cu Lady Gaga și cu atât mai puțin cu Ilie Bolojan, și el fost primar al aceluiași oraș. Mai precis, oferta de compensație Interregional Călători a fost de 24,98 lei/tren-km, în timp ce a  CFR Călători 24,99 lei/tren-km. Diferență de 1 ban (un ban) ceea ce în sport echivalează cu victoria lui David Popovici cu o miime secundă în fața rivalului Pan Zhanle

Cei de la CFR au invocat că licitația a avut loc în condiții de Twin Peaks: într-o marți, că la mijloc erau 13 trenuri, în calendar era tot ziua de 13 și că, surprinzător, au fost chiar mai mult de trei ceasuri rele, drept pentru care au solicitat reluarea operațiunii. Sindicaliștii s-au întrebat, s-au minunat și s-au crucit, lăsând să se înțeleagă: „Cum, dom’le să câștigi licitația la o diferență de 1 ban, un singur ban? E clar că aici dracu’ și-a băgat coada, altfel nu se explică.” Până la urmă, ăia care organizaseră licitația a liniștit pe toată lumea, astupând gura tuturor clevetitorilor: „Altă dată să fiți (și) mai atenți când chivernisiți banii statului. Ai poporului”.

Prin urmare, nu mai dați urechea la cârcotașii care se plâng peste tot că leul nostru nu mai are nicio valoare. Și nu vă mai ocoșiți când pe stradă dați peste o monedă de 1 ban Aplecați-vă și luați-o, că nu se știe niciodată ce vă aduce ziua de mâine.

Ieri, Nicușor m-a făcut să mă simt din nou mândru de el. Un sentiment asemănător cu cel de la începutul anilor ’90, când, peste tot unde mergeai: nunți, botezuri, ziua națională, la rugi sau la sărbătorirea a nu știu câte veacuri de la victoria lu’ Mihai Viteazul la Călugăreni, auzeai cântările la modă din acea vreme: „Noi suntem români”, „Tu Ardeal, tu Ardeal”, „Sus române, sus”, și multe altele de genul ăsta. Așa și ieri. După ce am ascultat declarația lu’ Nicușor prin care ne-a dat vestea participării la Consiliul de Pace de la Washington, mi-a tresărit inima, bineînțeles, la modul patriotic cel mai posibil, și am zis în sinea mea: „Mai bine mai târziu decât niciodată.”  În sensul că, e bine că i-a venit și lui mintea la cap în cele din urmă.

Sincer, după ce experiența cu Davos, mă așteptam să refuze invitația lu’ Trump. Că putea să se fi dat bolnav, de exemplu. Îl suna pe Donald și îi spune că i s-au inflamat gâlcile, că are frisoane tot la șase ore, că a încercat cu frecții, cu tot felul de ceaiuri, și tot degeaba. Sau, apela la metoda „general Stănculescu”, cea cu piciorul în gips. Că a alunecat pe gresia din baie și și-a fracturat piciorul. În fine, găsea el o minciună, cât de cât credibilă. Repet, după cât s-a moșmodit, schițând cu mâinile în aer cai verzi pe pereți, explicându-ne că deși se simte flatat de invitație, aceasta trebuie judecată și gândită, nu credeam că se va duce.

Mă bucur pentru tine, Nicușoare că până la urmă ți-ai învins frica și te duci. Ce mai contează că vei zbura cu un Spartan din al Doilea Război Mondial. Important că vei da mâna cu Trump, vei ciocni un pahar cu șampanie cu dânsul, veți mânca împreună un burger la Casa Albă (ai grijă să nu-ți pătezi sacoul cu ketchup, să te faci de rușine pe acolo), mai vezi și tu lumea, că ți s-o fi pus și ție să stai toată ziua la Cotroceni să semnezi decrete, să dai telefoane în stânga și-n dreapta, să faci pace între Bolojan și Grindeanu.

Bravo ție, ce să zic. De azi, ai devenit și tu cu adevărat bărbat. Să vedem cât o să te țină!

Pentru că au avut „tupeul” să-și arate nemulțumirea față de politica lu’ Elie Beau Le Jean, oamenii ăștia sunt luați peste picior pe rețelele de socializare. De către cine? De cei care cred că în România se trăiește bine, că majorările de taxe și impozite și tăierile de pensii nu sunt motive pentru a protesta. De fanii lu’ Elie, care de ceva vreme se întreabă cu îngrijorare:  Bolo al meu, sprâncene multe, ce le ții posomorâte?// Ce le sui și le cobori// Pe mine să mă omori. Că băieții au simțit că nea Ilie a lor e la înghesuială și atunci, hai să le dăm în freză boșorogilor, nostalgicilor și puturoșilor ieșiți la protest.

Cică pe fani i-a deranjat faptul că protestul a fost organizat de cei de la AUR. Pe undeva au dreptate, protestul ăsta ar fi trebuit organizat de sindicate, așa cum se întâmpla pe vremuri. Dar cum astăzi, liderii de sindicate dorm în izmene, filosofând pe rețelele de socializare, ca parte a celor aflați la putere, cineva trebuia să facă treaba asta. Că au făcut-o oamenii lu’ Jorjel și Gaită? Care e treaba? E dreptul lor constituțional. Apoi, „amărâții” ăia, cum îi consideră unii, n-au scandat „Jos PNL!” „Jos PSD!” „Jos USR!” ori „Jos UDMR”, ci „Jos Bolojan.” Nici nu s-au luat de piept cu jandarmii, și nici nu au aruncat cu vorbele grele ori cu pietre în primărie. Doar au protestat. Și-au revendicat drepturile. Așa cum au știut ei că e bine.

Te pomenești că nici asta nu mai au voie să facă. Că în România lu’ Nicușor și Bolojan e o rușine să fii bătrân iar dreptul la opinie a ajuns un delict. Politica pumnului băgat în gură, nu? Bă, dar voi care pe vremuri una, două, erați în piețe înjurând de mama focului PSD, pe Dragnea, Dăncilă și Ciolacu, voi aveați voie să protestați și să scandați „Jos cutare” „Ciuma roșie” „Uie PSD” și câte și mai câte?  Normal că aveați voie. Voi, elitiștii Reșiței de pe Facebook aveți voie să faceți orice, inclusiv să-i cântați, cât de curând, ăluia de la București:  Bolo al meu, sprâncene multe, ce le ții posomorâte?// Ce le sui și le cobori// Pe mine să mă omori// Pe mine m-ai omorât// Dar cu calul ce-ai avut?

Bine. Să nu ziceți că nu v-am spus!

Poate cel mai reprezentativ urmaș pe linie maternă a lui Gelu, Glad și Menumorut (exact nu se știe al cui dintre cei trei voivozi este, dar ce mai contează), Elie Beau Le Jean a ajuns marcă înregistrată în politică,  la fel ca Adria fraților Micula pe piața băuturilor carbogazoase.  Și asta pentru că a dus reforma fiscală pe cele mai înalte și nesimțite culmi ale gândirii sale filosofice. Exemplele sunt multe, începând cu tăieri de pensii, de tot ce înseamnă ajutoare sociale, inclusiv pentru persoanele cu dizabilități, și până la majorarea taxelor și impozitelor pe terenuri, case, mașini, loc de veci, aerul inspirat și expirat.

Ultimul exemplu în materie de filosofie de viață este cel enunțat săptămâna trecută, la o televiziune la care e ca la el acasă, în Bihor, ori de câte ori simte să se reculeagă: „Gândiți-vă că este anormal să finanțezi, de exemplu, o facultate cu aceeași sumă, dacă absolvenții ei nu lucrează niciunul în domeniu pe care l-a absolvit, față de o facultate la care, nu știu, 90% dintre ei lucrează în domeniul respectiv.” După vorbele astea deștepte, fanii săi s-au sunat și și-au dat întâlnire pe Facebook, Tik Tok și pe alte platforme și rețele de socializare pentru a-și exprima bucuria sinceră față de gândirea filosofică a stră-stră-strănepotului al acelor trei voievozi. Repet, sigur, nu se știe al cui dintre ei.

Și au început: „Bă, ai văzut ce le-o zis-o nea Ilie?” Celălalt: „Da, bă, m-o uns la inimă. Ce-i al lui e pus de-o parte. Le are cu cifrele, cu logica, ce mai!” Altul: „Ai dreptate, frate. E deștept foc! Se vede de la o poștă că nu e ca Ciolacu și Dăncilă din cauza cărora am ajuns unde am ajuns.” Ascultat de la Bruxelles sau Londra, Beau Le Jean are dreptate pe fond. Păi e posibil, dom’le, să termini o facultate (Administrație publică, de exemplu, sau Drept) ca apoi să te angajezi vânzătoare la un butic ori, în cel mai bun caz, să urmezi o postliceală sanitară, un curs de șase săptămâni de manichiuristă, frizer sau frizeriță, pentru că în orașul tău locurile de muncă în administrație sunt puține, iar alea care există sunt ocupate grație culorii politice, a unchilor și babacilor care își schimbă nevestele și amantele între ei?

Apoi, nea Ilie ăsta cel deștept știe că există universități de fabricat ingineri, care după absolvire, în lipsă de oferte, lucrează  pe taxi, ca distribuitori de tot felul de prostii și șoferi la firmele de curierat? Cine e prostul să nu lucreze în domeniul pentru care s-a pregătit în facultate? Lucrează pentru că nu are o altă variantă. Și nu pentru că universitățile ar produce cu bună știință șomeri, ci pentru că statul este incapabil să redreseze economia, să creeze locuri de muncă, să confere stabilitate financiară. După logica lui Bolo, jumătate din universitățile subvenționate de stat ar trebui închise ori „curățate” de acele facultăți ce devin „inutile” mai târziu pe piața muncii. În felul acesta, România s-ar putea întoarce liniștită la coada vacii. La iarba verde de acasă, acolo unde s-a născut Miorița, Ana lu’ meșterul Manole, să țină în mâini coarnele plugului tras de boi sus pe plai, pe o gură de rai!

Îmi amintesc că, la o întâlnire mare a PDL-ului, un  primar i-a mărturisit lu’ Nuți, minunea blondă a lu’ Băselu, că o iubea atât de mult, încât noapte de noapte dormea cu fotografia ei sub pernă. Iubirea pornise din tot ce făcuse Nuți, ca ministereasă, pentru comuna lui, pentru țară și popor. Emoționată ca la prima întâlnire din adolescență, Nuți s-a ridicat de la prezidiu și s-a îndreptat spre el, în timp ce sute de pedeliști au tropăit, au aplaudat  frenetic mai ceva ca la plenarele și congresele de dinainte de ’89, și au scandat ca la galerie: Pupă-l! Pupă-l!

După un astfel de moment de înaltă prețuire și vibrant omagiu adus celei mai iubite fiice a partidului aflat la putere, ai fi zis că primarul ăsta ar fi fost în stare ca pentru ea să se arunce în foc, în apă, în cușca cu lei, cu balauri și alte lighioane. Pe dracu. Cât timp Nuți a stat la Popa Șapcă, nu am auzit să se fi dus vreodată la ea cu sufertașul cu ciorbă, cu cârnați de Pleșcoi care îi plăceau la nebunie ori să-i fi trimis chiftele cu praștia. Nici el, nici ăia care se călcau în picioare, să o atingă, să-i pupe mâna, să facă poze cu ea.

Hai să luăm exemplul cel mai recent. A lu’ Iohannis. Zece ani președinte. Câți liberali n-au profitat de tăcerea lui? Fără număr. Câți n-au ajuns milionari în timpul ăsta? Destui. Pe câți dintre ei nu i-a făcut oameni. Direct sau indirect? Cine mai știe? La câți n-o fi închis ochii la măgăriile pe care le-au făcut? Ei, și voi acuma… Câți n-au mâncat de pe urma lui o pită albă la partid, în primării, consilii județene, prefecturi, în ministere, în agenții? Cine le-a ținut socoteala?

Și pentru ce toate astea? Ca să-i întoarcă toți spatele acum când nu mai e președinte? Ba, mai mult, să vină ANAF-haiducul să-i pună sechestru pe casă, iar instanța să-l oblige să returneze un milion de euro încasat, ilegal pe chirie? Pentru asta a făcut Iohannis  atâta bine în țara asta, ca să-l târâți, ca pe ultimul borfaș, prin tribunale? Să strămutați procesul de la Brașov și Sibiu la dracu-n praznic doar să-l umiliți? El care a fost făcut cetățean de onoare al triburilor Zulu și Maasai? El care doar pe Lună n-a fost în cele două mandate de președinte? Unde e respectul pentru munca depusă neîncetat în slujba poporului său? Nu vă e, bă, rușine, să tracasați bietul om? Să-l îmbolnăviți de inimă, să trâcnească ori de câte ori vede o mașină a poliției pe stradă cu girofarul aprins?

Nu, că de unde atâta rușine și respect în ziua de azi. Să dea Domnul să ajungeți și voi miniștri, președinți, mă rog, ceva mare, și să vă văd atunci cum o să vă simțiți când vă va huli poporul!