Alde Ciucă și Marcelu de la Buzău sunt super crizați, ba chiar speriați de-a binelea. De trei zile nu mai au somn, nu mai pun gura pe mâncare, ci doar beau apă cu paiu’ , și asta doar de teamă să nu se deshidrateze pe căldurile astea. Au uitat și de rivalitate, și de faptul că până mai ieri se certaseră pe probleme esențiale pentru țară și popor, probleme care, eminamente, vizează bunăstarea, noastră a cetățenilor din categoria „proști, da’ mulți!”

– Ce ne facem nea Nicule? Ne pică Bursa. Începe campania și rămânem fără sondaje. Și fără sondaje suntem fiii ploii. Ca și inexistenți.

– Nu știu, Marcelu, nu știu. Că și eu m-am întrebat aproximativ același lucru. Noi ca noi, dar voi chiar că ați belit-o rău de tot că, recunoaște, una, două, Pieleanu era în sediul vostru, la șpriț.

– Lasă-l tu pe Pieleanu, mai bine gândește-te că și voi sunteți în aceeași situație. Contracte semnate pe bani grei, să dați bine la alegători. Bine, banii nu-s  din buzunarul tău, dar orișicât.  

– Să vezi acum, Marcelule, ce-o să vă mai scadă procentele în sondaje, mamă, mamă.

– Mu mai cobi atât nea Nicule. Mai bine gândește-te  cum s-o scoatem la capăt.

– Știi ce cred eu, Marcelu? Că la mijloc e mâna lu’ Jorjelu și a lu’ Șoșoacă. Că se apropie alegerile și au tot interesul ca noi doi să ieșim rău în sondaje.

– Bă, nea Nicule, și eu m-am gândit la asta. Ba chiar la mai mult. La o conspirație generală sau ceva în genul ăsta.

– Ai dreptate, Marcelu. Că de ce, bă, o apărut scandalul ăsta cu Bulai și Pieleanu, taman acum înaintea alegerilor când ai mai mare nevoie de sondaje? Că ce s-a întâmplat la SNSPA nu e de ieri, de azi.  Zece ani, poate și mai bine, toți au tăcut mâlc și dintr-o dată ăștia doi sunt… Nici nu știu cum să le spun.

– Păi, vezi, nea Nicule, ce-ți spuneam eu. Dracu’ și-a băgat coada chiar acum, înainte de alegeri. Și noi am picat ca fraierii la mijloc. Și cu banii dați, și cu procente în sondaje, de tot rahatul.

La o zi după convorbirea de mai sus, Cholo de Buzău l-a sunat pe Bunelu Ciucă: „Stai liniștit, am vorbit cu Pieleanu care mă asigură că totul e sub control și chiar dacă se întâmplă ceva, vorbește el cu unul de-al lui să ne rezolve pe amândoi în sondaje!”

 Asta se întâmpla într-un weekend, sâmbătă dimineața, pe la 10, 10 și un pic. S-au ignorat ei cât s-au ignorat, dar până la urmă tot au dat nas în nas. „

– Hai noroc!

– Hai noroc!

– Ce faci, nea Nicule în piață?

– M-a trimisă fomeia să-i cumpăr roșii. Roșii subvenționate prin Programul Tomata 2024. Și am mai luat și niște spanac, că tare îmi place cu ochiuri de ouă.

– Ce coincidența dracului, bă nea Nicule. Și pe mine m-o trimis prietena mea să cumpăr  tot roșii subvenționate prin același program.

– Păi, bă, Marcelu, tu îți ții prietena la cratiță? Că vorba aia, de tinerică e tinerică și dacă nu  se distrează acu’, atunci când?

Văzând unde bate, Cholo i-o dat peste nas

– Ca să ți-o spun pe-a dreaptă, nea Nicule, tinerică, tinerică dar e gospodină de primă clasă. Gătește, șterge praful, dă cu aspiratorul…

După schimbul ăsta de amabilități, Ciucă dă să plece. Cholo îl prinde de mână:

– Unde te grăbești, bre?

– Mă grăbesc că la fără un sfert vine tramvaiul și mă așteaptă a mea acasă cu roșiile, cu brânza, că am cumpărat și o bucată de brânză de la un sibian care îl cunoaște bine pe Iohann. Nu numai că e bună, dar îmi face și un discount de 15 lei la kilogram, cică, în respect față de viitorul președinte.

Marcelu l-a privit amuzat:

– Mă facă să râd, nea Nicule. Păi te bagă în buzunar până și Jorjelu și fata aia de la USR, Elena, Elena… și nu mai știu cum o cheamă, ca să nu mai vorbesc de mine, și tălică te și vezi președinte! 

– Ciucă, pregătind abonamentul de tramvai:

– Mă bagă, nu mă bagă, n-am încotro. Că dacă nu mi-aș fi anunțat candidatura m-ar fi durut la bască, dar așa… În schimb, tu ai fost băiat isteț, ai stat cuminte în banca ta.

Cholo zâmbind:

– E chestie de strategie, nea Nicule. De strategie politică.

– Așa, e, Marcelu, tu nu ai nici doctorat ca mine, ca să te acuze lumea de plagiat, și nici postere cu „Un soldat și un poștaș în slujba țării” ca să râdă până și copiii de mine, dar nici nu te-ai luptat în Irak, Afganistan, Kârghistan și Absurdistan, și cu toate astea ești favorit.

A sosit tramvaiul, Ciucă s-a urcat în el, a ajuns acasă și s-a ambiționat ca un oltean get-beget ce e: „Ce dracului, bă, Batistuță, dacă Marcelu covrigarul poate, eu de ce nu aș putea? Că vorba aia, doar n-oș fi eu mai prost decât el.”, i-ar fi spus lui Rareș Bogdan. Apoi s-a pus pe treabă, pe ridicat haltere, pe vitamine, pe slăbit. Trei săptămâni mai târziu, după modelul carului de la Caracal, răsturnare de situație într-un sondaj CURS. De pe locul patru/cinci, Ciuca a săltat tocmai pe poziția a doua, cea de baraj în finala pentru Cotroceni. Bine, tot departe de Marcelu, dar asta nu-l sperie. Dimpotrivă, căci i s-a aprins beculețul. L-a chemat la el pe Batistuță și i-a zis: „Rareș, tată, fă ce știi și comandă din trei în trei săptămâni, la ăia de la CURS, un sondaj ca și ăsta. Ba chiar și mai des, până îl întrec pe Marcelu.”

După care iar s-a apucat de tras la fiare, să fie cool în ziua alegerilor.

Când în urmă cu trei ani s-a rugat de el să vină la Caransebeș, să scoată spitalul municipal din rahat, Felix și-a frecat mâinile fericit, convins că l-a prins pe Dumnezeu de picior. La trei ani distanță, Dumbravă a pus spitalul pe linia de plutire, ștergând datoriile istorice. Până și Vanghelie, cel de greu de cap și expert în almanahe, ar fi înțeles că unui astfel de om nu trebuie să-i treci prin față, darămite să-i arăți cine ești tu. Mai ales că firma la care era acționar Dumbravă deschisese prima firmă clinică privată din județul Argeș, introdusese primul RMN privat din acest județ, iar el a fost manager de proiect al Spitalului Mioveni, primul spital de stat construit de la zero în România după 1990. Nu știu ce a înțeles Felix  din toată tărășenia asta, cert este faptul că a renunțat la găina cu ouăle de aur, pe guguștiucii care îi ciugulesc  din palmă.

Adrian Dumbravă venise cu intenția să construiască un spital nou, după modelul celui din Argeș. La Mioveni s-a putut, la Caransebeș, ba. Și nu din cauza lui. Când a simțit că nu mai avea cu cine să comunice, a spus STOP. Cu regrete, dar și cu satisfacția că lasă ceva în urma lui: un spital fără datorii, statuia lui Eminescu, actele de caritate, manifestările culturale la care a fost părtaș cu sufletul, dar și cu partea materială. Începând de astăzi, Adrian Dumbravă este managerul Spitalului Județean de Urgență Argeș, ca o recunoaștere a meritelor sale în acest domeniu. La Pitești e bun, la Caransebeș, nu. Oare de ce, Felix?

Și încă ceva, don primar, pasionat de guguștiuci: Ce te vei face la iarnă, că nu o să mai fie Adrian Dumbravă să-ți umple sala Casei de Cultură cu spectatori la concertele de Crăciun organizate și susținute de el? Nu-ți faci griji? A, vorbești cu Stana Stepanescu, directoarea de la Casa de Cultură, să țină un concert de manele? Minunat. În fața primăriei? Super! O să cânte și Armin Nicoară? Mișto, Felix, mișto!

S-a scărpinat ca un adevărat oltean ce este și mi-a răspuns:

– Să ne mai spună cum o mai duce cu viața de când e rege, cum se mai simte că în urmă cu un an se auzise că ar fi fost bolnav rău. Că i-or repetat analizele de nu știu câte ori, doar, doar or ieși bune.

L-am privit zâmbind:

– Bă, Gogule, de ce ești tu copil? Cum să fi ieșit bune, din moment ce ele erau proaste?

Răspunsul a venit imediat:

– Ei, cum? N-ai mai văzut din astea, să greșească și laboratorul?

– Nu am auzit!

– Chiar eu am pățit-o. Când i-am arătat rezultatele de la analizele făcute la un laborator din oraș, doctorul mi-a zis că, după alea, ai mei ar fi trebuit să-mi facă parastas de un an.

– Așa, și?

– M-o internat în spital, mi-o luat sânge din nou și până să vină rezultatele, era să mor de adevăratelea.

– Cum adică?

– Uite așa. Mi-o scris trei rețete de medicamente, cât trei cearceafuri, care nu se găseau la farmacia spitalului, ci la una din oraș pe care o administra soacra lui. La aia găseai de toate, dar pe banii mei. Și ce medicamente, nană: aspirină, algocalmin, paracetamol, două feluri de vitamine, un sirop de tușe, bașca tifon și pansamente antiseptice.

– Și n-ai murit…

– N-am murit, bă, că am avut norocul că tocmai îmi intrase pensia pe card că altfel dădeam colțul…

– Și ce legătură are asta cu Charles?

Gogu, mirat că nu înțelesesem nimic:

– Are, bă, nană, cum să n-aibă. Că de când am auzit că nu i-or ieșit analizele bune, m-am tot gândit să nu fi pățit și el ca mine. Cu laboratorul, zic. Să nu se lase, să încerce și în alte părți. Și să nu se uite la bani, că costă mult. Că dacă pariază la cursele de cai sau de ogari, se rezolvă cu banii și nu trebuie să ceară la copii sau nurori. Eu așa zic.

Așa ceva nu se mai văzuse în România. Televiziunile transmiteau non-stop, în direct, imagini de la Cluj, cu Caritasul lui Stoica. Oamenii nu se mai trezeau din visare, nu se mai temeau că vor pierde locul de muncă. Capitalismul nu mai părea sperietoarea de până atunci. Multora, banul le-a luat mințile. Și-au vândut oile, caprele, porcii, vacile, casele și ce-or mai fi având. Mii, sute de mii, dacă nu milioane de oameni amăgiți de iluzia îmbogățirii peste noapte. Unii au apucat să încaseze „lozul câștigător”, însă majoritatea s-a ales cu cea mai lungă din trei. Într-o noapte, televiziunile și ziarele și-au luat banii pe publicitate, iar unul mare, complice la escrocheria de la Cluj, a decretat: „Gata cu prosteala. C’est fini la comedie.” Caritasul lu’ Stoica a tras obloanele și au rămas oameni disperați, mai săraci decât fuseseră și care recunoșteau cu nonșalanță: „Bine ne-or făcut, bă, dacă am fost tâmpiți să credem în așa ceva. Cine o mai face ca noi, ca noi să pățească.”

Și am crezut că ne-am lecuit de așa ceva. Că după atâția ani de umblat prin Europa și lumea largă, ne-a venit mintea la cap. Pe dracu. Românul nu se vindecă cu una, cu două. Pune botu’ la toate prostiile pe care i le servesc alții. Altfel nu se explică cum, după 30 de ani de la Caritas vine Jorjelu de la AUR și  îi promite locuințe la 30.000 de euro bucata. Asta în cazul în care va ajunge președinte în locul lu’ Iohann. Nu doar la Coțofenii din Dos, Buriluța sau Ciochiuța, ci și la Constanța, Cluj sau București. Ca să nu fie discriminare, nu de alta. La munte, cu vedere la mare, și la Mamaia, cu fața spre Bucegi. 30.000 de euro, cu pământul și utilitățile statului (că măcar atât să facă și statul pentru noi-fir-ar mama lui a dracului.) Și ca să nu-și audă vorbe mâine poimâine, Jorjelu încheie contracte în parte cu fiecare doritor, obligându-se să demisioneze după cel mult șapte luni de la preluarea mandatului, în cazul în care nu va demara proiectul imobiliar. Asta după modelul lu’ Batistuță, cel cu desființarea pensiilor speciale.

Și din nou românii pun botul grupa mare, urmând sloganul: „Azi în Timișoara, mâine în toată țara.” Că la orice m-aș fi așteptat, dar niciodată n-aș fi crezut că Timișoara ar putea fi un exemplu de bune practici în acest sens pentru Țăndărei, Băicoi și Afumați, spre bucuria lu’ Jorjelu. Că, vorba aia: „Banatu-i fruncea.” Sau poate că a fost cândva și între timp a rămas doar făloșenia…

Și ca schimbarea de look să fie completă, spre seară, și-a cumpărat dintr-un magazin select un compleu adolescentin, cu fustița de două palme, despicată în față, ca la echipamentul de tenis a lu’ Simona Halep, și o bluziță suficient de îndrăzneață, să i se vadă buricul. Într-un final, a trecut pe la raionul cu încălțăminte, de unde a plecat cu o pereche de sandale, joase, în două curele late, asortate la culoarea, deschisă, a compleului, și pe la cele cu pălării de damă de vară și poșete. A doua zi, scandalul cât casa în presa de mondenități: „Băh, baiatule, tu ești întreg la cap? Cum să te prezinți, băh, așa la școală de parcă ai fi din desenele cu Muppets? Băh, te-ai uitat în oglindă când ai plecat de casă? Te-ai uitat? Și dacă te-ai uitat, îți place ce ai văzut?”

V-ați prins. Ea nu era el, ci un el care se vrea o „ea.” Mare scofală. Câți nu sunt de ăștia în ziua de astăzi. Ne-am obișnuit atât de mult, încât chiar nu ne mai surprinde. Da, dar nu și în cazul în care el sau ea, sunt un lector, doctor pe deasupra, la Universitatea București. „Unde e multă carte e și și multă prostie”, ar fi zis portarul când a dat nas în nas cu responsabilul de educația studenților. „Da’, de ce zici, bă, una ca asta?” „De aia”, ar fi răspuns boactărul care, în prostul obicei al credinței străbune, mai trece din când în când pe la biserică. „Bă, dacă femeile poartă pantaloni, bărbații de ce nu ar purta fustițe și chiloței tanga? De unde discriminarea asta?” Că și asta e drept, de ce femeia are dreptul, iar bărbatul, nu?

Boacter, boacter, dar de loc prost, cu facultatea la zi, făcută pe bune, a răspuns: „Bre, s-a întors lumea cu curu-n sus și nu că ar fi de rău, ci că nu e bine să ne lepădăm de nădragii noștri, să îmbrăcăm fustițele fetițelor. Că cum ar fi să-i vedem pe alde Ciolacu și Ciucă venind în rochițe și fustițe la ședințele de guvern? Bine, la Ciucă fustița să fie peste genunchi că are picioare mai groase și dă urât la televizor, iar la Ciolacu, ras bine părul de pe picioare. Părerea mea!”

Responsabilul cu educația studenților l-a privit cu îngăduință, fraternitate și egalitate de șanse, spunându-și în sinea lui: „Niște țărani”, în timp ce se îndrepta țanțoș, ca un cocoș, spre locul de întâlnire cu puichițele, pardon, viitorii studenți.

Da, „Niște țărani”. Și mai avem pretenția să-i ajungem din urmă pe olandezi…