Cine i-ar fi auzit vorbind așa, niciodată nu si-ar fi imaginat că Bunelu Ciucă și Marcelu Ciolacu vor ajunge să nu-și mai vorbească, să se uite chiorâș sau să facă bășcălie unul de celălalt. Că asta se întâmplă de vreo lună și ceva. Că se evită să se privească la ședințele de guvern, să-și împartă sau să-și facă schimb de pachețele cu mâncare, cum făceau până nu de mult, ori de alergat împreună dimineața în parc. Cât despre telefonat, nici vorbă. S-a dus dracului prietenia pesedisto-liberală a celor doi oameni de stat.

Și totul a plecat de la reclama aia, bat-o cucu, s-o bată  cu „Un ostaș în slujba țării.” „Bă, e carte ori nu e carte?” l-ar fi întrebat Cholo pe Bunelu. Și dacă e, pe ce bani  o scoți tu, că încă nu ți-a venit pensia recalculată.” Atât i-o trebuit eroului nostru de la Nassiriya care s-a luptat cu șiiții și suniții în același timp. „Cum adică, Marcelu, tu chiar mă crezi un pârlit, cu nădragii rupți în cur, care nu-și permite să scoată o amărâtă de carte? Bă, nu uita că eu sunt adevărat liberal și nu un pesedist modest, ca tine, care trăiește din leafa de bugetar, stă la bloc cu chirie și așteaptă să-i vină ziua de naștere să-i aducă prietenii în dar  o cămașă și o cravată.” Să moară Marcelu, nu alta: „Ai uitat cum te plângeai la ultimul nostru șpriț de alde Batistuță, iar acum îl umpli de atâtea pupături. Pupă-l, bă, unde vrei, că tot n-ajungi președinte” Vai, ce i-o zis-o. „Bă, vezi că mă superi rău de tot, că eu nu ți-am vorbit așa de prietenii tăi. Și nu-i treaba ta dacă ajung sau nu președinte, ei drăcia dracului”

Și uite așa, dintr-o prostie într-alta, corsicanii noștri, acești demni urmași ai lu’ Romulus și Remus și-au întors dosurile și pe unde ajung și-o trag la gioale, fără să țină seama de pudoare, gen: „Cine, bă, plagiatorul ăla să ajungă la Cotroceni?” Sau: „Lasă-mă, bre cu covrigarul care se visează împărat.”

Vai, ce face politica din om, dom’le!

Recunosc, m-au impresionat cele două mari realizări. Deci, se poate. Bârfit de unii, ridicat în slăvi de cei care doar cu asta se ocupă, Felix demonstrează că omul sfințește locul, iar prin abnegație, implicare, responsabilitate el se arată vrednic de laudă, de cinste și iubire, exact ca în Filipeni 4:8-13, din Sfânta Scriptură. Oricare alt primar poate lua exemplu lu’ Felix. Poate să vină la Caransebeș, pentru un schimb de experiență, căci nu este nicio rușine să primești lecții de la un edil cu adevărat gospodar. Pentru ceea ce a făcut în Aulă, primarul care este primar al Caransebeșului merita un al treilea mandat, cu atât mai mult cu cât s-a angajat ca în următorii ani să vopsească și cele două uși, pragurile și, ferestrele. Adică, să facă Aula boboc, nu alta

Cea de-a treia mare performanță, performanță cu ghilimelele de rigoare, o reprezintă sentința Judecătoriei Caransebeș, în litigiul pe care Felixu’ nostru, de fapt primăria la ordinul său, îl are cu firma deputatului Rujan. Instanța i-a sugerat să se ogoaie, să stea în banca lui, dar el nu și nu. I s-o pus pata pe fostul său coleg din PNL și prieten până la alegerile locale din vara asta, când amândoi au candidat la primărie. Când a văzut că Rujan era gata, gata să-i ia locul, a trimis poliția locală să-l execute cu una dintre terasele la care, până nu de mult, și el își odihnea creierul asudat de la atâta nădușeală. Tribunalul Caraș-Severin i-a râs în nas: „Bre, cu prostii de astea se ocupă primarul care este primar al Caransebeșului? Tălică nu vezi că firma are chiria plătită la zi, ba chiar și în avans?” Apoi, a venit o a doua hotărâre judecătorească, cea a instanței din Caransebeș. Care a spus cam același lucru: „Și ce dacă ești primar? Legea trebuie respectată.”

Ce-i greu de priceput, Felixu? Tu nu vezi că devii caraghios cu executatul ăsta? Una, două îi trimiți somații, milițieni și tot felul de funcționari care freacă menta în primărie. Îți sugerez să-i găsești altă hibă lu’ Mitru. De exemplu, leagă-te de mesele de la terasă, N-au picioarele egale și bagă hârtie sub ele și capace de la sticlele cu bere, să nu se clatine atâta. Pentru asta poți sesiza Protecția consumatorului că vorba aia, de asta ești primarul care este primar al Caransebeșului. Hai, încearcă și cu asta, altfel te faci de rușine cu atâta insistență pe terasa lu’ Rujan. Ba s-ar putea să te alegi cu o a treia plângere în instanță, pentru abuz în serviciu, iar dacă ser întâmplă așa ceva, degeaba te-ai spetit să rașchetezi parchetul și să vopsești pereții Aulei cu lavabila de la Savana.

Și după jumătate mileniu de așteptare, iată că roata aia pătrățoasă și urâtă este pe cale să împlinească feedback-ul mult așteptat. Un deziderat la care au visat și pentru care au militat mii de copii care au trăit în acest mirific spațiu carpato-danubiano-pontic, dar care n-au avut curaj să-l revendice până la această generație Pro.

Din toamnă, dascălul va fi la mâna școlerului. El pune note în catalog, iar școlerul va scrie în fișa de feedbeck, să se știe comportamentul profului la ore. Cică pentru o mai bună comunicare, mai eficientă și transparentă cu profu’ de mate, limba română, istorie ori geogra’. În felul acesta, școleru’ îl responsabilizează pe dascălul plictisit la orele de clasă. Zic unii că așa este peste tot în țările din UE și dacă e așa, e musai să ne aliniem și noi la directivele lu’ Frau Ursula von de Leyen. Că doar așa vom avea copii deștepți, harnici și ascultători.

Mă lași? Ce-s, bă, cu prostiile astea? Cum să se tragă, bă, școleru’ de șireturi cu profu’, fie el și de religie? Chiar a ajuns școala bătaia de joc a unora cu mintea odihnită? Ce școală e asta, frate, în care dascălul intră la ore cu teamă, motiv pentru care își măsoară vorbele și pașii, ba chiar și întrebările despre lecție, ca nu cumva școleru’ să scrie rău despre el, iar el să fie urecheat de director?

Unde-s dom’le vremurile cu Amintirile din Copilărie, cu Smărăndița popii care încăleca Calul Bălan și mânca papară de sărea cămașa de pe dânsa? Vremurile alea când nu exista nici „telefonul copilului”, nici linia directă cu școala, ci doar nuiaua și rigla cu trei laturi. Ar fi îndrăznit careva să ridice privirea la dascălul supărat, să reclame la direcțiune nota primită la mate sau fizică, trasul de perciuni ori pedeapsa cu așezatul în genunchi în colțul clasei? Astăzi, copiii ar fi în stare hotărască ce dascălii să le predea, în timp ce televiziunile, una, două, deschid jurnalele cu astfel de știri, la concurență cu cele legate de babe violate, război și crime.

Oare când o fi fost mai bine, atunci când îți respectai dascălii ca pe proprii părinți, ori acum când, în pauză, te uiți la ei și nu știi care e școler și care prof?

Sclerozat, sclerozat, numai că împăratul (să-i spunem Verde Împărat) era conștient că dacă nu va desemna un succesor la tron se va duce dracului împărăția de care avusese grijă toată viața, ca de ochii din cap. Așa că l-a chemat la el pe fiul cel mare, care n-avea nici măcar examenul de capacitate luat, un petrecăreț incurabil și un iubitor de manele, și l-a întrebat dacă este pregătit să preia puterea. Temistocle, că așa îl chema pe dănac, i-a răspuns că nu se simte în stare pentru așa ceva dar, dacă e musai să lucreze și el oarece, atunci ar prefera o funcție de secretar de stat sau măcar subsecretar la un minister condus de neamurile lu’ tătânu-său. „Că așa am auzit, bă, tătică, că la funcția asta nu-ți trebuie facultate.”

Dezamăgit de răspunsul primit, Verde Împărat a stat de vorbă apoi cu Bibi, feciorul mijlociu, un împătimit al păcănelelor și un fustangiu ce nu se mai văzuse prin părțile alea.  „Acu’ când s-o deschis sezonul la mare și vin fetițe din toate cele patru zări ale pământului, tu ți-ai găsit să mă întrebi una ca asta?” l-a repezit Bibi pe bătrânul monarh.  „Bine, împărat nu vrei, dar ce ai vrea tu să muncești în viața ta? Că vezi bine, în vremurile de azi până și copiii de împărați, prinți și regi trebuie să facă ceva. Uită-te la văru-tău Wlilliam și la prințul Harry.” După ce a dat un telefon, rezervând două locuri la un club de noapte, Bibi(lică) i-a zis: „Pe mine nu mă interesează ce fac verii mei și nici să-ți iau locul, pentru că nu mă interesează. Eu sunt cu femeile, cu petrecerile, dar dacă ții neaparat să mă vezi muncind, caută-mi un post de secretar de stat. Nu îmi trebuie salariu mare, mă mulțumesc cu ce e acum,16.000 de lei.”

Verde Împărat să se dea de ceasul morții și nu alta. Cum să fi plecat pe lumea ailaltă fără să fi rezolvat problema moștenirii? De aceea a stat de vorbă și cu Prâslea, copil fain, cu două facultăți, trei masterate și două postliceale, toate terminate în zece ani de studiu, dar care nu prea dădea semne că avea de gând să lase viața mondenă. „Hai, mă, Prâslea, te rog eu frumos, măcar tu ascultă-mă, că ai școală cât toți frații tăi la un loc. Acceptă să-mi iei locul, să pot pleca și eu împăcat din lumea asta.” Aproape la fel ca frații săi, Prâslea i-a răspuns cu indiferență: „Bă, tătică, dacă tot e să muncesc și eu ceva la viața mea, apăi caută-mi un post de secretar sau subsecretar de stat. Vorbește cu Marceau, care ți-e nepot de văr, să-mi găsească și mie un loc pe la Cultură. Că de restul (consilier, asistentă manager, PR) mă occup eu.”

Împăratul să crape de ciudă, nu alta. Trei feciori a avut și niciunul era în stare să-l urmeze la tron. Până la urmă a stat de vorbă sfetnicul său, nepot de-al lu’ Petre Ispirescu: „Ce-i de făcut Grigore?” a întrebat dânsul îngrijorat. Cu ăștia trei, se duce dracului monarhia.” Grigore, îmbârligător de felul său, nu s-a pierdut cu firea și i-a sugerat să reducă ministerele căci, odată cu ele, se vor reduce și posturile de secretari, subsecretari, șefi de cabinete și alți băgători de seamă și tăietori de frunze la câini. „Și asta o să dea bine la supușii, Măria Ta, acum, înainte de alegerile parlamentare. Că așa se întâmplă mereu, în campania electorală reducem la jumătate posturile. Adică la vreo 100 și ceva, apoi îi aducem înapoi, ca să împăcăm și capra, și varza.”

„Și cu împărăția cum rămâne?” ar fi întrebat Verde Împărat. „Cu împărăția? Am o idee. Îl însori pe Bibilică cu Rozica mea și o facem împărăteasă.” La auzul vorbelor, Verde Împărat duse mâna la inimă, începu să transpire, să bulbuce ochii, și până să i se aducă pastilele de inimă și paharul cu apă, dădu ochii peste cap și se duse. Iar ei (Bibilică și Rozica) au trăit mult și bine, ea împărătească, el subsecretar de stat.

N-am apucat să întreb ce și cum, că mi-a luat-o înainte:

– Bă, nene, (că așa-mi zice el, deși suntem leat) ce s-a întâmplat, dom’le cu primarul Caransebeșului?

M-a luat ca din oală.

– Ce să se întâmple, că nu știu nimic în afară de faptul că vara asta mai mult a fost în concediu decât la lucru. Dar de ce întrebi?

 A urmat o pauză de mi-a stat inima în loc.

– Păi tălică n-ai văzut postările de pe pagina de Facebook?

Cu asta chiar mă-abăgat în ceață. Altă treabă n-am decât să mă uit la postările lui Borcean? Ce dracu’, domnule. Un om cu scaun la cap nu se ocupă cu prostii din astea.

– Ce postări, Gogule?

– Alea cu vizitele pe șantiere, cică să inspecteze calitatea lucrărilor la școlile din oraș. În pantaloni scurți, tuns proaspăt, cu freză pe dreapta, și ochelari de soare, de-ai fi zis că era de la inspectorul Pro.

– Cine, mă, Felix?

– Da, mă. Ce te miri?

– Mă mir că, Felix nu-i din categoria primarilor care se omoară cu lucru. El e mai mult cu „lasă-mă să te las.”

I-am ridicat mingea la fileu lui Gogu:

– De fapt, și eu m-am mirat. În loc să stea în birou pe căldurile astea sau să meargă la o terasă să se răcorească cu apă plată de la frigider, umbla teleleu pe șantiere. Că în afară de el, schelele și materialele de construcții, bătea vântul pe unde o mers. Mint, era și ăla care îi făcea poze să le posteze pe Facebook, în rest, pauză.

– Să-i fie de bine, Gogule. I-o fi venit și lui mintea la cap, ce aș putea să zic altceva?

– Nene, nu-i chiar așa. Că ceva, ceva s-o întâmplat, că n-o putut dintr-o dată să dea hărnicia în el. Adică, opt ani ai tras mâța de coadă și dintr-o dată, într-o singură zi, vizitezi șase șantiere.

Bă, să știi că Gogu nu e cum îl cred unii. Cel puțin în cazul primarului care este primar al Caransebeșului. „Felix, tată, nu te mai prosti și ia în seamă vorbele lu’ nen-tu Gogu. Nu mai ieși din birou pe căldurile astea. Nu de alta, dar să nu faci, tată, insolație, să dai în alte belele. Du-te și răcorește-te la ștrand, la terasele din Pipirig, dar nu te mai expune la razele solare. Dă-le în colo de inspecții pe șantiere, cum ai putut fără ele în opt ani, tot la fel vei putea și de acum încolo. Hai, pa, și mare grijă”

Arde-i, Nelule, arde-i,  o dată, de două ori, de o sută de ori, până când vor înțelege că Reșița, indiferent cum o privesc unii, nu e un sat fără câini în care fiecare face cum i se scoală. Nu cred că „afară” procedează la fel. Și nu pentru că pe acolo nemții sau englezii au două perechi dolofane de ouțe, ci mai de grabă de teama legii. Ăia nu stau de vorbă cu tine. Nu se trag de șireturi cu cetățenii. Ai greșit, ai plătit. Niciunui polițist de-al lor nu i-ar trece prin cap să șteargă amenda contravențională din calculator, cum se întâmplă la noi.

Cu bune, cu rele, cu părțile ei frumoase sau mai puțin frumoase, Reșița este a noastră și ne mândrim cu ea, la fel cum ne lăudam, odinioară, cu furnalele Cetății de Foc. Cei care nu înțeleg lucrul acesta, trebuie arși la buzunar ori de câte ori le este lene să traverseze bulevardul la trecerea de pietoni. Și nu este vorba doar de cei care își bat joc de munca femeilor de la spații verzi, ci și de cei care aruncă chiștoacele, flegma și mucii pe trotuare.

Dar pentru asta, cineva trebuie să-i prindă asupra faptului. Să-i avertizeze, apoi să-i amendeze dacă nu vor înțelege că trăiesc între oameni, nu în pădure.  Așa că, Nelule, scoate-ți din birouri polițiștii locali, da-le chitanțierul cu amenzi și pune-i să patruleze de-a lungul bulevardului. Per pedes, nu cu mașina sau autobuzul. În felul ăsta împuști doi iepuri dintr-o dată: îți faci planul la amenzi și scoți untul din polițiștii ăstia ai primăriei care, la nici 45 de ani, au făcut gușă, burtă și cur mare. Și nu de la patrulat pe jos, ci de la jocurile pe calculator din birouri.